Istorie şi literatură
Florin Manolescu

BRAȚUL LUNG AL REVOLUȚIEI ȚINTELE SERVICIILOR SECRETE ( I )

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2013

 Departe de a fi la adăpost sigur în Occident, nu doar liderii politici ai exilului regal, dar şi cîțiva dintre reprezentanții literari ai acestuia s-au aflat în vizorul Securității, şi nu de puține ori, în raza de acțiune a unităților ei specializate în intervenții agresive sau de-a dreptul criminale. Dar în timp ce operațiunile de control, de supraveghere şi de manipulare a opiniei publice (practicate peste tot, şi nu doar în legătură cu exilul) s-au desfăşurat după tipare „moi”, cu infiltrări, cu informatori plătiți şi cu agenți de influență selectați şi instruiți în acest scop, sau cu articole de polemică, de propagandă şi de compromitere prin dezinformare, compuse în laboratoarele din țară, dar strecurate în cîteva dintre revistele exilaților (Stindardul în R.F. Germania, Carpații în Spania, pentru a le numi doar pe cele mai importante), acțiunile de intimidare bazate pe violență au luat forme din ce în ce mai brutale (scrisori de amenințare cu moartea, răpiri, atentate, crime) mai ales în epoca Dej, potrivit unor scenarii brevetate odată cu venirea lor la putere de către sovietici (răpirea generalilor Kutiepoff în ianuarie 1930 şi Miller în septembrie 1937, ambii refugiați în Franța, asasinarea lui Troțki în august 1940, în Mexic) şi de către nazişti (asasinarea filosofului Theodor Lessing, fugit în Cehoslovacia în august 1933, asasinarea ziaristului Rudolf Formis, tot în Cehoslovacia, în ianuarie 1935, sau răpirea gazetarului Berthold Jacob din Elveția, în martie 1935). 
De altfel, patentul pentru această rețetă de tratament radical a fost un secret repede devoalat. La Moscova, după ce şi-a încheiat lunga vizită întreprinsă în cîteva regiuni din U.R.S.S., unde a făcut cunoştință cu fața reală a comunismului, Panait Istrati a stat de vorbă cu unul dintre oamenii lui Stalin, pe care l-a întrebat ce ar trebui să facă după ce se va reîntoarce în Occident. „Sfatul” primit atunci (de fapt, o amenințare) a fost identic cu cel oferit de Andrei Ianuarievici Vîşinski, „prin ’45–’46”, intelectualilor români : „Dacă vei fi cu noi, te vom susține ; dacă ne vei ataca, te vom nimici”. Spre cinstea lui, odată ajuns în Franța, Panait Istrati n-a ținut seama de acest avertisment şi nici de recomandarea venită din partea unor protectori locali (între care Romain Rolland), care i-au explicat că mai sănătos ar fi să-şi țină gura. În 1929 a publicat la Paris Vers l’autre flamme (în România, Spovedanie pentru învinşi, Cluj, 1990) – o carte în care a povestit cu lux de amănunte nu numai tot ceea ce a văzut în U.R.S.S., dar şi ceea ce i s-a spus înainte de a pleca de-acolo.
Referitor la acțiunile din prima categorie (cele de control, supraveghere şi dezinformare), revista România Muncitoare, editată la Paris de socialistul Eftimie Gherman, a publicat la 19 iulie 1953, sub titlul „O circulară confidențială”, un articol care trimite (dacă nu cumva e vorba de un fals fabricat în laboratoarele celeilalte părți) tot la un patent de sorginte sovietică :
 
Ministerul de Interne sovietic, prin circulara sa confidențială No 5 din Novembrie 1947, dă ofițerilor de legătură din Austria şi Germania, instrucțiuni privitoare nu numai la problema repatrierii dar şi la persoanele deplasate.
Această circulară se află în clipa de față, în urma fugii unui Locotenent sovietic dela o comisie de repatriere, în posesia autorităților occidentale de ocupație.
Publicăm mai jos câteva din aceste instrucțiuni :
 
1) Trebue (sic) încercat prin toate mijloacele să se semene dezbinarea printre persoanele deplasate. – Trebuie (sic) încercat prin toate mijloacele să se creeze, printre persoanele deplasate de diferite naționalități, desbinări rasiale. – Trebue să se creeze în interiorul fiecărui grup național conflicte între vechii emigrați şi cei noi sosiți. – Trebue să se provoace, prin articole de presă şi atacuri personale, dezbinări între membrii diferitelor partide. – Aceeaşi metodă va fi aplicată şi în domeniul religios. – Trebue să se împiedice orice activitate culturală printre persoanele deplasate.
2) Important. Trebuesc provocate scandaluri publice printre persoanele deplasate. Astfel se va dovedi că valoarea lor intelectuală şi morală este egală cu zero.
[…]
4) Trebue creată o rețea de informații în lagărele de persoane deplasate, în aşa fel încât ele să cadă – fără ca cineva să-şi dea seama – sub controlul nostru.
[…]
6) Agenții noştrii (sic) vor trebui să conrupă toate persoanele însărcinate cu aprovizionarea lagărelor, pentru a isca pagube şi stricăciuni alimentelor, în special celor de origină americană.
7) Compromiterea şefilor grupurilor de persoane deplasate este de cea mai mare însemnătate, dată fiind acțiunea sa de demoralizare asupra masselor. Trebue deci favorizată ascensiunea celor fără nicio cultură intelectuală în posturi importante. Cu ajutorul lor ne vom putea atinge scopurile.
 
