Cronica literară
Viorica Răduță

POEZIE ÎN DUH/FIRE

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2013

 Iulian Caragea nu e singurul care traduce imagistic exilul interior, dar o face cu o naturalețe rară. Poezia din volumul Biciclistul sălbatic, editura Tracus Arte, 2012, este dincolo de mode, literare, una aşezată în duh/fire. Această frustețe a spunerii ca o cufundare înăuntru, în ciuda metaforei revelatorii care tronează, ori a unor asociații verbale împinse la marginea sensului, este cea care îi dă autorului distincție. Vocea pare una interioară, de parcă poetul îşi vorbeşte sieşi ca într-o primordială vorbire metaforică, detaşându-şi momentele de reflecție pe un parcurs şi peisaj simbolice. Biciclistul sălbatic e metafora condiției umane. Mersul din clipă în clipă, din „bornă” în „bornă”, momente existențiale mutate în meditație, devine unul generalizat, al omului în parcursul spre limită, cu lucidități, contexte, rememorări, gânditor, în cele din urmă. Şoptirea nu e voit poetică (deşi chiar aşa îi iese celui căzut în sine), nu are artificii, făcături. Este o curgere naturală, în care şi segmentarea, adițiunea, aglutinarea, jocul lingvistic uşor experimental, chiar confesivul intră pe un vad generalizat uman, drumul marcat de aşa numitele „borne” (poeme), nu întâmplător 12. Bornele, numerotate până la magicul 12, nu pot fi decât repetitive şi reversibile în lumea căzută în „sălbăticie”/viață, iluminând cărările miopului, orbului, vagabondului. 
Spațiul nedefinit, al însingurării şi albului, două laitmotive puternice, apare explicit din poezia liminară ca „biserică fără acoperiş”. E locul unor stări revelatorii datorate absențelor, regresiei, de-posedărilor. Această stare acută e purtată de trăitor, un eu exilat în propria spunere, chiar şi atunci când se află în locul originar, „în curtea mea de la sat”. Şi acolo intervine distanțarea „vântul mă urzeşte strein”. Înstrăinarea înseamnă distrugerea reperelor căii, a elementelor vitale identității cu sinele, chiar şi absența, acel alb permanentizat, identic orbirii/vederii dinăuntru. Aş cita câteva fragmente din Borna 2: „ o să ți se ia ceea ce/te-a apărat o vreme de/oameni-/gardurile înclinate cu/oale de lut în pari/aripa de fluture sub care/te-ai adăpostit (…) vedeai măcar alb (…) cel ce nu există/umblă gol/marea va rosti/cuvinte de hulă/biata mare, ca/nişte bale de melc/ca un plâns//tăcerile dintr-o bornă de kilometraj/sfărâmată de stihii”. Drumul inițiatic, cu popasuri şi borne simbolice pe margini, începe de la kilometrul zero, un poem se numeşte astfel, loc incipient al circuitului din natura la stat de om: „sunt eu aici, dar picioarele/mele sunt vaste/sunt eu, ca o zăpadă în/nori/ca o lumină a/nărilor tale.//o, tu câine al muntelui/aşteptând/la ieşirea din peşteră/întoarcerea umanității//sunt eu aici, ca/pe vremea când vorbeam/despre/umerii mării”. Locul destinal pare unul rustic, dar „acasa” (locuită de memoria tatălui) este mai degrabă una a elementelor în care se cufundă/se risipeşte eul. Chiar elipticul şi metafora, recurente în poezia lui Iulian Caragea, devin elocințe ale universului elementar, surprins în cădere/limită continuă: „miei câini cucoşi târziul strig/ş-un brici calin de iarnă/întins-a neaua prin grădini țepoase//într-un canal cu frunze/oglindă înserată ne rămase//sălciile sunt strâmbe rost beteag/iar ceața blândă duminică de frig/reverberează totuşi prezențe pe meleag//pleoapele în zbor s-au dus tot mai confuze// şi noaptea poposită prin infinit mă darmă”. Până şi „popasul” biciclistului se înscrie acestei viziuni, a vieții cu moartea în simultaneitate sub puterea albului, culoarea absenței: „fericiți cei morți/lor genunchii nu li se taie de urât/nu li se moaie de frică (…) mă aştept te aştept îi aştept//c-o duminică albă însângerată/în