Proză
Ion Iachim

EU, BUNELU’ ŞI AHILE DE PE INSULA ŞERPILOR

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2013

 Am îndrăznit! Şi am reuşit.
În pofida protestelor soției, care mă avertizase – ultimativ! – că nu-i de glumit cu bolile cardiace, că angina pectorală poate exploda oricând într-un infarct, că nu mai sunt la prima tinerețe, dar am hăt peste optzeci ş.a.m.d., n-am ascultat-o şi am plecat în această lungă călătorie, de care aveam atâta nevoie. „Doamna (mea) de fier”, care, aidoma celebrei Margaret Thatcher, nu ştie să cedeze şi îşi impune numaidecât ideile conservatoare, a rămas şi mirată, şi indignată, şi necăjită.
Probabil că avea şi ea dreptate când încerca să mă oprească. Nevasta mea, ca şi celelalte soții, care au parcurs o distanță lungă alături de un singur soț, văd în persoana acestuia, simultan, şi pe bărbatul iubit, şi pe tatăl copiilor, care n-a făcut tot ce putea pentru ei, şi pe omul nagâțos, care, bolnav fiind, nu ascultă povețele ei de femeie sensibilă... Nu o dată mi-a zis: „Ce-ai fi făcut tu fără mine, fără grija pe care ți-o port? Unde ai fi ajuns, dacă nu-ți schimbam coniacul şi vinul pe brânzeturi degresate şi lapte subțiat?” Cu adevărat, nu ştiu unde aş fi ajuns, dar i-am răspuns, cândva, cu un banc: „Ştii, dragă, un medic şi-a adus studenții la un ospiciu. Intră cu toții într-un salon unde stătea un bărbat cu privirile total rătăcite. Medicul studenților: „Acest bărbat şi-a pierdut mințile, fiindcă femeia cu care urma să se căsătorească l-a refuzat”. Merg în următorul salon. Acolo – un alt bărbat, într-o stare şi mai deplorabilă. Medicul: „Iar acest bărbat a ajuns nebun-nebun, fiindcă s-a căsătorit cu femeia ce l-a părăsit pe primul bărbat”. Aşa că... ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap. Uneori am senzația că îmi cunosc atât de bine soția, că este ca o carte deschisă, alteori constat că deşi această carte este deschisă, unele pagini sunt scrise cu ieroglife chinezeşti: le văd, le „citesc, dar nu le pot înțelege!”.
Am revenit dintr-o lungă drumeție.
Acum mă bucur din plin de comoditățile casnice, începând cu salteaua Dormeo şi terminând cu chiloții largi şi lungi („parcă ai fi un sikhi indian”, mă ia peste picior nevastă-mea).
Am călătorit cu trenul, cu vaporul, cu autobuzul, cu feribotul (când am trecut Donul de pe malul drept pe cel stâng), am mers şi într-o căruță hrentuită printre nişte muribunde stanițe căzăceşti. Am fost la Marea de Azov, la Cotul Donului, ca să mă documentez... să respir aerul acelor locuri, unde a fost decimată Armata a treia Română, în care a luptat şi tatăl meu. Dacă îmi va da Dumnezeu zile, voi scrie un roman despre această tragedie a poporului nostru.
Am revenit de curând la Chişinău şi în capul meu e o învălmăşeală de gânduri, care se va limpezi peste o vreme. Notițele din blocnotes, imprimările din casetofon şi imaginile din camera video mă vor ajuta să sistematizez materialul. Deocamdată stau şi mă mir în sinea mea: Rusia, cea mai mare țară din lume, se depopulează... În prezent are vreo 140 milioane de locuitori (SUA – circa 290, adică de două ori mai mult). Nu mai zic de China, cea cu un miliard şi jumătate de oameni, adică de zece ori mai mult.
Alt aspect ce mi-a trezit interesul.
Veche de când lumea tendința de a-i glorifica pe unii eroi, reali sau fictivi, atribuind numele acestora unor străzi, localități, ba chiar şi state. Exemplul „clasic”: toată lumea ştie că America îşi trage denumirea de la prenumele vestitului navigator italiano-spaniol Amerigo Vespucci, considerat descoperitorul Lumii Noi; Columbia vine de la Cristofor Columb, Bolivia de la Simon Bolivar ş.a.m.d. Lista ar fi plictisitor de lungă.