B. MISIUNEA PRINCIPALĂ
 
1) Se va crea în grupurile de persoane deplasate o stare de nemulțumire permanentă şi de totală disperare, fără nici o speranță într’o schimbare în viitor. […]
 
Pe lîngă interesul executanților de a-i discredita pe liderii politici sau culturali şi pe lîngă operațiunile care au urmărit dezbinarea exilului prin propagandă şi prin control, acțiunile din categoria celor violente, îndreptate mai ales împotriva exilaților cu o vizibilitate maximă în presa editată de aceştia (La Nation Roumaine, România, Buletin de Informație pentru Românii din Exil, pe scurt, B.I.R.E.), dacă nu chiar şi în cea a țărilor de azil, au fost concepute nu numai pentru a-i anihila pe cei din această categorie în general restrînsă, dar şi pentru a-i speria şi a le da de gîndit tuturor celorlalți intransigenți.
Cea mai vizibilă lovitură dată de Securitate întregului exil românesc a fost atragerea lui Oliviu Beldeanu în sectorul sovietic al Berlinului, în august 1958, şi răpirea acestuia cu ajutorul serviciilor secrete est-germane. Transportat în R.P.R., cel care a conceput şi condus în februarie 1955 atacul împotriva Legației române de la Berna, soldat cu capturarea unui lot de documente secrete, dar şi cu uciderea şoferului legației, a fost anchetat de Securitate timp de un an, condamnat la moarte în noiembrie 1959 şi executat la 18 februarie 1960. Cititorii mai tuturor revistelor exilului au putut urmări cu sufletul la gură atît desfăşurarea procesului intentat în Elveția, în 1955, grupului Beldeanu, cît şi episodul răpirii din 1958. Însă abia după 1989, cînd accesul cercetătorilor la unele documente secrete a devenit posibil, dosarul complicat al acestui caz a fost reconstituit de Stejărel Olaru în volumul intitulat Cei cinci care au speriat Estul : Atacul asupra Legației RPR de la Berna (Iaşi, 2003).
Tot după 1989, Georg Herbstritt, un cercetător din R.F. Germania (care, de altfel, a şi publicat împreună cu Stejărel Olaru volumul Stasi şi Securitatea, Bucureşti, 2005), a reuşit să identifice persoana căreia i s-a datorat atragerea lui Beldeanu în Berlinul de Est. Este vorba de săsoaica Helene Michel, alias „Gerda”, refugiată încă de la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial în R.F.G., racolată la un moment dat de Securitate şi obligată în 1962, după ce contraspionajul american a început să se intereseze de activitatea ei, să se întoarcă în România. Şi tot „Gerda” este cea care a fost implicată în răpirea altor două persoane, între care şi Traian Puiu, refugiat în Germania după rebeliunea legionară din ianuarie 1941, stabilit la Viena şi numit apoi secretar general al Mişcării Legionare din exil. În studiul pe care l-a publicat în 2010, Georg Herbstritt a reconstituit, pe baza unor date extrase din arhivele poliției secrete est-germane, ultimul act al scenariului răpirii lui Traian Puiu :
 
Când Helene Michel a sosit la Viena în ianuarie 1958, s-a instalat într-o locuință, imediat după aceea a luat legătura cu Puiu şi i-a spus că e în căutarea unei noi locuințe. Ea i-a propus să vină acasă la ea ca să discute detaliile. Când Puiu a sosit la ea, acolo îl aşteptau mai mulți colaboratori ai Securității. Aceştia l-au imobilizat, i-au dat un somnifer şi l-au dus în România, unde un tribunal l-a condamnat la muncă silnică pe viață. În 1964 a fost eliberat din închisoare în urma unei vaste amnistii (sic).
 
(Georg Herbstritt, „Răpiri de persoane în Berlin”, Caietele CNSAS, nr. 2, 2010) 
 
În epoca exilului regal, printre cei răpiți şi transportați în R.P.R. s-a aflat şi turcologul Aurel Decei, activ din noiembrie 1940 în cadrul Legației române din Turcia şi stabilit după cel de-al doilea război mondial la Istanbul, unde a îndeplinit funcția de reprezentant al Comitetului Național Român. Dar şi pe aceea de colaborator mai mult sau mai puțin acoperit al cîtorva servicii secrete occidentale. Şi de data aceasta, mult timp detaliile privind răpirea lui Decei au rămas învăluite în mister. Convinsă fiind că sovieticii au fost cei care au acționat, revista B.I.R.E., editată la Paris de René Théo, a fost cea dintîi care a semnalat cazul, pentru ca în numărul din 1 aprilie 1958 să revină cu un „reportaj” articulat în mai multe secvențe şi prevăzut încă din titlu („Profesorul Aurel Decei a fost răpit în Turcia de agenții spionajului sovietic„) cu mai toate ingredientele unui adevărat roman de aventuri :
 
Ştirea dată de noi în legătură cu dispariția prof. (sic) Aurel Decei din Turcia, a provocat o vie senzație în lumea exilului românesc. Mai ales că această dispariție survine după aceea a av.[ocatului] Traian Puiu din Viena. […]
Atât dispariția lui Traian Puiu, cât şi a lui Aurel Decei, nu sunt întâmplătoare. Atât la Viena cât şi în Turcia, cei doi Români au fost atraşi în cursă şi apoi răpiți de agenții spionajului sovietic, şi nu reperist. Sistemele întrebuințate în cele două cazuri sunt identice. Corespondenții noştri dela Viena, München, Frankfurt, Italia, Elveția şi Turcia ne-au transmis amănunte care dovedesc că compatrioții noştri au căzut victime spionajului rus.
 
