Miscellanea
Eugenia Ţarălungă

breviar editorial

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 /2012

Destin fără moarte. Pentru clasicism, de N. I. Herescu, colecția Primordialia, Editura Muzeul Literaturii Române, 2011, 440 pag.
Edție îngrijită, notă asupra colecției, notă asupra ediției şi studiu introductiv de Liviu Franga, inițiator al colecției Primordialia.
Ce ar fi fost clasicismul din România fără N. I. Herescu şi fără cei formați la şcoala lui? Prin acest volum, Liviu Franga şi-a propus să aducă în fața cititorilor de acum, la 50 de ani după dispariția unei personalități de prim rang (n. 1903 – m. 1961), Milliarium (Pentru clasicism), 2 vol., şi Caete Clasice, apariții editoriale care nu au mai fost republicate, fiind rarități existente doar în biblioteci, în prima ediție – acesta fiind, de altfel, chiar specificul colecției Primordialia, acum lansată. Iată un fragment din „Necesitatea clasicismului”, discurs ținut la primirea în Asociația Ateneul Român, în 14 mai 1939, reluat doi ani mai târziu de N. I. Herescu în Milliarium, vol. II: „Clasicismul interesează deci pe omul de totdeauna; scriitorii clasici au dat expresie artistică la ceea ce e trainic, neschimbător şi caracteristic în sufletul omului. Opera clasică nu e importantă prin vechimea ei venerabilă; căci clasicism nu înseamnă consacrarea pe care o dă vremea: ,,clasic“ nu trebuie confundat cu ,,foarte vechi“. Scriitorul clasic e cel care se citeşte în clase, care merită să fie citit în clase; scriitorul de mâna întâi, demn de o astfel de încredere, încât poate fi pus în mâna tineretului, în şcoală şi după aceea. Scriitori clasici, cum spunea aşa frumos Ugo Ojetti, sunt autorii care au fost prietenii tatălui şi ai bunicului nostru.
Clasicismul are însă astăzi vajnici adversari. Din două pricini: pentru duhurile leneşe ori superficiale, cartea clasică are cusurul de a nu fi o carte uşoară, distractivă, de citit în tren sau cu un sfert de oră înainte de somn. Ci una care se cere citită în tihnă, în orele de lucru, cu atenția cuvenită unei îndeletniciri serioase. Clasicismul este o formă de cultură grea. Pentru acest motiv, de când pedagogii au descoperit mirifica idee a şcolii ,,de plăcere“ şi a ,,învățăturii joc“, operele clasice se văd tot mai mult înlăturate din atenția cititorilor şi din programele şcolare. Pentru spiritele snobe ori prețioase, cartea clasică are un al doilea cusur: nu realizează un folos practic, nu prezintă un interes imediat, nu e o carte la modă. Nici nu poate fi vreodată la modă, fiind veşnică; la modă sunt opere care vin şi trec, opera clasică rămâne. Acum două mii de ani, de pildă, Virgiliu descoperise şi cântase, cu o tainică duioşie, demnitatea suferinței omeneşti. De două mii de ani omenirea a tot evoluat, dar demnitatea suferinței nu a găsit o altă expresie decât aceea pe care i-o dăduse sufletul virgilian.”

Bucolicele, de Constantin Rupa, Editura TIM, Reşița, 2012, 94 pag.
