Eveniment
Simona Vasilache

TĂIND ORIZONTUL, DIAMETRAL...

Articol publicat în ediția Viata Romaneasca 11 / 2008

Orizontul de aşteptare, fireşte. Zarea mitului, de care se leapădă (cu tot trompe l’oeil-ul de pe copertă) Eugen Negrici în Iluziile literaturii române, Cartea Românească, 2008. Un titlu, şi o imagine, de la care aştepți totul, sau nimic. Fac, în treacăt, precizarea că numele complet al picturii lui Raphaelle Peale este Venus Rising from the Sea – A Deception (After the Bath), nu doar celebra (dar fără şpil...) primă parte, cum apare pe clapa volumului. Totul sau nimic, ziceam, întocmai ca de la literatură. De aici, miza discuției: vr~nd totul, literatura română, oare, n-a putut nimic?

Iluzia puterii, foarte persistentă, e cea pe care o atacă Eugen Negrici. Întâi, cu un lamento jurnalistic, la apa Revoluției. Ruptura, câtă a fost, se drege printr-o peticire nostalgică, mila de sine, atât de bine cârpită cu amăgiri. Să le zicem, mai tehnic, circumstanțe atenuante: „statul național român, înconjurat de imperii agresive, a fost de la început perceput, în mentalul colectiv, ca pândit de primejdii majore. Neajutorat şi plăpând, el a părut a solicita, din primele clipe, vigilență şi o grijă statornică pentru consolidarea «incintei protectoare», pentru conservarea idolilor, a modului de viață şi de organizare, pentru menajarea trecutului.” Într-o nostalgie foarte curentă, de care nu scapă nici o vârstă şi nici o breaslă – epurarea trecutului e, în felul ei, o sinucidere – Eugen Negrici vede substraturi mitice. E al doilea plan al discursului, contraponderea bine documentată la pasajele light, fireşti şi necesare.

Iluzia puterii e, în fapt, un dor. De stabilitate, de eroi, de „şirurile clare”. De clasici. Unul, omeneşte, necondamnabil – se ştie că, pentru bună parte din semeni, vârsta lecturii e mult înapoiată față de vârsta biologică, şi mai bine aşa, decât nimic... Însă Negrici nu e, în istoria din spatele gloriei, criticul jumătăților de măsură. Fundamentele sunt fundături, largile plaje culturale apar prin concasarea statuilor. Un discurs romantic, în sensul cel mai general cu putință, care preferă, orgolios, floarea care nu va rodi poamei trecute din copt. Puterea promisiunilor – toți „marginalii”, cei de-a binelea, sau cei care doar se răsfață, au în Iluzii..., răscumpărare dreaptă – e, de departe, mai sănătoasă decât puterea şerpească a iluziilor.
După critica pioşeniei (sic!), cu subtitluri, la rându-le, din lexicoanele mitului – „fabrica de sfinți”, de pildă – urmează trei părți de istorie literară propriu-zisă, păstrând, însă, acelaşi tipic pe ici cuprinzător, pe colo părtinitor, al vremurilor când credința şi tăgada făceau un singur ghem. Zăbovesc puțin la „pioşenia globală”. O răsfrângere, fără doar şi poate, a hamletienei frailty. Slăbiciunea care te duce dintr-o extremă în alta, inconsecvent, ipocrit, cu zelul celor care, caini de fiecare zi, frecventează, totuşi, neabătut, hramurile. Şi hramuri literare sunt multe, cu mucenici la care toți, măcar o dată, ne vom fi închinat. Cei vii, şi cei morți. Clasicii şi clasicii în viață. Călcând logica tabuului, Iluziile... refac drumul de la chip la icoană. Există o predispoziție, să-i zicem carismă, în care intră talent oratoric, dorința de a tutela, şi o combinație subtilă de succes cu nenoroc, cât să activeze paradoxala admirație condescendentă, singura de care, de altfel, suntem în stare. Există, apoi, o tehnică a luptei – clasicii sunt, mai toți, războinici în sutană, prinşi în miezul facerilor şi desfacerilor literare, care trebuie să-i intereseze. Dacă nu-i interesează, nu sunt interesanți. În cele din urmă, un complex de inferioritate față de aceşti (încă) oameni, nerecunoscuți la timp, retraşi, interzişi, împiedicați, într-un fel oarecare (şi câte nu se găsesc...), să-şi dea, la vremea lor, măsura. O conştiință culturală încărcată, trăgând indelebile angoase care vin dintr-un trecut neaşezat (a fost? n-a fost?), e o matriță de mituri. Admirația brutală, verde, consecventă (de câte ori ați întâlnit-o?) iese din discuția despre, în fond, mistificare. Şi Kogălniceanu, şi Maiorescu, şi Blaga, şi Voiculescu, şi Bogza, şi Paler (câteva exemple), prinşi în figuri diferite ale aceluiaşi dans de iele, nu sunt ei înşişi – Eugen Negrici nici măcar nu-i judecă par eux mêmes, ci rezervoare de prestigiu creditate şi debitate după trebuință. Imaginea lor, care nu le mai aparține, este cea incizată, mai adânc, sau mai cu greutate („Ca mai toți cei care au ținut în mâini, în 1962, volumul lui Blaga (cu emoție şi cu o stranie satisfacție de participant la o bătălie câştigată de rațiune), am continuat, ani la rând, să consolidez mitul, amânând, pe cât posibil, destrămarea vrajei.”), în scurtul tratat de metaplazie a receptării. Cazuri, din care nici unul nu seamănă cu celălalt, umplu acest preambul fals ad hominem, numit Impulsul protector. Sentimentul difuz al primejdiei. Un impuls ceva mai atavic, mai dezorganizat – de aici, pesemne, necesitatea de-a discuta lucrurile scriitor cu scriitor – decât celălalt, care ocupă a doua parte a volumului, Impulsul compensator. Sentimentul vacuității şi-al frustrării. Compensația implică sistem, construcție. Tot ce a crescut din nimic – barocul românesc, şi toate celelalte cuceriri ale protocronismului, curentele obscure trase la suprafață de un clenci ideologic, capetele tinere clonate dintr-un balaur bătrân – e tăiat fără multă vorbă. Iluziile... pun bir pe vise, de la simple naivități la maşinațiunile propagandei şi la supralicitările criticii. Interbelicul, „altarul/ nădejdii noastre de mai bine” (iaca-aşa!), iese, luat la bani mărunți, cel mai prost. Dintr-o perspectivă foarte clară: a celui care vrea să audă un nu, şi nu-l aude. Puterea spiritului de a schimba, negând, cum altfel, e, deci, o iluzie.