*
* *
 
La 14 Decembrie 1957, prof. A. Decei primea la locuința sa din Istambul (sic) pe mai mulți români, cărora nu le comunică nimic despre o eventuală plecare din Turcia. La 16 Decembrie 1957, un prieten al prof. Decei, stabilit la Paris, primeşte de la acesta o scrisoare din Istanbul, prin care îl roagă să i se facă anumite comisioane atât în Franța, cât şi în Germania. Deci, A. Decei nu intenționa a veni în Europa. Servitoarea prof. Decei, o femee de 60 de ani, Dora Yatropulo, arată că la18 Decembrie prof. Decei îi comunică, că va pleca la Ankara şi că va reveni până la sărbătorile Crăciunului. Acelaş lucru Decei declară unei rude îndepărtate ce locueşte la Taxim. Cu două zile înainte comandă cărbuni pentru încălzirea locuinței, îşi aranjează casa cu lucruri noi cumpărate. Aurel Decei pleacă în voiajul său mister (sic) spre Ankara, luând cu el o mică valiză conținând efecte de schimb, nu pentru o lungă călătorie.
 
*
* *
 
Începând dela 18 Decembrie 1957, urma lui Aurel Decei se pierde. Abia la 8 Februarie, servitoarea sa primeşte o carte po?tală scrisă de mâna prof. Aurel Decei, purtând ?tampila Oficiului poştal al Gării de Nord din Strasburg (sic), prin care acesta arată că va întârzia să revină în Turcia, întrucât are de dat mai multe conferințe în Germania, Franța şi Elveția. De notat că această carte po?tală a fost scrisă în limba franceză, iar servitoarea Dora Yatropulo nu cunoaşte această limbă. Investigațiile făcute de către corespondenții noştri arată că prof. Aurel Decei nu a trecut nici prin Franța, Elveția sau Germania.
Suntem datori a arăta că şi după dispariția av. Traian Puiu din Viena, gazda acestuia a primit o carte po?tală expediată din München, scrisă de mâna celui dispărut, prin care arată că va întârzia să revină din călătorie şi că plecarea să nu trebuie să alarmeze pe nimeni.
 
*
* * 
 
Presa turcă respinge ideia că prof. Aurel Decei ar fi putut fi răpit de pe teritoriul turc, arătând că cel dispărut ar fi plecat din Turcia cu avionul cu destinația München-Frankfurt, având şi întoarcerea plătită via Atena la Istanbul.
Ziarele turceşti pe baza acestei informații ajung la concluzia că prof. Aurel Decei a fost răpit în Germania occidentală şi nu în Turcia. Ori, toate amănuntele pe care le-am redat în acest reportaj (declarație făcută că pleacă la Ankara, luarea unei valize ptr (sic) o scurtă călătorie, scrisoarea trimisă prietenului din Paris), complectate (sic) cu informațiile trimise de coresp. (sic) noştri cari au făcut o anchetă atât la aeroportul din München, cât şi la cel din Frankfurt, arată că niciun călător cu numele de Aurel Decei, provenind din Istanbul, nu a debarcat prin aceste aerogări, ceeace dovedeşte că urma profesorului român se pierde în Turcia şi nu în Europa occidentală.
 
*
* *
 
Putem afirma astăzi fără a fi desmințiți, că atât răpirea av. Tr. Puiu cât şi a prof. Decei sunt exclusiv opera serv. (sic) sovietic de spionaj, secțiunea specială a „refugiului românesc”. Cei doi dispăruți desfăşurau o foarte intensă activitate, contactând primul la Viena, al 2-lea la Istanbul, pe marinarii depe vasele reperiste, în trecere prin aceste porturi. Mai mult, prof. Decei avea o foarte bogată cunoştiință (sic) despre infiltrarea comunistă în diverse patriarhate ortodoxe din Orientul apropiat. Din punct de vedere geografic, ambele țări se pretează unor asemenea răpiri : atât la Viena cât şi la Istanbul se găsesc în permanență vase din republicile comuniste sau din URSS.
 
Tot în aprilie 1958, organul de presă al Comitetului Național Român cu sediul la New York, La Nation Roumaine, se referea şi el la cazurile Traian Puiu şi Aurel Decei, cu observația că este pentru prima dată cînd „les communistes appliquent aux réfugiés roumains les méthodes extrêmes de la terreur”. Iar la 15 aprilie 1958, ziarul România (din New York) relata într-o formă mult mai concisă dispariția istoricului, cu precizarea suplimentară că acesta s-ar afla încarcerat într-o închisoare din Bucureşti : 
 
A. Decei, reprezentant în Turcia al Comitetului Național Român, om învățat, vrednic şi credincios patriot, a dispărut de acum câteva luni şi toate semnele arată că a fost răpit de agenți comunişti. El a plecat de acasă, din Istanbul, cu o mică valiză, anunțând pe prieteni că se duce la Ankara pentru câteva zile. De atunci, nu s’a mai ştiut nimic despre el. […] 
De câte ori făcea vre-o călătorie prin vre-o țară europeană, de câte ori mergea la vre-un congres internațional, el îşi vedea prietenii cu cari întreținea o regulată corespondență. De data aceasta, nici o veste n’a mai sosit dela el. Numai în Februarie, la două luni aproape dela dispariția sa, femeia de serviciu primeşte o carte poştală prin care Decei o anunță că va sosi în curând acasă. Scrisoarea este pusă în cutie în Strasbourg – desigur de agenții sovietici – pentru ca să o înşele pe ea şi pe prieteni şi să-i împiedice să dea alarma. Dar, ceeace este mai semnificativ, scrisoarea este scrisă în franțuzeşte deşi servitoarea lui Decei nu ştia nici o vorbă în această limbă. […] Veşti necontrolate încă îndeajuns, sosite dela Varşovia, ne informează că Decei s’ar afla într’o închisoare în Bucureşti.
 