Coperta şi ilustrațiile îi aparțin autorului. Unele cărți sunt pur şi simplu frumoase de la prima la ultima pagină, de la noaptea de iubire până la cea de priveghi. Să începem cu ultima (priveghi): „alooo shhhht/ opriți muzica pregătiți masa acoperiți oglinzile/ între cele 4 scânduri ale acestei cărți este adus/ poetul costel cine? cine?/ şuşotesc cei câțiva cititori nimeriți întâmplător la priveghi/ aaa vreun poet postmodern/ e podul literaturii plin de ăştia ca el/ care circulă când pe stânga când pe dreapta/ coloanei lor vertebrale de i-au/ radiat din toate registrele de stare/ civilă pe motiv că nu ating pământul cu/ picioarele (...)”. Şi, dacă mai are sens, ne întoarcem şi la noaptea de dragoste, şi aceasta fiind, la rândul ei, o desprindere – de cele pământeşti şi de cele îngereşti deopotrivă (plecarea îngerului ne-a lăsat aurolac pe degete, poem pe care îl voi cita în întregime): „ce luminoasă era bezna din camera ta iubito ceasul încetinise doar pentru noi doi inorogi nechezau sub bluza ta înflorată nu ştiam pe atunci că sunt atât de mici încât încap în palmă şi după un sfert de ceas de la gambă am dat cam prin dreptul inimii de ceva misterios ca o cheie curios am întors-o ooo poartă s-a deschis în fața mea nu nu te descălța m-ai invitat tu şi strâns îmbrățişați am păşit pe podele de aer unul în altul ne-am pierdut ne-am regăsit tu erai o fabuloasă grădină cu rodii înmugurite şi flori de vie frumos mirositoare într-un roi de licurici se preschimbaseră ochii mei uite aici îmi țin eu zăpezile copilăriei mi-ai arătat tu un gard alb pe care iedera crescuse ca nişte vene albastre eu păşeam în vârful degetelor şi degetele mi se transformaseră într-un stol de porumbei iernând în grădini suspendate trecusem demult de borna kilometrică a trupului meu aripile se auzeau la locul lor ca o muzică de pale-strina şi când târziu cu părul alb unul din altul ne-am dezgropat şi am căzut pe pământ nu mai eram decât doi bătrâni respirând din pungă o aură de înger”.
După volumul de poeme Obsedat textual, 1994, Ed. Timpul, Reşița (Premiul Taberei Internaționale de Poezie de la Oravița pentru manuscris – 1993, Premiul pentru debut la Festivalul Național de Poezie Nichita Stănescu, Sighet, 1995), Bucolicele de-acum au de-a face cu „nostalgia unui loc în care sufletul este acordat cu marile ritmuri ale veşniciei. Un loc care ne aşteaptă pe toți să îl vizităm cândva”.

Opere IX. Publicistica (1932-1934), de Ion Vinea, Academia Română, Fundația Națională pentru Ştiință şi Artă, Editura Muzeul Literaturii Române, 2012, 564 pag.
Ediție critică, note şi comentarii de Elena Zaharia-Filipaş şi Magdalena Răduță. Cele cinci volume de publicistică apărute anterior se completează acum cu acesta, care cuprinde articole din „Facla”, „Progresul social”, „Revista lunară de studii politice, sociale şi economice”. Ideatica, retorica şi chiar stilul lui Vinea pot fi regăsite oare şi în publicistica de acum, la 80 de ani distanță? Întrebarea nu este fără sens, dacă ne gândim la regii asfaltului sau alții asemenea lor, contemporani nouă: „Am ajuns însă în timpurile de dezorientare, desfrâu şi panică, în care totul este posibil, şi nimic neîngăduit? În care furtul pe față şi bătaia de joc calmă şi calculată a[u] devenit curaj civic şi act de autoritate? Când unui demnitar i se relevă dedesubturile suspecte ale unei afaceri oarecare, datoria îi dictează, după aceste noi concepții, să persevereze mai grabnic şi mai dârz într-însa. (...)
Sunt oameni delicați cari socot calificativele acestea inutile sau prea tari. Cari ar dori din parte-ne artificii de dicționar pentru a exprima aceleaşi acuzații, cu alți termeni. Se cer menajamente stilistice pentru domnii hoți, domnii complici sau domnii potlogari. Celor ce cară aurul public cu furgonul li se cuvin, adică, onorurile datorate angrosiştilor fraudei şi titanilor şperțului.
Mai rămâne, pentru a stăvili operațiunile de jefuire, calea intervențiunei parlamentare. Aceleaşi partide cari au discutat începuturile spoliațiunei se ocupă atent de culminația deşănțată pe care o reprezintă epilogul ei. (...)
Dacă nu ne aflăm în fața unui fenomen unic de imbecilitate şi de nepăsare sau în fața unui incalificabil delict de toleranță de sus în jos, miniştrii cari ştiu ce au vrut şi văd la ce s-a ajuns au datoria să suspende, fără întârziere şi fără forme, cursul ruinător al jafului (...).
Nici un leu nu mai trebuieşte plătit în contul contractului de stoarcere colonială, impus României debitoare de gangsterii cămătăriei internaționale.”

Zece basarabeni pentru cultura română. Interviuri cu tinerii dintre milenii, de Mihail Vakulovski, ilustrații de Dan Perjovschi, casa de pariuri literare, 2011, 140 pag.
