Poezie
Viorica Răduță

Poezii

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2013

 zile în pielea mamei
 
luni
 
în loc de piele
glasul al patrulea
 
mama îşi pune zăpadă
cu care vede 
cu care merge la oglindă
 
şi o pătrunde cu trupul
şi trupul se face ziuă
şi e nisip pe fața oamenilor
 
nisip în vorbele mele, mamă
trei vorbe!
 
şi pielea ei de zăpadă este
de amiază e între femei
 
aşa e fereastra
desfăcută de zile
iată, se uită singure la vreme
 
cum şi-ar vedea chipul
 
senin
 
din care mama nu mai poate vedea
deşi văz e totul
 
şi ziua 
cu nisip de culoarea pietrei
 
nisip de piele întinsă
pustiul
 
 
 
marți
 
mâinile i s-au scurs
mama le apropie de întuneric
 
mamă, e ziuă
 
ea a zis: Radu a luat-o cu el
am zis: locul e deschis
a zis: numai pământul
Ion a zis: şi pământul se deschide
 
câtă vreme se deschide mama trăieşte
am zis: de jur-împrejur
 
şi a făcut drum
 
se întoarce s-o vadă
ea a zis: îmi văd oasele
am zis: pielea este ca ziua
verde
ridică-te, am mai zis
 
eu mă ridic, ea nu 
e afară
 
pielea ca o singurătate era
 
Ion a zis: o încape
 
ca o negură era
 
locul, locul e înaintea ei
 
departe, a zis mama
când se întoarce la mine cu plopii
şi ăsta e drumul
 
zilele noastre 
să fie acolo şi tata
 
 
 
 
miercurea în glasul al cincilea
 
şi dacă vremea o simt în mine
voi credeți că oasele sunt vedenie
că nu mai dau de ele
 
spun: când dorm degetele curg din carne
spun mi-e sete
şi credeți că e un gând
 
nu rămân decât zilele
 
şi ele nu văd înainte
goale dintr-odată 
ca gândurile
 
spun: nu pot să mă îmbrac
faceți semne dar eu nu pot 
 
astăzi mă îmbracă pielea de nuc
de la Radu
numai voi credeți că e miercuri
 
mama deschide ochii
în ochii ei este noapte
 
nu se poate schimba, vă zic,
pielea în somn
 
din locul ei fug mâinile
 
rămâne vântul 
 
 
joia mare
 
vă aud vorbind despre ape
ca şi cum s-ar vedea prin ele 
 
dar morții nu aud seara
 
acum trec prin ele
vă spun că le înmulțiți 
ca pe zilele mele
moartea este la mine
 
iar are gândul, spune Ion, iar
 
e departe, spun
 
ca să dea săptămâna în vântul de sară
spun
 
să o spele, spune
 
miercurea vântul e nemişcat 
şi ține ziua deasupra toată ziua
 
ține şi apele dar nu credeți
 
voi să ştiți că păsărea nu cade 
e cumpănă
 
ce spui, mamă?
vorbesc şi eu în pustiu
 
păsărea e doar vântul
se vede pe fereastră, nu cade
 
nu cade el gândul, spun
 
doar piele subțire
pasărea fără mare în ea
doar înserare
 
din care a făcut margine vântul
 
îmi spun: vreți să-l luați de pe os
luați-l
osul e celălalt braț
 
e apă, mamă
îl spală noaptea
îl spală apele
nu vedeți că se sprijină de mine?
 
Ion spune: nu are cămaşa pe ea
doar zilele, spun, zilele stau în picioare
voi nu credeți 
cum iau pielea de la mine
să țin vântul în mâini
 
sunt ape, mamă
 
voi credeți voi că se îmbracă cerul
 
credeți apele nu mâinile
 
 
vinerea, alt glas
 
a luat lumina şi a îmbrăcat fereastra
 
dorm cu cerul deasupra, de asta
 
e varul, mamă
ei, var!
apa stă mănunchi 
stă în aer
sunt şerpi, mamă
 
trec peste vreme
 
se întăresc
 
mama nu are claviculă
doar o tijă de aluminiu
 
vântul e făcut din somn
de asta aveți gânduri
 
şi gândurile se întăresc
odată cu mâinile
 
osul ei se îndoaie cu ploile
este tot trupul
toată greutatea
 
tac lucrurile din casă
tac şi mâinile
 
sunt mai multe
mama le desparte de noapte
 
uite, gândurile se ascund
 
sunt doar lucruri, mamă
uitați-vă, din gând iese gândul
e haina lui, mamă
 
ea se uită la viață
de trei ori o atinge
 
iute mai trece amiaza
 
din ea trece şi pasărea
 
 
vreme de sâmbătă 
 
vântul îmbracă cireşul
apoi curtea
 
mama spune: gândul face pietre
 
ea face să înceteze culoarea
 
cât timp vopseşte lâna e tânără
 
acum s-a mărit
în locul ei a rămas trupul fratelui
ca să nu se piardă de apa care
o spală până la margine
 
apa se opreşte cu mama
ea coase de jur-împrejur
mai întâi vântul fiindcă e pasăre
apoi ziua de două ori
pe Ion fără încetare
 
s-a mărit mama
şi s-a făcut zi
şi a venit la ea vremea
din toate părțile a venit
 
spune: gândul e strâmb acum
şi îl taie în două
deasupra se desface o linişte
ea: nu mai simt trupul
 
şi a venit dimineața
 
spune: văd marginile pământului
 
Ion spune: în zilele ei vede
 
 
a şaptea zi nu
 
pe fața mamei sunt urme
şase zile
 
ea s-a uitat înăuntru
a zis: nu mai e duminică nu
 
i s-au ridicat mâinile
singure până la fereastră
să fie odihna în locul ei
sau împrejur
 
a zis: duminica s-a întărit
în tot locul
nu mai e zi de odihnă
e numai zi
 
a mai zis: voi păziți degeaba
nu-mi mai simt mâinile
atunci fratele a înmulțit zilele
în fiecare zi alta
uitând să le schimbe
 
mama înfăşoară fereastra
cu o seară nu mai e dimineața
 
şi dă drumul mâinilor
 
(din volumul mama întreabă dacă rămân până seara, în pregătire)