La începutul anului 1964, cînd un important manuscris furat nu se ştie de cine la Istanbul, în 1949, reapărea la Bucureşti, lucrurile s-au complicat şi mai mult. Şi de data aceasta, revista B.I.R.E. a fost cea care, în numărul din 16 februarie 1964, a comentat pe larg „întîmplarea”, într-un articol intitulat „Guvernul reperist, datorită unui furt, intră în posesia unui document inedit al lui D. Cantemir, care a aparținut unui refugiat român la Istanbul”: 
 
La Istanbul a sosit la începutul anului 1944, conform acordului cultural între România şi Turcia, prof. (sic) de limba română FELICIAN BRÂNZEU, care a ocupat postul de lector al limbei române la Universitatea din Istanbul. Odată regimul comunist instaurat în țară, prof. Brânzeu cere asil politic în Turcia, unde se împrieteneşte cu prof. AUREL DECEI. Prof. F. Brânzeu era un cercetător al documentelor vechi româneşti şi poseda o foarte bogată bibliotecă precum şi nenumărate manuscrise. Printre manuscrisele ce le poseda se găseşte şi o lucrare RARISIMĂ. E vorba de un valoros document în manuscris inedit al lui DIMITRIE CANTEMIR, întitulat (sic) „Cartea despre ştiința muzicei prin metoda literelor”. Această lucrare a fost scrisă de Cantemir în anii 1703–1704, iar activitatea sa de compozitor l’a situat printre clasicii muzicei turceşti, fiind autorul unor creații vocale şi instrumentale în stilul muzicei orientale. Lucrarea lui Cantemir expune sistemul de notație a muzicei prin litere, căci până atunci singura cale de transmitere a muzicei turceşti fusese cea orală. În anul 1949, profesorul Felician Brânzeu, abia în vârstă de 38 ani, moare în urma unei boale nemiloase. La câteva zile după dispariția sa, o spargere are loc la locuința defunctului Brânzeu, de unde se fură NUMAI CĂRȚI ŞI MANUSCRISE. Locuința lui Brânzeu se găsea la doi paşi de consulatul reperist. Unii prieteni ai lui Brânzeu afirmă că manuscrisul lui Cantemir a fost predat prof. AUREL DECEI. Însă şi acesta dispare în anul 1957, fără a se şti până azi unde se găseşte. Şi după dispariția acestuia, cărțile şi manuscrisele aparținând prof. Decei dispar. Nimeni nu ştie unde se găseşte bogata bibliotecă a lui Aurel Decei.
*
* * 
 
Iată acum dovada că DOCUMENTUL CE A APARȚINUT Prof. FELICIAN BRÂNZEU, SE GĂSEŞTE ÎN MÂINILE GUVERNULUI REPERIST : În „Informația Bucureştiului” din 11 ianuarie 1964, sub titlul „Un valoros document inedit al lui Dimitrie Cantemir” e redată ştirea, că „regimul reperist a reuşit să intre în posesia acestui document datorită lui Viorel Cosma, muzicologul reperist care intrând în contact cu diverşi anticari din Istanbul, a putut da de urma faimosului manuscris” ce a aparținut lui F. Brânzeu şi a fost în mâinile lui A. Decei.
 
Peste aproape 11 ani, în numărul din 1 decembrie 1985, B.I.R.E. a complicat şi mai mult povestea manuscrisului redactat de Cantemir, afirmînd că în 1951 (sic), Felician Brânzeu l-ar fi tradus în franțuzeşte, şi că această traducere s-ar fi aflat în posesia unui alt turcolog român, Nicolae Beldiceanu, despre care ştim că după cel de-al doilea război mondial a fost trimis ca bursier la Istanbul, şi că în 1947 a refuzat să se mai întoarcă în țară atunci cînd autoritățile româneşti l-au somat s-o facă. Şi-a continuat studiile în Germania, cu profesorul Franz Babinger, şi în Franța, cu bizantinologul Paul Lemerle, şi şi-a încheiat cariera profesională în 1986, ca chargé de conférences la Catedra de turcologie de la École Pratique des Hautes Études din Paris. 
În ce-l priveşte pe Aurel Decei, în exil nici în 1965 lucrurile nu erau cu mult mai clare. Într-un articol nesemnat, publicat tot de revista B.I.R.E. (nr. 414, 1 mai 1965), autorul a furnizat alte cîteva noi detalii în legătură cu răpirea, completate cu informația că istoricul a fost pus în libertate : 
 
La 18 Decembrie 1957 dispărea din Turcia în mod misterios, profesorul AUREL DECEI, care se găsea stabilit în această țară ca refugiat, unde ducea o intensă activitate anticomunistă. […] Astăzi se ştie în ce condițiuni a fost răpit prof. Decei din Turcia. Pasionat bibliofil, poseda la Istambul (sic), unde locuia, o bogată bibliotecă. El a fost atras în cursă de către serviciile de spionaj reperiste, sub pretext de a i se prezenta o bibliotecă cu cărți şi documente româneşti, spre a le expertiza. La Ankara a fost făcut inofensiv şi transportat la Istambul într’o ladă care călătorea ca obiect diplomatic al legației reperiste. La Istambul lada în care se găsea închis prof. Decei, a fost îmbarcată pe un vas reperist care a ridicat a doua zi ancora spre Constanța. Transportat la Bucureşti, timp de un an de zile prof. Decei a fost anchetat şi torturat de către poliția secretă reperistă. În cele din urmă, fără a fi judecat, a fost deținut în diferite închisori din țară. Aurel Decei a fost eliberat în August 1964 dela închisoarea din Aiud, unde se găsea deținut în ultima vreme. 
 