Dumitru Crudu, Ştefan Baştovoi, Alexandru Vakulovski, Vasile Ernu, Pavel Păduraru, Mitoş Micleuşanu, Roman Tolici, Octavian Țâcu, Nicoleta Esinencu, Zdob şi Zdub – sunt tineri care, în preajma anului 2000, au ajuns să fie cunoscuți (şi intervievați) ca prozatori, dramaturgi, eseişti, pictori, muzicieni, la nivel transfrontalier, depăşind nu numai granița România-Moldova, ci şi felurite alte limite naționale sau continentale. Dacă în muzică basarabenii au impus genul „hardcore moldovenesc” (o combinație a rockului trash cu folclorul, un etnorock), în literatură elementele etnice sau naționale sunt, când şi când, pasibile de a fi întâlnite, fără a fi totuşi definitorii.
„Scriu lucruri care pe voi, scriitorii, nu vă interesează. Pentru că nu mai scriu literatură în sensul pe care i-l atribuie critica. De asta nici nu-ți spun ce scriu, ca să nu te plictisesc. În schimb, acum mă simt util oamenilor, am descoperit fericirea comunicării. Îmi apar cărțile în mii de exemplare şi de peste tot primesc scrisori pe internet că s-au epuizat. Înseamnă că sunt viu, cuvintele mele nu mai sunt „flori de mucegai”, cum aspira Arghezi, sunt vii, oamenii pot să le bea, nu doar să se uite la ele cât sunt de frumoase. Ştii, mi-am dat seama că eu sunt omul care preferă să bea apă de izvor din căuşul palmelor, nu să pozeze cu o cupă de aur plină cu whisky, dar cu care nu poate să-şi potolească setea. Am devenit un fel de jurnalist ortodox, unii cred chiar că sunt eseist. Da, mi-am amintit că lucrez şi la o carte care o să vă placă şi vouă, se cheamă Nebunia la Sfinți şi la oamenii de artă. Voi da, totuşi, Cezarului ce este al Cezarului. Mi-a scris un editor că vrea să-mi publice romanul meu despre copilăria sovietică. Aşa că va trebui un efort şi să mai citesc partea care mi-a mai rămas, că citesc la el din luna mai şi abia am trecut de jumătate, atât de greu îmi vine să citesc opere străine.” – care dintre cei zece ar fi citat aici?! Nimeni altul decât Ştefan Baştovoi cel călugărit, frate (din 1998) la Mănăstirea Noul Neamț, iar schimbarea radicală este chiar „metanoia” pre numele ei, aceea care face să priveşti totul cu o altă măsură, chiar şi dezamăgirea cauzată de venirea în România: „Am descoperit un neam fricos şi laş, un neam de linguşitori. Neamul meu. Am oscilat pe urmă întotdeauna între adâncurile mele slave, în sens dostoievskian, şi această realitate care mă mâhnea. Dar acum nu mă mai frământă apartenența mea etnică şi națională. Acum nu mai am nicio îndoială – sunt un om fără patrie, un lup care umblă singuratic prin grădini. În acest sens, creştinismul m-a odihnit, pentru că este religia în care nu există noțiunea de naționalitate. Nu te mira, toată vorbăria despre ortodoxismul înnăscut al poporului român, rus sau grec e scuipătură politică, care pe mine mă scârbeşte, pentru că loveşte în libertatea pe care a adus-o Hristos lumii. Iar eu sunt un îndrăgostit de libertate.”

Gaspard de la Nuit. Fantazii în maniera lui Rembrandt şi a lui Callot, urmate de scrisorile lui Aloysius Bertrand către David D’Angers, de Aloysius Bertrand, gravuri de Henry Chapront, traducere de Pan Izverna şi Irina Mavrodin, Editura Timpul şi Editura Fundației Culturale Poezia, 2011, 218 pag.
Este prima traducere din franceză în română a unei cărți care l-a marcat pe Baudelaire şi pe mulți dintre cei care au venit în siajul lui.