Interesant este faptul că şi comuniştilor, mai vechi sau mai noi, din URSS sau de la noi, le-a plăcut procedeul: Leningrad, Stalingrad, Frunze... R.S.S.M. piftea de nume de „eroi”, mai ales ruşi: Kalininsk, Kutuzov, Suvorov. Mai să uit de oraşul Cernenko, Şoldăneşti dintotdeauna. Fiindcă prețiosul conducător Konstantin Ustinovici a fost mare deiateli comunist şi în Moldova (ne-a condus vreo opt ani, alături de alți străluciți bolşevici: Brejnev, Gladkii, Serdiuk – toți „moldoveni” cu fruntea lată), orăşelul Şoldăneşti a devenit, după ce Cernenko a coborât în iad (1985), da, Cernenko, iar persoana ce locuia în acest orăşel (şi raion) era, fireşte, cernenkoian. Majoritatea acestor toponime s-au dus pe apa sâmbetei, odată cu destrămarea URSS şi căderea regimului totalitar bolşevic.
Mai curios (chiar incitant!) este faptul că liderii de la Kremlin, ca să câştige simpatia mai multor țări, îşi botezau (mai bine zis: rebotezau) localitățile din fosta URSS cu numele unor personalități din alte țări. Astfel, pe Volga, la nord de Samara, oraşul Stavropol devine Toliatti, în cinstea liderului comunist italian Palmiro Togliatti, foarte onorat a fost Voroşilov. Cu numele său au fost răsbotezate mai multe localități: Lugansk din Ucraina ajunge a fi Voroşilovograd, Stavropol – Voroşilovsk, alt Voroşilovsk l-a înlocuit pe Kommunarsk; Ussurisk-ul a fost peste 20 de ani Voroşilovo. Aşa că bolşevicul Kliment Efremovici poate să doarmă fericit acolo unde se află. N-au fost uitați nici alți „eroi” eponimi: Sverdlovsk (în loc de Ecaterinburg); Stalin, ca să-l flateze pe întemeietorul realismului socialist, redenumeşte oraşul Nijnii Novgorod în Gorki; Mariupolul ucrainean, pe parcursul a patru decenii, a fost Jdanov (mare ticălos şi acest bolşevic!). Într-un cuvânt, de la adormirea „sfântului” Lenin până la cea a „arhanghelului” Stalin, au fost rebotezate multe localități. Cum spuneam mai sus, bolşevicii ruşi nu uitau nici de lingăii lor de peste hotare. Astfel, în Donbas apare oraşul Torez, iar în regiunea Voronej oraşul-port de pe Don, care s-a numit mai întâi Svobodka, apoi Liski, devine Gheorghiu-Dej! În cinstea primului secretar al partidului comunist român Gheorghe Gheorghiu Dej (numele secretarului îl purta şi un oraş din nordul României). Gheorghiu(l)-Dej rusesc – ca o batjocoră, ca o ironie a soartei? – s-a întâmplat să fie aproape de Cotul Domnului, unde au murit zeci de mii de români în cel de-al Doilea Război Mondial...
Dragă cititorule, ca să nu te mai plictisesc cu exemple de felul: iar românii recunoscători genialului părinte al popoarelor au schimbat numele oraşului Braşov în Stalin..., zic doar atât: în timp ce Rusia Sovietică şi întreg lagărul socialist redenumea oraşele cu nume de „eroi” bolşevici, proştilor de capitalişti nu le-a trecut prin cap să boteze, de exemplu, oraşul Florența cu numele lui Dante. Sau al lui Leonadro da Vinci. Sau al lui Michelangelo. Sau al lui Brunelleschi, sau a lui Galileo. La urma urmelor, cu al lui Machiavelli!
Am ajuns la vârsta când ştiu: oricât de talentat ar fi un scriitor, el va putea reda în cartea/romanul pe care-l scrie doar o parte din gândirea şi trăirile sale. Imaginea artistică nu poate reflecta tot, absolut tot, ceea ce gândeşte şi simte scriitorul. Dar cu cât aceste gânduri şi dispoziții sufleteşti sunt oglindite mai profund, mai veridic, cu atât mai mult câştigă romanul/cartea.
Mă întristează lipsa de profunzime a multor-multor cărți; s-au înmulțit „scriitorii” şi, fireşte, s-au împuținat cititorii. De vină nu este doar internetul şi televizorul; de vină sunt şi cărțile, multe şi proaste. După cum meteorismul (boală a abdomenului) nu are nimic comun cu stelele, tot aşa multe cărți nu au nimic comun cu cărturăria, cu literatura... Trăim într-o vreme când menestrelii au invadat spațiul public.