Şi povestea răpirii istoricului turcolog Aurel Decei a fost lămurită abia după 1989, cînd a intrat în atenția mai multor cercetători. Pornind de la examinarea a 23 de dosare intrate în arhiva CNSAS, istoricul Ioan Opriş a prezentat în volumul intitulat Aurel Decei sau destinul disperării (Bucureşti, 2004), date şi documente legate de răpirea şi de anchetarea acestuia. Alte cîteva informații au fost aduse în discuție de Ion Calafeteanu (care în iulie 2000 şi iulie 2003 a publicat în revista Magazin istoric două articole pe această temă) sau de Stejărel Olaru şi Georg Herbstritt în cartea lor din 2005. A rezultat de aici că începînd din 1954, Securitatea a elaborat mai multe scenarii şi variante de plan prin care a urmărit să-l aducă pe Decei în R.P.R. Rudele apropiate (mama, un frate), precum şi unele cunoştințe de la Cluj (profesorul Iuliu Hațieganu, poetul Mihai Beniuc) i-au scris la Istanbul pentru a-l determina să se întoarcă în țară.
După ce planul de repatriere prin convingere a eşuat, Securitatea a recurs la metoda răpirii. „Mai precis, susține Ioan Opriş, Decei a călătorit în Germania pentru o afacere cu ceasuri pentru care urma să primească 1000 $, propusă de Gheorghe Kehayoglu [fost comerciant de covoare la Bucureşti, refugiat la Berlin] la o întâlnire în casa istoricului, din Istanbul, la 8–9 decembrie 1957. A călătorit până la Atena cu avionul, în 8 decembrie, ajungând pe aeroportul Helleniko la 1030, iar de aici la Zürich, apoi la München şi, în sfârşit, a ajuns seara la Berlin, la orele 2115. Aici s-a întâlnit cu Kehayoglu, care l-a dus « într-o casă unde a fost reținut ».”
După răpire, acelaşi Kehayoglu (agentul „George„) a fost trimis de Securitate la Istanbul, cu paşaportul lui Aurel Decei, pentru a sustrage din locuința victimei diferite acte şi documente. În felul acesta au fost transferate la Bucureşti „corespondență, chestionare, rapoarte, sinteze, note informative, 512 fotografii şi un săculeț cu 15 ştampile, toate aparținându-i lui Decei. Analizate, disecate şi controlate, informațiile desprinse din cele peste 2 000 de file [sustrase] au constituit un fond excepțional, o adevărată bancă de informații asupra emigrației române, Comitetului Național Român şi REL-ului [Radio Europa Liberă]”.
Transportat în R.P.R. la 22 decembrie 1957, Aurel Decei a fost anchetat timp de doi ani, judecat la 15 februarie 1960 de un Tribunal Militar şi condamnat la moarte pentru „crima de trădare de patrie”. În martie 1960, Prezidiul Marii Adunări Naționale a R.P.R. i-a comutat pedeapsa capitală în 25 de ani muncă silnică. A fost eliberat în august 1964, în baza unui decret de grațiere a deținuților politici din R.P.R., dar înainte de eliberare a fost constrîns să semneze o declarație avînd următorul conținut : 
 
 
[În] toate discuțiile pe care le voi purta cu rude, prieteni sau oricine altcineva, voi arăta că eu m-am repatriat de bunăvoie în patria mea, că pentru activitățile mele anterioare duse împotriva RPR am fost pedepsit, iar acum, ispăşindu-mi pedeapsa, am fost pus în libertate şi că de acum înainte voi reîncepe să lucrez normal pentru patria mea, pe plan ştiințific, lăsând în urmă şi uitând tot ce a fost rău şi urât înainte.
 
Ştim că Aurel Decei a decedat în Bucureşti, la 24 aprilie 1976, şi că a fost înmormîntat în comuna Gura Rîului din județul Sibiu, acolo unde s-a născut la 15 aprilie 1905. Însă nelămurit a rămas modul în care a reuşit să ajungă în România manuscrisul lui Cantemir.
 
Mult mai puțin cunoscut este cazul Constanței Magoş, stabilită din 1948 în Franța, atrasă de Securitate, în august 1951, în sectorul sovietic al Berlinului, şi „convinsă” să se întoarcă în R.P.R., în schimbul eliberării soțul ei din închisoare. Cît timp a trăit în Franța, Constanța Magoş a locuit în apartamentul soților Boilă (Romulus şi Pia). Cum în exil Romulus Boilă (un nepot de soră al lui Iuliu Maniu) a fost (între altele) principalul realizator al gazetei La Nation Roumaine (oficiosul Comitetului Național Român), ea s-a aflat în anturajul mai tuturor reprezentanților marcanți ai exilului politic, religios sau literar românesc, de unde şi interesul serviciilor secrete pentru persoana ei. Claudiu Secaşiu a examinat documentele secrete ale acestui caz şi a publicat un articol în Analele Sighet (vol. 8, 2000), de unde rezultă că în arest, Constanța Magoş a fost obligată să scrie peste 7.000 de pagini, cuprinzînd informații sau fişe individuale referitoare la aproximativ 700 de persoane din exil. E de presupus că pornind de la aceste informații, la care s-au adăugat alte date extrase din propriile arhive, Securitatea a putut întocmi la începutul anilor ’50 un prim catalog al exilaților români, iar Ministerul Afacerilor Externe al R.P.R. a putut edita în 1952 o broşură destinată propagandei comuniste în străinătate. După cum precizează Mihai Pelin în Culisele spionajului românesc (Bucureşti, 1997), „în faza finală, tipărită”, catalogul Securității „va include 2352 de nume, ale căror fişe de identificare vor fi desfăşurate pe 590 pagini de format mare”. Iar broşura Ministerului de Externe, intitulată Les Ennemis de la paix et de la liberté des peuples, cuprindea fişele biografice ale unor lideri ai exilului politic românesc (Nicolae Rădescu, Grigore Gafencu, Alexandru Cretzianu, Constantin Vişoianu, Virgil Veniamin, Eftimie Gherman sau Horia Sima), considerați nu numai adversari declarați ai comunismului, ci şi spioni angajați în slujba imperialismului anglo-american şi francez.
După ancheta care a durat aproximativ trei ani (la Malmaison, în arestul Direcției de Contraspionaj a Securității sau în beciurile Ministerului de Interne), Constanța Magoş a fost condamnată la 25 de ani muncă silnică pentru „crima de înaltă trădare” şi deținută la Jilava şi la penitenciarul din Miercurea Ciuc. În mai 1955, sentința aceasta a fost redusă la opt ani, pentru „tentativă de trădare”, iar din august 1959 pînă în iulie 1964, cînd a beneficiat şi ea de unul din decretele de grațiere emise de autorități, Constanța Magoş a trăit cu domiciliu obligatoriu în comuna Rubla (regiunea Galați). 
 