Nu ştiu dacă, în numele unei asemenea imputări, ne putem arunca singura zestre, singurii ani (aproape că nici nu sunt decenii) de maturitate vivace, valorificând, cum drept remarcă Eugen Negrici, energiile sfârşitului de secol XIX. Însă fotografia bruscată, cu veleități de raze X, este, în istoriografia eschivelor amabile, contrapunctul necesar. Numai forțând extremele calea de mijloc va duce undeva.

Postmodernismul nu are parte de un tratament mai blând. Una din obiecțiile de fond, aceea de a fi început să şicaneze literatura când încă mai avea destule de spus, se poate extinde. Avem o vocație a abandonului precoce, a plictisului transformat în manieră. A sictirului nedocumentat şi intransigent. Să fie, atunci, lipsa de continuitate o întâmplare?

Nicidecum. E chiar boala de care suferă, în diagnoza, neplăcută şi precisă, a lui Eugen Negrici, istoria literaturii. Un schelet friabil şi contorsionat, îmbogățit cu tije cu neputință de extras – doar de mişcat, întru conştientizarea existenței lor, şi cu sincronizări à la roumaine, înțelegând, carevasăzică, altceva prin concepte, altminteri, bine definite. Să ne amintim că termenul de modernism, contestat, ca substanță, de Eugen Negrici, a fost propus, în accepțiunea pe care i-a dat-o Bogdan Lefter, tot pentru a unifica idiosincraziile terminologice ale istoriei noastre literare.

Acest malaxor de prejudecăți, amăgiri, slăbiciuni de tot felul, în spatele unor orgolii dinastice (puterea literară nu are alte resorturi decât gloria pământească), are un singur „deget de lumină”. Lovinescu, şi inapetența lui pentru literatura regretului. Sigur că îți trebuie multă putere de a rezista ca să trăieşti, cultural vorbind, în lumea care ți s-a dat. „Altcândva, altundeva, altcumva, altceva” sunt, întotdeauna, ieşiri de urgență. Însă istoria nu se face din escaladări, ci din „ziua trăită cu grabă”. Momente, nu monumente – şi e, atunci, de înțeles ce are Negrici a le obiecta lui Eminescu, lui Călinescu, embleme ale „totalului”. Bucuriile, apărate cu disperare, ale unor oameni săraci.

Cruzimea compătimitoare, mai bine ancorată în texte şi mai ataşantă decât o simplă dezicere sastisită, de care, la urma urmei, oricine e capabil, face din Iluziile literaturii române dacă nu o elegie pentru spiritul critic, măcar un descântec pentru complexe. Nu propune, pe ruinele (hélas!) şcolilor literare, un alt sistem, un chit care să lege mai bine secvențele viabile prinse în angrenajul iluziei. Este o speranță pentru o altă istorie (nu spunem care...). Până atunci, meritul şi luxul sincerității, obligația onorată a unui critic care ştie că nu poate schimba lumea, dar poate să spună adevărul, aşa cum l-a aflat în anii de complicitate cu literatura, rămân atuurile Iluziilor... Cei care ar apăsa mai puțin, sau mai mult, pedala deconspirării propriilor slăbiciuni în lumea echivocă a literelor au un punct de pornire. Dar cu cititorul obişnuit, deconcertat, de bună seamă, de aşa lectură iconoclastă, ce facem? Pentru el, nu pot decât să transcriu catrenul pe care l-am asociat, aproape involuntar, tuturor cărților împărțite, fără scăpare, între onestitate şi alean: „Tu, cititor tăcut, bucolic/ Naiv şi sobru om de munci,/ Această carte s-o arunci,/ Cu tot desfrâu-i melancolic.”

Simona Vasilache