Cronica literară
Simona-Grazia Dima

A TRĂI POETIC

Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 /2012

 Un spațiu liric (şi totodată filosofic) coerent închide Ioan Milea într-o carte cu format minuscul, sugestiv intitulată Fulgurații (Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2010). Poetului îi reuşeşte ceea ce prefața sa enunță ca pe un deziderat: să regăsească „acel profund şi tainic echilibru între tăcere şi cuvânt pe care poezia vremii noastre pare a-l fi pierdut”. Volumul reprezintă configurarea simbolică a unei căi, aceea a echilibrului fragil dintre bucuria pură şi reprezentarea ei, dintre pacea sufletului şi intelectualismul amenințător. Poezia, în viziunea lui Ioan Milea, este acea fantă deschisă în tangibil, prin care eul alunecă firesc, fără a violenta, proiectând infatigabil, prin cuvânt, întruchipări ale naturaleții. „În zadar îl mai cauți/ prin aer. S-a dus/ micul poem” (p. 40); „Va să ştii: o stea/ arătată cu degetul/ dispare” (p. 30); „Un chip trecu. Deodată/ mi-am distrus bucuria/ minunându-mă” (p. 11).
De o factură lapidară, organizate, fiecare, în trei minuscule versuri, poemele sunt pseudo-haiku-uri, deoarece nu strămută în peisaj românesc regulile jocului originar. Poetul se consideră el însuşi nu un haijin, ci un haikofil, ce păstrează în cuvânt misterul contemplației, ştiind să particularizeze momentul epifanic, prin sugestiile referitoare la anotimp, una din constantele genului. Cât despre cezura metafizică, acel loc alb, deschis în mental spre a indica un salt într-o altă dimensiune, ea este oricum cuprinsă în corpul poemului, în aliajul aparte dintre fiorul beatific şi detaşarea senină în fața existenței. Autorul ştie prea bine că „Micul poem/ transmite-n direct/ doar nevăzutul” (p. 74). Convins că universul nu e finit, ci un proces în plină desfăşurare, el vede în comunicare şi solidaritate o lume ideală, gata oricând să prindă contur: „Un fulger în noapte/ ca o creangă-nflorită/ m-a luminat” (p. 14); „Concitadini,/ în ziua cu ploaie/ ploaia ne leagă” (p. 50). 
Un mental atent cultivat, sensibil deopotrivă la natură şi la artă, o emoție a culturii asumate deci, dar şi a religiozității organice, palpită firesc sub crusta cuvintelor, la egalitate cu ploaia, vântul, norii, gheața ori copacii. Niciun artificiu nu împiedică libera circulație a elementelor, în afară de ideile fixe, bariere artificiale. Starea naturală a tuturor este gândirea creatoare, inteligența fiind universală – în acest sens, putem considera natura o entitate sublim pedagogică: „Adierea aceasta în frunziş/ aduce a gând” (p. 16). Față de firea cu învățămintele ei, poetul nutreşte o venerație dusă până la smerenie: „Nu ai voie decât/ cu privirea desculță/ să calci pe un nor” (p. 61). Însuşi poemul nu e altceva decât o întâmplare fericită, ce decupează o frântură din curgerea cosmică: „Fereastra mea/ înrămează în treacăt/ un nor” (p. 57). În mintea oricărei creaturi se ascunde, în mic, patosul lumii, până şi un pui de pasăre e ahtiat după viață, presimțindu-i imensitatea: „Puiul de vrabie/ cască şi el/ un cioc cât lumea” (p. 103). Analogiile florale nasc unele din cele mai sensibile, mai spiritualizate poeme: „Chiar şi în glastră,/ un sfetnic de taină/ e trandafirul” (p. 82); „Lalele roşii/ în jurul bisericii/ ca un potir” (p. 99). Chiar dacă, în prezent, natura amenințată pare prudentă: „În spatele blocului/ doi corcoduşi/ înfloresc clandestin” (p. 74), ea emană forță, pare a promite că va rezista răului: „E vreun război/ să nu-l fi câştigat/ iarba neutră?” (p. 100). În ea subzistă acel punct al echilibrului ce omului actual i-a scăpat, dar îl caută poemul, cale regresivă, întoarsă spre origini: „Pentru o clipă,/ când fulgeră norii,/ prind rădăcini” (p. 80); „Între Turda şi Cluj,/ ici-colo un deal/ e încă dacic” (p. 101); „Privind o colină,/ ajungi uneori / din Cluj în Napoca” (p. 108).