O variantă mai puțin obişnuită de răpire (am putea s-o numim răpire în efigie sau răpire post mortem) a constituit-o insistența regimului de la Bucureşti de a readuce în țară dacă nu pe cei aflați încă în viață, atunci măcar rămăşițele pămînteşti ale anumitor decedați. Cu orice risc şi prin orice mijloace, în cazul în care căile legale rămîneau excluse. În cîteva rînduri, operațiunile din această categorie au reuşit. În alte cazuri însă, ele nu s-au încheiat nici astăzi. Corpul neînsuflețit al Elenei Văcărescu, de exemplu, decedată la Paris la 17 februarie 1947, a fost depus de legatara ei universală, Alexandra Fălcoianu, în cripta Bisericii Ortodoxe Române din Paris. La mai bine de 12 ani după deces, pe 5 septembrie 1959, sicriul cu rămăşițele pămînteşti ale nepoatei lui Iancu Văcărescu a fost transportat la Bucureşti şi depus la Cimitirul Bellu, în cripta familiei. În paginile unui volum care a putut să apară în România abia în 1995 (Bucureşti – Amintirile unui oraş. Ziduri vechi. Ființe dispărute), Emanoil Hagi-Mosco a consemnat o parte din desfăşurarea acestei ceremonii solemne : 
 
S-a dat caracter oficial ceremoniei. Primire cu fast în gara Băneasa, cu covor roşu aşternut pe parcurs de la vagon la furgonul mortuar. Membri ai guvernului, ai Academiei, intelectuali din lumea scrisului şi ai artei, membri ai legației Franței ş.a. au primit corpul. [...] Pe frumosul sicriu de stejar lustruit, cu mânere de argint, o mare palmă de laur de bronz, cu insigna Legiunii de Onoare din acelaşi metal – ultim omagiu al casei Legiunii de Onoare – acoperea capacul.
 
Pentru a nu împărtăşi destinul osemintelor lui Nicolae Bălcescu, risipite la Palermo într-o groapă comună a săracilor, rămăşițele pămînteşti ale lui Constantin Brăiloiu, decedat în Elveția la 20 decembrie 1958, au fost aduse în țară în ultimul moment şi reînhumate la 15 mai 1979 în Bucureşti, la Cimitirul Bellu, însă în cu totul alte condiții şi dintr-o cu totul altă inițiativă decît în cazul Elenei Văcărescu. Pentru că de data aceasta n-a fost vorba de o misiune secretă, pusă la cale şi urmărită cu încăpățînare de oficialități, ci de tenacitatea unui discipol devotat din România, care a reuşit să învingă (sau să ocolească) indiferența autorităților comuniste. Într-un articol publicat în revista Flacăra (nr. 21, 24 mai 1979) şi apoi într-un articol din Actualitatea muzicală (nr. 5, mai 2010), muzicologul Viorel Cosma a relatat pe scurt modul aproape clandestin în care s-a desfăşurat acest episod şi a făcut cunoscut numele persoanei care a avut inițiativa întregului demers – Emilia Comişel :
 
Se împliniseră anii de grație de care beneficiase pentru odihna provizorie în Cimitirul din Țara Cantoanelor, când Emilia a aflat că osemintele „profesorului” fuseseră exhumate şi aruncate pe marginea mormântului. Nu ştiu cu cine a discutat, unde a intervenit (bănuiesc că la Asociația „România”, condusă de profesorul Virgil Cândea), că în câteva zile – într-o cutie de carton presat – rămăşițele lui C. Brăiloiu au sosit la Uniunea Compozitorilor din Bucureşti. După o scurtă şi improvizată ceremonie funebră, desfăşurată în mare secret şi cu un mănunchi de etnomuzicologi şi membri ai Arhivei de Folclor, fără nici un reprezentant oficial, şi o alocuțiune a Emiliei Comişel, marele profesor a fost reînhumat în cavoul familiei din Cimitirul Bellu.
 
În schimb, un adevărat război de uzură s-a purtat în jurul osemintelor lui Nicolae Titulescu, decedat în Franța la 17 martie 1941. Disputa a fost prefațată de un gest pios, în spiritul acțiunilor de „destindere” convenite între Est şi Vest. În mai 1964, Victor Dimitriu, ambasadorul României în Franța, din 1963 pînă în 1967, a organizat o slujbă relgioasă în memoria fostului ministru de externe şi a luat măsuri de întreținere a criptei Bisericii Ortodoxe Ruse din Cannes, unde erau adăpostite rămăşițele pămînteşti ale diplomatului. Apoi, pozițiile celor două tabere s-au radicalizat. În martie 1967, o tentativă de răpire a sicriului, inițiată de Ambasada R.S.R. din Paris, a fost dejucată de intervenția poliției naționale franceze. În numărul ei din mai–iunie 1967, La Nation Roumaine a calificat această operațiune drept „o infamie”, nu înainte ca revista B.I.R.E. (nr. 453, 16 aprilie 1967) să le fi prezentat cititorilor săi, ca de obicei, principalele date ale problemei :
 