Irina Mavrodin remarcă în prefață, privitor la opera exemplară a acestui poète maudit care nu a apucat să împlinească 35 de ani (n. 1807- m. 1841): „Poemul în proză însuşi nu începe să se impună în Franța decât mult mai târziu, odată cu Rimbaud şi cu Lautréamont (afirmație ea însăşi relativă, fiind făcută a posteriori, din perspectiva secolului XX). Căci nici chiar Baudelaire, atât de mult dator lui Aloysius Bertrand prin forma (din Micile poeme în proză) dar şi, poate, prin substanța poeziei sale (vezi satanismul amândurora, voluptatea materiilor somptu­oase şi rare, incoruptibile sau fastuos degradându-se, peisa­jul citadin imaginat ca sărbătoare a spațiului geometric şi artificial), nu reuşeşte să impună poemul în proză, poetul fiind pentru contemporani, dar şi pentru posteritate, în pri­mul rând autorul Florilor răului. Noutatea în artă, ca şi în alte domenii, nu devine operantă decât în anumite condiții, la crearea cărora ea însăşi a contribuit.”
Aloysius Bertrand este mereu în căutarea unei „suprarealități”, după cum spunea André Breton, marele lui descoperitor: „Galvanizasem un cadavru şi cadavrul se ridicase.” (...) „Această întâmplare, continuă el, îmi dădu de gândit. Mă gândii că de vreme ce Dumnezeu şi iubirea erau cele dintâi condiții ale artei, adică ceea ce în artă este sentiment, Satan ar putea fi următoarea, adică ceea ce în artă este idee. Oare nu diavolul a construit catedrala din Köln?
Şi iată-mă pornit în căutarea diavolului. Pălesc aplecat asupra cărților de magie ale lui Comelius Agrippa şi sucesc gâtul găinii negre a vecinului meu, învățătorul. Dar nici urmă de diavol, de parcă l-aş fi căutat printre boabele de mătănii ale unei dreptcredincioase! Şi totuşi el există; Sfântul Augustin cu propria sa pană ne-a adeverit cum arată: Doemones sunt genere animalia, ingenio rationabilia, animo passiva, corpore aerea, tempore aeterna. Iată tot atâtea fapte sigure. Diavolul există. Perorează la Cameră, pledează la Tribunal, trage sforile la Bursă. E gravat în viniete, e broşat în romane, e înveşmântat în drame. Îl vezi pretutindeni aşa cum te văd. Pentru a i se smulge mai uşor barba, au fost inventate oglinzile de buzunar. Polichinelle a lăsat să-i scape duşmanul său şi al nostru.”
În „Felinarul” lui Aloysius Bertrand, mila divină este invocată de fapt de către o ființă aducătoare de blesteme: „Dintr-o dată, galbena hârtie a felinarului luă foc, sfâşiată de o rafală de vânt ce făcu să geamă în stradă firmele atârnând ca nişte flamuri.
– „Isuse! fie-ți milă!” strigă călugărița, făcându-şi semnul crucii cu cinci degete.
– „Lua-te-ar dracu’, vrăjitoare”, strigai, scuipând mai multe scântei decât un foc de artificii.
Vai! eu care, încă în dimineața asta, mă întreceam în grații şi podoabe cu sticletele cu urechiere de postav stacojiu al domnişorului de Luynes!”.

Cartea vieții mele, de Anna de Noa-illes, Editura Rotonda, Piteşti, 2009, 200 pag.
Traducere în limba română de Irina Izverna-Tarabac. Cuvânt înainte şi notă bio-bibliografică de Irina Mavrodin.
Elogiu deopotrivă copilăriei şi culturii, tumultului candid al vieții aflate la începuturile ei („Frumusețea copilăriei: ea nu se sfârşeşte niciodată”, preia Anna de Noailles un vers al lui Victor Hugo, „adresat de un adult unui bătrân”). „Vehementa şi pioasa capacitate de a admira” vine din copilărie: „Fără fanatism – prin asta aveam, într-o zi, să mă deosebesc de ei –, tatălui şi mamei mele le plăcea să aducă un omagiu personalităților mari, oricare ar fi fost poziția socială pe care o ocupau. Prin ei, am cunoscut, simțit şi păstrat acea pasiune pentru lucruri unice, fără de asemănare, fapt pe care un filozof l-a rezumat în această frază inatacabilă: „Umanitatea trăieşte prin puține ființe“. Sentimentul de respect care ne leagă de ceea ne este superior şi ne ridică la nivelul excepționalului, trece pe deasupra a ceea ce este mediocru, se întâlneşte cu mulțimea, se amestecă cu ea şi luptă alături de aceasta pentru nevoile ei drepte, pentru înțelepciunea sa ce se întemeiază pe număr.”