Vreau să scriu (trebuie!) o carte despre tragedia Armatei a treia Române la Cotul Donului, am adunat destul material, pe care urmează să-l topesc, pentru a crea aliajul zis şi pentada artei: adevăr, bine, frumos, dreptate, libertate. Ca să reuşesc, urmează să mă claustrez în propriul eu, să cobor în profunzimile iadului şi raiului din mine, să tulbur demonii şi îngerii, după care să mă ridic deasupra mediocrității literare, pe care n-o poate înzăbăla nimeni, mai ales în democrație. Lev Tolstoi are, în Anna Karenina, nişte meditații deosebit de exacte despre starea psihologică a veritabilului artist în raport cu „opera” diletanților. Un adevărat pictor, Mihailov, judeca despre pictura lui Vronski în felul următor: el, Mihailov, nu poate să-i interzică lui Vronski să se distreze pictând, el ştia că Vronski şi ceilalți diletanți au tot dreptul să picteze ceea ce doresc, dar lui îi era neplăcut acest lucru. Nu poți să-i interzici unui individ să-şi facă o păpuşă mare din ceară pe care s-o sărute. Dar dacă acest tip s-ar aşeza lângă o pereche de îndrăgostiți şi ar începe să-şi dezmierde păpuşa, tot aşa cum tânărul îndrăgostit o dezmiardă pe fata iubită, atunci celui îndrăgostit i-ar fi neplăcut. Acelaşi sentiment neplăcut îl trăia Mihailov privind pictura lui Vronski; lui îi venea a râde, îi era necaz, îi era jale, se simțea jignit. Starea aceasta de revoltă, dispreț şi ciudă o trăiesc şi eu când mă poticnesc de o carte proastă.
Mai ieri mi-a nimerit în mâini şi în priviri o plachetă de versuri, o cărțulie mică şi total lipsită de talent, scrisă de un coşcogea doctor habilitat. Aveam impresia că țin în mâini un câine pichinez, căruia nu-i puteam potoli lătratul.
Mă sustrag de la „aratul în adânc” (lucrul asupra viitorului roman) fel de fel de întâmplări şi obligații (de om al cetății, de tată şi bunel etc.). Recent, la o întâlnire-discuție cu nişte liceeni din capitală, un tânăr m-a întrebat: „Teiul este copacul lui Eminescu, cireşul – al lui Creangă, gorunul – al lui Blaga, gutuiul – al lui Păunescu. Dar care este copacul dumneavoastră, domnule scriitor Alistar Vărzărescu?”. I-am răspuns: „Salcâmul”. Probabil, l-am deziluzionat: nimic deosebit, romantic, remarcabil în oriunde întâlnitul salcâm. Şi totuşi, şi totuşi... Sunt sub imperiul salcâmului. Dacă un aborigen din Australia, un bătrân ce face parte din poporul zulu, le spune nepoților, arătându-le, de pildă, o stâncă: „Acesta este bunelul meu”, atunci şi eu, departe de animismul primordial, le-aş putea arăta nepoților mei un vechi, foarte bătrân salcâm, pe o culme de deal: „Acesta este străbunicul meu din partea tatei”. Mi-am amintit nişte versuri pe care le-am scris în tinerețe:
Sunt un salcâm
la margine de drum
scorțos şi spinos.
 
Rădăcina mi-i împlântată
cu încăpățânare de piatră
într-un trecut glorios.
 
Mă răstignesc lumânare
de gingaşă floare
pentru voi, ca Hristos.
Nu le-am recitat elevilor poezia. Mi-am zis încă o dată pentru sine: cine ia literatura drept o treabă serioasă să nu uite că actul scrisului merge mână-n mână cu cel al răstignirii benevole...
În recenta mea călătorie am trecut prin multe oraşe, am discutat cu diferiți oameni, din diferite categori sociale. În linii mari, traseul meu a fost următorul: Berdeansk (pe malul Mării de Azov), Jdanov, Rostov pe Don, râul Don, Cotul Donului.
Zguduitoare, aproape neverosimilă, istoria pe care am auzit-o într-o fostă staniță căzăcească din partea stângă a Donului.