Într’o criptă a Bisericei Ruseşti din Cannes se găsesc rămăşițele pământeşti ale marelui român şi politician universal cunoscut, Nicolaie (sic) Titulescu. La această Biserică s’a prezentat un individ care s’a dat drept GEORGE NENIŞOR, nepotul celui dispărut, însoțit de un politruc al ambasadei reseriste din Paris. El a prezentat Parohului Bisericei o fotocopie a unui testament care ar emana de la Nicolaie Titulescu şi în care „acesta arăta că doreşte să fie înmormântat în țară, la Braşov”. Un alt document arată că cel ce se dădea drept George Nenişor este executorul testamentar. Preotul rus simțind o nouă ispravă comunistă, a cerut 24 ore răgaz, spre a face formalitățile necesare. În acest răstimp a anunțat pe D-na Titulescu, care domiciliază în Spania, despre cererea formulată de guvernul de la Bucureşti. O telegramă trimisă de urgență de Dna Titulescu atât autorităților din Cannes, cât şi preotului Bisericei, arată că se opune formal ridicărei corpului defunctului ei soț, fără o prealabilă autorizație a dsale. În fața eşecului înregistrat la Cannes, răpitorii reserişti de cadavre au părăsit în grabă stațiunea mediteraneană de pe coastă. 
O lună mai tîrziu, aceeaşi gazetă a ținut să precizeze că „testamentul pe care comuniştii l’au prezentat la Cannes” n-ar fi altceva decît „un fals grosolan”.
Chestiunea testamentului a fost reluată în R.S.R. de publicistul L. Kalustian, într-un articol publicat în revista Flacăra (3 aprilie 1980). Potrivit afirmațiilor lui Kalustian, el a fost cel căruia Nicolae Titulescu i-a încredințat în Franța, la sfîrşitul lui martie 1940, trei exemplare (pentru Iuliu Maniu, pentru Ion Mihalache şi pentru Savel Rădulescu) ale unui testament olograf prin care acesta îşi exprima dorința expresă ca după moartea sa şi „după ce pacea se va instaura din nou în lume”, să fie adus în țară şi reînhumat la Braşov.
În cele din urmă, rămăşițele pămînteşti ale diplomatului au fost transportate în România la 7 martie 1992 şi depuse la Ministerul Afacerilor Externe pînă la 14 martie, dată la care au fost transportate la Braşov, pentru a fi înhumate în Biserica Sf. Niculae din Schei, în ciuda obiecțiilor juridice formulate de o nepoată a soților Titulescu şi reproduse la Paris în revista Lupta (nr. 180, 7 aprilie 1992).
 
Şi în cazul generalului Nicolae Rădescu (30 martie 1874, Călimăneşti/Vîlcea – 16 mai 1953, New York) avem de a face cu o acțiune de repatriere post mortem, încheiată cu succes. Însă tot după, nu înaintea evenimentelor din decembrie 1989. Acuzat că, în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri (6 decembrie 1944–28 februarie 1945), ar fi acoperit trecutul unor criminali de război, şi supus presiunilor exercitate de U.R.S.S., prin intermediul lui A.I. Vîşinski şi al unor ofițeri sovietici din cadrul Comisiei Aliate de Control, generalul Nicolae Rădescu a fost silit să demisioneze din fruntea guvernului său şi să ceară protecția Legației Marii Britanii, pentru ca la 17 iunie 1945 să plece clandestin din România, la bordul unui avion militar cu care a reuşit să aterizeze în Cipru. După numai cinci luni a fost condamnat de un Tribunal Militar din R.P.R. la doi ani închisoare, pentru omisiunea denunțării unui complot antistatal pe care l-ar fi pregătit organizația clandestină „Graiul Sîngelui”. În exil a fost cel dintîi preşedinte al Comitetului Național Român de la Washington (1949–1950), funcție la care a renunțat ca urmare a unor grave disensiuni provocate de administrarea unui aşa-numit Fond Național, controlat în mod discreționar de fostul reprezentant diplomatic al României regale în Turcia, Alexandru Cretzianu. Afectat de o boală căreia nu i s-a putut pune un diagnostic precis, generalul Nicolae Rădescu a fost internat la un spital din New York şi îngrijit de medicul George Palade. Într-un volum publicat după 1989 în România (O contribuție la istoria exilului românesc, vol. III, Bucureşti, 2003), Aurel Sergiu Marinescu precizează faptul că „a fost înmormântat la cimitirul Cypress Hills, în sectorul Lacus Grave, parcela 56, mormântul 732, adică în porțiunea românească a cimitirului, proprietatea societății « Dorul », una din cele mai vechi asociații româneşti, înființată în 1904 de către primii emigranți români”. Tot după 1989, la inițiativa unor români din exil (Grigore Caraza, Liviu Butura şi Gheorghe Calciu-Dumitreasa), continuată de medicul Ştefan Isărescu (Issărescu), stabilit din 1952 în S.U.A., de senatorul Constantin Ticu Dumitrescu, preşedintele Asociației Foştilor Deținuți Politici din România, şi de prim-ministrul României, Mugur Isărescu, sicriul cu rămăşițele pămînteşti ale generalului Rădescu a fost adus la 23 noiembrie 2000 în țară şi depus, cu onoruri militare, în cavoul familiei, la Cimitirul Bellu ortodox din Bucureşti. În prealabil, condamnarea din noiembrie 1946 fusese anulată printr-o decizie a Curții Supreme de Justiție, care s-a pronunțat la 17 ianuarie 2000.
 