O confuzie benefică face regnurile să interfereze, ființele să fie una, în imboldul irepresibil spre comunicare autentică: „Cântecul zice/ că o păsăruică/ tinde spre om” (p. 103); „Sinceritate:/ stins pe buze,/ surâsul/ mai pâlpâie-n ochi” (p. 27); „Amână cât poți/ clipa când zâmbetul/ devine gest” (p. 18). Lupta dintre intelect şi organicitate e câştigată de cea din urmă: „Copăcel-copăcel/ ieşim din poveste,/ intrăm în natură” (p. 96), cu precizarea că firea îşi păstrează misterul, semn al vieții, al prezervării esenței proprii, ce nu poate fi violentată: „Instantaneu/ copacul citit/ se face natură” (p. 96); „Cu timpul, afişele/ electorale/ dispar în natură” (p. 42). Un optimism de sorginte filosofică dizolvă obstacolele existențiale, aşa cum râul curge nestingherit pe sub gheață ori zorii urmează nopții: „Pe nesimțite/ zorii dizolvă/ visul urât” (p. 46); „Am scris pe-ntuneric/ şi totuşi în zori/ am desluşit” (p. 56); „Ciuleşte urechea!/ Sub podul de gheață/ curge un râu” (p. 57). Calmul ancestral e surprins cu acea nonşalanță care face din poem o sclipire firească în ordinea lucrurilor: „Clipă de pace./ nici hainele parcă/ n-au cusături” (p. 67). Traiul poetului e unul unificator, şerpuire spontană prin natură şi cultură, ca printr-un acelaşi gând înălțător: „Zăpada căzândă/ privind-o/ mă-nalț” (p. 41); „Fulgii de nea/ (acesta-i secretul)/ ne fac mai uşori” (p. 41); „Plouă ca-n ziua/ când a vorbit cu o capră/ Umberto Saba” (p. 78); „Cu stropii de ploaie/ ce bat darabana/ am un schimb de idei” (p. 49).
Deloc sustrase prezentului, însă „fulgurațiile” lui Ioan Milea trec, tematic vorbind, dincolo de palierul meditațiilor asupra firii şi stihiilor ei, pentru a schița, în perspectivă socială, universul ambiguu al aparențelor stridente, menite destrămării. Ca tematică, poemele aparțin aşadar mai multor categorii, un loc privilegiat, după meditația metafizică, încadrată în natură, deținându-l cea morală. Printr-un efect de suspans, ele indică posibilitatea izbândei prin statornicie. O fină ironie în aceste momente privilegiate opune derizoriului permanența, axiologicul: „Vicleana istorie/ bate monedă/ cu poetul calic” (p. 86). Un mic poem poate cuprinde un tratat de filosofie, religie, morală ori sociologie: „Epoca noastră/ moale, asemenea/ fierului crud” (p. 108), sugerând o pluralitate semantică: iminența călirii prin foc, dar şi slăbiciunea, uşurința fatidică de a ceda (ispitelor). „Doar grădina-nflorită/ ne mai învață/ umanioare” (p. 21), exclamă cu tristețe poetul, conştient că trăieşte un timp al intelectului hipertrofiat, adesea neproductiv şi steril, obişnuit să taie firul în patru, ca pentru a strica toată plăcerea trăirii: „Acum, de le cânți,/ fiarele-ndată/ încep analiza” (p. 91). Sunt, deopotrivă, vremuri ale empirismului agresiv, ce uită că impulsul prim este situat, de drept, în spirit: „Tare mă tem/că-nlocui-vom de tot/ cuvântul cu fapta” (p. 90). Tumultul şi zarva duc la o învălmăşeală în care nu se mai citesc nuanțele: „Ce zile! Nu-i chip/ să discerni/ anotimpul” (p. 96); „Bătrâne Orfeu,/ acuma şi pietrele-s/ mai tari de urechi” (p. 91). Excesul de ostentație conduce, inevitabil, spre moartea sensului, căci firea trăieşte prin echilibru: „Săraca vedetă,/ aşa bate la ochi/ că dispare!” (p. 75). Intuim aici o subtilă dialectică a contrariilor reversibile prin hybris. Societatea contemporană păcătuieşte prin agitația destabilizatoare: „Vârtej de vorbe-frunze./ În centrul părerii/ e-un vis” (p. 7); „De-atâtea reclame/ hăituită, privirea/ fuge-n zig-zag” (p. 88). 
Tocmai de aceea, găsirea „comorii ascunse” a seninătății supramentale e tot mai dificilă (dar nu imposibilă!): „Pe zi ce trece,/ vezi firea lucrurilor/ tot mai retrasă” (p. 52); „Nu, nu mai ştim/ să extragem din arbori/ învățătura” (p. 54); „Doar la răstimpuri/ de cifre ne scutură/ câte-un fior” (p. 107). Natura se manifestă justițiar în această luptă pentru izbânda bunului-simț: „Pe Dealul Feleacului,/ de-a latul şoselei,/ un cal neclintit” (p. 70); „Într-o mare livadă/ îmi place să văd/ o mare armată” (p. 86). Tradiția, în sensul guénonian al termenului, este salvatoare: „Semn bun. Locatarii/ ies încă săteşte/ pe lângă bloc” (p. 81); Măcieşul, sub flori,/ mai are şi fructe/ de anul trecut” (p. 81). 
În versurile cu tematică socială observăm că nu se mai respectă întotdeauna cele două reguli ale haiku-ului: cea care presupune un element natural, indicator şi al anotimpului scrierii poemului, împreună cu cezura metafizică, lirismul limitându-se la o meditație cu iz apoftegmatic. Rolul recuperator este însă îndeplinit, pe toate planurile, de privire. Ea conduce la înflorire imboldul firesc spre comuniune, numeroase poeme fiindu-i închinate, spre a revela ochi ce se acoperă, sub imperiul emoției, ori ochi ce se caută şi se găsesc în acelaşi gând-simțământ universal, de dincolo de lumesc: „În urmă cu ani/ un dalmațian m-a privit/ drept în ochi” (p. 46); „Rar se întâmplă/ privirea să fie/ o mână întinsă” (p. 102).
Limpezi şi complexe, simple şi profunde, rafinate şi pline de directețe, poemele lui Ioan Milea nu sunt doar opere de artă, ci şi „formule” vitale, pline de forță sufletească, dintre acelea care, în clipe de descumpănire, pot oferi sprijin şi îmbărbătare.