A fi elevat nu înseamnă a fi elitist cu tot dinadinsul: „Eram înzestrată cu un sentiment de simpatie față de toate ființele.” (...) „În inconştiența sa absolută, copilul mic prevede care îi este opera şi menirea; toate părțile care îl compun cer, lumină, aer, hrană, somn şi zilnica reluare a ciclului vieții – timp în care se dezvoltă şi se întăreşte. Ce face, în chip misterios, ca această bucată de carne, al cărei destin este imprevizibil şi căreia nu i se făgăduieşte nimic, să dorească animalic, cu pasiune, să fie şi să rămână pe pământ? Voi spune pentru copil, ceea ce scriam chiar şi ieri, gândindu-mă la adulții fericiți şi totodată distruşi de soartă, dar care mai au încă amintirea şi dorința voluptății:
Trăim pentru acea puțina fericire în care sperăm!...
A-şi construi personalitatea trupească şi morală pe un orgoliu puternic şi combativ – iată care este strădania copilului, ce încearcă să pună stăpânire pe tot ceea ce poate, pentru ca, mai târziu, să pretindă suveranitatea ce-i permite, printre altele, să ia şi să se hrănească cu ceea ce îi place. Aceasta este, cred, funcția puternică, dibace şi prudentă a instinctului copilului.
Oare bucuriile simțurilor, ale gustului, ale temperaturilor plăcute, ale mişcărilor, ale odihnei, ale culorilor, ale sunetelor, ale aromelor, ba chiar şi cele ale spiritului superior şi ale liber­tăților pe care acesta le îngăduie, ar mai trebui să fie mereu puse la încercare, să-şi cunoască puterile şi satisfacțiile, dacă fiecare ființă n-ar aspira la acea răsplată unică a naturii care este plăcerea? Plăcerea ce se apropie de perfecțiune, reali­zând-o, chiar depăşind-o şi aducând, odată cu extinderea fulgu­rantă cuvenită pentru o clipă individului, acel final dezinteres care consimte la regala sațietate a morții. Putem nega că orice acțiune are drept scop plăcerea, dar această negare ne scufundă în ignoranța în care ne aflăm ore întregi şi pe care va trebui să le umplem cu ocupații acceptabile, ca să ajungem la clipele fericite a căror apropiere ne susținea, în taină, încă din copilă­rie. Câtă oboseală, cât plictis, câtă iritare, câte mânii, câtă dorință de moarte întâlnim la copil! El nu ştie de ce a fost băgat în cuşca lumii acesteia, rătăceşte, dă târcoale, se prăbuşeşte, până când turbulenta natură, printre gratii, îi murmură ade­văratul, invincibilul şi dezamăgitorul ei secret!”

Traversarea, de Radu Sergiu Ruba, colecția Opera Omnia. Poezie contemporană, Editura Tipo Moldova, 2012, 398 pag.
Crucea estului (din volumul Marginal): „Am rămas ai nimănui/ ne-au luat totul:/ şi emigrația/ şi exilul/ şi samizdatul.// Ne-au furat până şi puşcăria/ în care ne azvârleau ce-i drept/ claie peste grămadă./ Mai omorau din noi la întâmplare/ dar se-ntâmpla să şi scăpăm/ iar atunci puteam privi în plină figură/ epoca/ lumea/ realitatea/ adresându-i-ne respectuos ca temnicerei absolute:/ Doamnă!/ Ne-au coborât de pe priciuri/ şi ne-au dat afară din celule/ altfel spus/ din universități/ din biserici/ dintre cărțile condamnate/ şi dintre oamenii-cărți/ ne-au retezat mărturisirea/ eliberarea/ ispăşirea/ trădarea/ crucificarea.// În schimb/ oriunde am fi/ celula o purtăm în noi/ cu arborele ei de priciuri suprapuse/ cu somnul pe țambal/ cu filozofii învățați pe dinafară/ şi cu becul niciodată stins din tavan/ precum un ochi rănit/ lăcrămând a veşnică seară.//Şi ne trezim ținând discursuri/ despre cât de prost o duceam până mai ieri/ şi cât de liberi stăm astăzi degeaba/ uitând că precum lanțul de-altădată/ oasele toate ni le roade graba.”