Era un sat părăsit. Credeam că nu se mai află nici un locuitor în el, când la una din portițe a apărut o bătrână. Mă cerceta curioasă. Probăluia, probabil, dacă aş putea fi cineva din partea locului. M-a invitat să intru, dar m-a avertizat că voi dormi în casa de alături – „e cea mai bună casă din staniță, casa Matrionei”. Bătrâna era vorbăreață – de multă vreme nu discutase cu nimeni. N-a trebuit s-o trag de limbă, povestea curgea lent, incontinuu, ca şi Donul din preajmă. Sorbeam o închipuire de ceai, o băutură amăruie, dintr-un castron mare în care au fost fierte crenguțe de vişin şi o ascultam pe bătrâna care a scos dintr-un dulăpior un şirag de chei – să fi fost peste o sută (erau o sută douăzeci şi şapte, mi-a spus mai apoi bătrâna) – şi mi le demonstra:
– Aceasta e cheia de la casa lui Pantiuşa. Cred că a murit pe undeva, căci era bătrân, când a plecat din staniță. Iar cheia din cupru, cu lănțujel, e a Eufrosinei. Ea a plecat la Moscova şi s-o fi măritat, căci era şi frumoasă, şi jalmercă. Cheia asta mare ruginită e a Astahovilor, ei s-au mutat cu toții la Liski...
Am tresărit. Astahov era un ecou din Donul liniştit al lui Şolohov, iar Liski a fost un timp Gheorghiu-Dej!
– Ai cunoscut pe cineva din Astahovi?
– Nu... Povestiți mai departe.
Fiecare din cele peste o sută de chei îşi avea un stăpân (se prea poate decedat la momentul povestirii) şi o biografie a sa.
Bătrâna le făcea foştilor săi consăteni caracteristici laconice şi exacte. Scotea în relief ceea ce-i părea ei a fi definitoriu pentru un om sau altul.
– Petro era butuc de pădure, în schimb meşterea cele mai bune sănii şi căruțe, iar Daşa, nevastă-sa, nu ştia a fierbe un borş ca lumea, da se îmbrăca – adevărată sorcovă...
– Trofim a fost un bețiv. Femeie-sa îi zicea: „Îți arde gâtul ca şi c... cloştei”. Aşa l-au şi poreclit: „C... cloştei”.
– Foma era în apusul vieții. Dar s-a dus şi aista, şi avea o vie!... Araci groşi cât mâna aplecați de greul rodului.
– Filimon muncea fără odihnă. Da tot ce aduna el risipeau muierile din casă: nevastă-sa şi fiicele. Vorba ceea: boii ară, iar caii mănâncă.
Aşa i-a fost plugul, săracul.
Am aflat de la bătrână (şi pe dânsa tot Matriona o chema, ca şi pe stăpâna casei unde urma să înnoptez) că toată lumea din staniță a plecat în lumea mare, după câştig, după un trai mai bun, iar ea, în urma unei înțelegeri tacite, a rămas să aibă grijă de sat. La plecare, localnicii i-au dat cheile de la porți, de la case: mai ştii, poate se întoarce cineva, fiu, nepot, şi să nu fărâme uşa. Deocamdată nimeni din cei plecați nu a revenit. Matriona, unica locuitoare a satului, în lipsa interlocutorilor, vorbea cu cheile.
Chiar şi acum, în prezența mea, se întâmpla să vorbească la modul serios cu unii din cei plecați. Lua cheia stăpânului de odinioară în mâini şi vorbea cu acela: „Mâine sau poimâne, măi Amos, merg să-ți pospăiesc casa cu var. Ai fost şi tu un simplu cioban, ca şi prorocul cela din Biblie, numele căruia îl porți, ai ajuns prin Italia sau Spania şi acum culegi măsline cum celălalt Amos, biblicul, strângea smochine în Egipt... Saraiul pentru vite s-a prăbuşit acum doi ani... parcă ți-am mai spus acest lucru... Da cățeaua ta, Kleaksa, până a fi murit, s-a împreunat cu un lup. Dacă aş fi ştiut, o omoram. Acum bântuie haitele prin hățişuri şi, noaptea, intră în staniță. N-au ce crăpa, dar cred că lor le place să vâre frica în casele pustii. Aproape de Don Ivanovici mai pot fi găsite amuniții. Eu m-am învățat să scot praful din ghiulele de tun. Ațâț focul cu pulbere. Mai încarc cele câteva cartuşe... ții minte, am o bună armă de vânătoare. Noaptea, când haitele se obrăznicesc cu totul, ies pe prispă şi trag cu puşca. N-am împuşcat nici un lup, dar după ce bubuie arma, ei nu se arată zile şi chiar săptămâni la rând...”.