Cu totul alta a fost soarta încercărilor repetate de a repatria rămăşițele pămînteşti ale compozitorului George Enescu, decedat la Paris în 1955. În ciuda tuturor insistențelor, ele au eşuat. Într-un articol publicat în revista B.I.R.E. (nr. 875, 16 iunie 1988), René Théo a oferit un rezumat al acestor tentative :
 
De câțiva ani, PCR vrea să recupereze rămăşițele pământeşti ale lui George Enescu, înmormântat la Paris la cimitirul Père-Lachaise. Prima încercare a eşuat în 1955, când s-a încercat să se fure cosciugul. În 1980 a apărut la Paris Constantin Cantacuzino, zis Bacara (poreclă căpătată pentru pasiunea jocului de cărți), care, pe vremea aceea, avea vreo 79 de ani. Constantin Cantacuzino a obținut de la soția lui Enescu, Alice Cantacuzino-Lupoaie, înainte de a muri, ca rămăşițele pământeşti ale ei şi ale lui Enescu să fie transportate în țară, în comuna Tescani, unde se afla casa părintească a lui Enescu şi unde urma să fie creat un Muzeu. Dar, cu puțin înainte de a muri, soția lui Enescu a aflat că la Tescani casa lui Enescu urma să fie transformată în han turistic şi atunci a interzis transferul rămăşițelor pământeşti ale lui Enescu şi ale ei în RSR. În urma acestor noi dispoziții, Ministerul de Interne francez a luat măsurile de rigoare pentru ca transferul să nu aibă loc. 
 
Înainte de 1989, un alt demers a fost făcut pe lîngă Oana Orlea, nepoata (prin alianță) a compozitorului :
 
În 1985, un mesager din Bucureşti venit în Franța, mi-a transmis oferta Comitetului Educației şi Culturii Socialiste : mobilele rămase în țară […] cu transportul plătit pînă la gara cea mai apropiată de casă – contra semnătura mea pentru repatrierea osemintelor lui George Enescu.
 
Însă nici de data aceasta „recuperarea” mult rîvnită nu s-a putut realiza. În schimb, în primul deceniu al secolului XXI a fost demarată acțiunea de repatriere a osemintelor lui Constantin Brâncuşi, înmormîntat în 1957 la Cimitirul Montparnasse din Paris. Şi asta în timp ce statul român continuă să-i ignore sculpturile, atunci cînd acestea sînt scoase de străini la licitație, iar din casa lui natală din satul Hobița, abia dacă s-au mai păstrat cîteva bîrne.
Ce-i drept, în materie de relocare patriotică a unor oseminte venerabile ar putea fi invocat un precedent ilustru. În 1935, rămăşițele pămînteşti ale domnitorului Dimitrie Cantemir, decedat în 1723 în Rusia, au fost aduse în țară şi depuse cu mare fast într-o nişă a bisericii „Trei Ierarhi” din Iaşi, sub o lespede cu inscripția concepută de Nicolae Iorga : „Aici, întors din lungă şi grea pribegie, înfruntată pentru libertatea țării sale, odihneşte Dimitrie Cantemir, Domn al Moldovei şi învățat cercetător al trecutului românesc.” Însă evenimentul acesta s-a produs în contextul oficializării relațiilor diplomatice dintre România şi U.R.S.S., întrerupte după primul război mondial. La sfîrşitul anului 1934, miniştrii de externe ai celor două țări, Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov, perfectau o înțelegere pe această temă, iar în august 1935, sovieticii returnau României nu doar osemintele lui Cantemir, ci şi o parte din arhiva transportată în Rusia în timpul Marelui Război. În contrapartidă, Uniunii Sovietice i se permitea să difuzeze în România două publicații periodice : Journal de Moscou şi organul de presă al guvenului, Izvestia.
Chiar dacă „trocul” acesta s-a dovedit a fi în realitate cu totul altceva decît pe hîrtie (identitatea osemintelor predate în 1935 românilor a fost pusă la îndoială, iar arhiva nu şi-a meritat nici pe departe numele), prin comparație, aşa cum e practicat el în România popular-republicană, dar şi în cea postcomunistă, cultul „posterității sepulcrale” a exilaților (formula a fost întrebuințată de Marina Dumitrescu într-un articol publicat în revista 22, nr. 9, 5–11 mar. 2013) nu mai poate fi pus nici sub semnul relansării unor bune relații interstatale, nici sub cel al cultivării respectuoase a tradiției şi nici măcar în contul nevoii de exprimare a unei sănătoase remuşcări naționale (fie ea şi tardivă). În realitate avem de a face cu încă una din numeroasele variante locale de manifestare a formelor fără fond. De data aceasta e vorba de racolarea unor „tovarăşi de drum” postumi, care să legitimeze, fără acordul lor, o Putere ilegitimă. Altfel spus, avem de aface cu ipocrizia politicianistă în variantă naționalist–creştină – o temă de dată veche a istoriei, a politicii, dar şi a filosofiei noastre culturale, comentată cu mijloace diferite, dar la fel de insistent, de Maiorescu în celebrul său studiu din 1868, intitulat În contra direcției de astăzi în cultura română, şi de Caragiale în comedii sau într-unul din articolele sale cele mai expresive, în care (ca să nu plîngă) s-a amuzat copios pe seama faptului că istoricul şi profesorul universitar V.A. Urechia a dezgropat dintr-un cimitir „nişte ciolane de ale străbunilor familiei Brănişteanu”, pentru a le da „ca drept ale lui Miron Costin” şi a le îngropa la Iaşi, „sub statua cronicarului”. Ceea ce l-ar fi obligat pe unul din descendenții familiei vătămate să-i intenteze „un proces şi corecțional şi civil pentru profanare de morminte şi pentru revendicare de oase strămoşeşti” („Iarăşi Miron Costin sau Urmările arheologiei”, în Constituționalul, nr. 79, 22 septembrie–4 octombrie 1889).