Axul „tutelar de esență rară din specia Docens Martinensis”, criticul Mircea Martin se pronunță tranşant asupra evoluției poetice a lui Radu Sergiu Ruba a urmărită încă din vremea cenaclului Universitas: „nu puțini critici – însemnați, de altfel – i-au reproşat absența unui „temei existențial”. Mie nu mi se pare că volumele anterioare ar fi lipsite de acest temei existențial, nu cred că sunt lipsite nici de gravitate, cred doar că ironia, autoironia şi histrionismul chiar, pe alocuri, sunt forme menite să protejeze o angajare care există şi care este indeniabilă, aşa cum confesiunea găseşte adesea forme impersonale de a se exprima, aşa cum poetul însuşi spune în acest volum undeva, indirect, despre sine, că „e descifrabil dintr-o benă de citate.” Citate, deci texte care nu-i aparțin. Volumele anterioare mizau pe euforie ludică şi gravitate melancolică; şi poate că, într-adevăr, alternau cele două registre. Dar euphoria ludică era mai mult o perdea de fum, o armură protectoare pentru melancolia profundă, pentru gravitatea existențială.”
Volumul Traversarea include: Mărturia autorului, poemul Ea sau Precuvântarea (19 iunie 1983), Spontaneitatea înțeleasă (1983), Iluzia continuă (1988), Iubirea şi Orientul. La zodiac, birjar! (1994), Marginal (2001), Grația Dizgrația (2003), un portret realizat de Ruxandra Tudor şi apărut în revista „Dilemateca” în 2007, fragmente din cronici apărute (numai la cele de poezie, fireşte!), începând cu cea din 1984 a lui Radu Călin Cristea.

La Apostolul, de Viorel Dianu, colecția Romanele istoriei, Editura Dacia XXI, 2012, 106 pag. Eu sunt aproapele meu – pentru că „Ție Îți aducem de toate şi pentru toate”. Un eu itinerant. Cu suişuri şi coborâşuri. Cu suişuri, în sunetul clopotelor Patriarhiei, „turnate la Fabrica Grass Mayer din Innsbruck” şi tocmai aduse din Austria în 2009.
Un pelerinaj bucureştean cu vreo 500.000 de oameni din toată țara (la final de octombrie, de Sânt’ Dumitru) – având escale de jumătate de oră la 20-30 de paşi – spre moaştele Sf. Apostol Pavel, la 2000 de ani de la naşterea lui. O experiență unică în viață pentru un bărbat de 65 de ani, Igăr Diamant. Cu mulți ani în urmă, Igăr ajunsese pentru scurtă vreme, în timpurile comuniste, prigonitor al credincioşilor ortodocşi, nu (fireşte!!!) în măsura în care Saul fusese înainte de convertire, ci – cam „fără snagă”, cum ar spune Viorel Dianu – prigonitor din Paşte’n Crăciun, adică la marile sărbători, la Înviere şi la praznicele împărăteşti, când comuniştii organizau în paralel tot felul de „evenimente culturale” în căminele de resort, numa-numa’ să nu se strângă lumea în biserică.
Păstrând proporțiile, când ajungi La țigănci timpul se suspendă, în schimb când ajungi în preajma tainelor divine de care suntem „încolțurați”, timpul se comprimă şi îți revezi viața fir cu fir (inclusiv vizita la Mausoleul lui Lenin din Piața Roşie), mărturisind ceea ce e de mărturisit. Chiar dacă Drina şi Igăr nu sunt nume de sfinți (pe vremuri, mai toate femeile se numeau Maria şi mai toți bărbații Ion), chiar dacă Dealul Patriarhiei nu este Muntele Sinai, ostenea-la pelerinului şi osteneala autorului nu sunt deloc zadarnice, ba dimpotrivă, cuceresc tocmai prin cucernicie şi curăție, prin efortul către densitate şi limpezime, asemenea vitraliului de pe coperta cărții.
Aflat la cea de-a douăsprezecea carte de proză, Viorel Dianu (n. 1944) a suscitat interesul unor critici ca: Laurențiu Ulici, Ion Bogdan Lefter, Dan-Silviu Boerescu, Horia Gârbea, Alex. Ştefănescu, Gabriel Coşoveanu ş.a.