Am întrebat-o cum a fost prin aceste meleaguri în timpul războiului şi după ce s-au terminat luptele.
– E-e-e, tare bine a mai fost... Iaca Matriona (şi mi-a arătat cheia casei unde urma să înnoptez) a rămas fără bărbat, l-au ucis în luptele de pe Don. Femeia era tânără, voinică, dar fără bărbat. Atunci şi-a buşumat calul, a vârât în coburi câteva sticle de votcă, s-a îmbrăcat cu fusta ceea de poplin, cu bluza de lustrin, a pus pe spinarea calului un valtrop de pâslă, împodobit cu zorzoane, a sărit în şa şi a ieşit la şleahul mare, ce duce spre Rostov. Acolo soldățeii noştri, cazacii noştri, conduceau o coloană mare de nemți prizonieri. Matriona le-a dat celor doi sau trei soldați care escortau coloana câte o sticlă de rachiu la fiecare şi şi-a cumpărat un neamț, în locul bărbatului ucis. L-a ales pe sprânceană: tânăr, voinic şi amarnic de frumos, era roşu ca un rac fiert. Otto, aşa îl chema pe bărbatul Matrionei, era harnic, gospodăros. În câțiva ani, au făcut şapte copii şi au durat cea mai bună gospodărie din sat. Toți ai casei mâncau vârtos, mai ales carne de porc. Într-un timp s-au încuiat cu toții şi erau să moară dacă nu le aducea bărbatu-meu brei-de-pădure. Le-am dat să bea fiertură din iarba asta şi a țâşnit dintr-înşii tot jambonul, tot şoricul... După ce au murit şi Matriona, şi Otto, gospodăria le-a rămas feciorilor şi fiicilor, dar aceştia au plecat în Germania, chemați de nepoții lui Otto şi ai Matrionei... Da casa noi o numim pe vechi, a Matrionei...
 
*   *   *
 
Nu mă pot apuca de roman, mă pierd în futilități banale. Dimineața evit masa de scris. Pierd timpul cu nimicuri. Acum câteva zile am ieşit şi eu să văd „minunea” din fața Hotelului Grand Hall. În fața acestuia tronează statuia ecvestră a lui Grigore Kotovski. Cineva – cât de inventivi sunt basarabenii! – a lipit cu nu mai ştiu ce clei foarte puternic, a lipit calului un penis uriaş, pe al cărui gland era desenată, cu roşu, secera şi ciocanul... Acesta este un răspuns celor care desenează, noaptea, simbolul comunist pe garduri şi ziduri. Calul şi-a demonstrat penisul bolşevic vreo două zile la rând, după care câțiva angajați ai primăriei (de la spații verzi!) l-au distrus.
Tot zilele acestea m-am ciondănit cu un vecin, rus de naționalitate, care consideră că fosta Uniune Sovietică (acum Rusia) merita, exclusiv, să celebreze victoria asupra fascismului german: „Ce-ar fi făcut Europa fără noi?”, adică fără ruşi. I-am răspuns: „Dar ce ați fi făcut voi fără Europa şi, mai ales, fără Statele Unite ale Americii?”. În locul unui răspuns rezonabil, am auzit mai multe lozinci şovine. L-am îndemnat să mediteze dacă nu cumva Marea Britanie este mai în drept să celebreze victoria asupra Germaniei, fiindcă englezii au luptat o perioadă mai îndelungată contra nemților, fiindcă ei, englezii, au pierdut în al Doilea Război Mondial cam de o sută de ori mai puțini oameni decât ruşii, fiindcă pe pământul lor n-a călcat picior de neamț...
Nu mă pot apuca de roman. Îmi lipseşte detonatorul. Citesc – nemulțumit! – cărți şi ziare. Aflu dintr-o recenzie mai veche că dintre cei patru traducători în limba „moldovenească” ai Donului liniştit, acum tuspatru trecuți la cele veşnice, trei au primit, cândva, medalii şi onorarii grase, iar celui de al patrulea i s-a admonestat mustrare aspră pe linie de partid. Motivul? Trei au scris cuvântul „dumnezeu” cu literă mică, iar ghinionistul l-a ortografiat cu majusculă... Acolo, în ceruri, cum va proceda Dumnezeu? 
...Mocnesc, dar flacăra întârzie să izbucnească.
 
(fragment de roman)