buzunarul meu de la piept/c-o floare la porți”. Nici când cochetează cu oximoronul („umbra neagră a zborului/alb de amiază”), popasul eului liric nu e altul decât tot o golire, sinonimă albului: „Pescăruşului de-i faci mări,/trupul mi-l părăsesc/lună, soare,/stele”. De altfel, starea de „alb” („alb mă tăia firul/iernii) este una iluminată, cum şi sună o reflecție: „Mai ales/spre veşnicie/suntem orbi”. Biciclistul, în ipostaza lui de Natură antropomorfă, are viziunea morții prin aceeaşi prezență a absențelor, prin deposedare de elemente: „până mi-a tocit/genunchii/ceața;iar pieptul zgura (…)şi mi s-a dus farul,/coarnele vikinge, pajiştea,/aurăria dimineții (…) munții cu peşteri/plămânii cu caverne//iar moartea era desăvârşită/de o claritate răcoroasă”. 
Singurătatea ajunge o stare obsesivă, fie că e vorba de spațiul amintirii, fie de cel orăşenesc. Peisajul urban e neantizat, o imagine limită ca şi la Bacovia, aflat într-un timp suspendat, cu adițiuni, enumerație de elemente murinde şi un ins rătăcit în propria stare de vid: „Prin oraş se-nvârtejesc bulboane,/butoaie şi crâşme ridică în al lumii/flash//Vreun bețiv mânuit de fulger,/izbit în amintiri pică./Maşinile devin instantaneu ghețari.// Împleticit în propria silă şi milă trec mai departe./Strada aceasta nu are moarte./Toate amintirile lui mă dor.//ce bine se murează sentimentele-n alcool!/Lătrat, clinchet, mărfuri rânjite roşu./Spre iubită dansez printre cuțite./Cândva, țipătu-mi pare un gol imens”. Poezia de evocare duce spre două locuri, cel de origine şi cele golite, înstrăinate. În poemul anotimp atavic spațiul memorial, purificat, devine unul de regăsire, de armonie primordială: „ninsoarea a împins/mai sub pământ casele/aflătoarele de veşti/fi-va un sat de fântâni/ori un ținut curat ca/genunchiul/într-un colț de scrisoare pustie/l-am priponit/bat pe greabăn vântul/aici într-o stație veche/am băut din oală de lut vin fiert/tăcut/mulțumit că/mâine cutreiera-vom/pământul pretutindeni înzăpezit/pe urmă am plâns/creştin, biruit/copleşit de tot excesul acesta/de vorbe”. Dar celălalt spațiu e al pustiirii: „”blocuri şi/clădirile fabricii dezafectate/şi-un loc viran/ruinați castani”, „norii erau joşi ca şi/supărarea cailor (...) gările molâi ale toamnei”. Cele câteva personaje care bântuie în tablouri evocatoare sunt la fel de emblematice pentru un univers redus la momente esențiale. Amintirea tatălui e îngerească, cu toată rezistența subtilă a profanului: „am păstrat de la tata/o tabacheră şi/(în spinare)/aripile lui tunse/strâmb”. Cea a mamei, dureroasă, e înscrisă în aria acută a deposedării de elemente: „A murit mama mea/Toate/păsările văzduhului/mari sau mititele/măiestre cântărețe ori/şugubețe până la disperare/îmi vor fi biruite (…) Niciodată nu voi mai auzi/întâia ninsoare//plânsul ei, aninat de cer/cu o infinitate de stele”.
Universul liric dominat de singurătate, gol/alb, de plâns şi absențe, îşi conține renaşterea prin lumină. Unul dintre laitmotivele volumului este chiar lumina, îngerească, opusă înstrăinării, „ceții”. Chiar iubita e adusă în zona purificărilor, cuplul trăind o „poveste” de integrare în armonia albului şi la final: „ai venit într-un târziu/îmbrobodită cu ninsoarea/lumină goală erai/bucurând/buruienişurile şi cărarea//şi te-am îmbrățişat şi am ars/cum arzi când îmbrățişezi/lumânarea//pe urmă am plecat amândoi/înveşmântați în nea/în zarea albă ne-am mistuit//bucurând buruienişurile şi cărarea”. Fabula biciclistului devine aproape mistică: „Pe bicicletă opresc/la porți cunoscute/Îl caut pe Dumnezeu/şi numele nu i-l ştiu tot/Oamenii ies trăncănesc/puțin ca morții/Unde tomnatice/Vântul pe uliți/rostogoleşte/ciulini luminoşi/Nicăieri nu mi-i/popasul deplin/Mă apasă/durerosul senin/Aceasta mi-i fața/acestea mâinile/de ieri?/Şi/zâmbetul/ciudat/Nici voi/nu m-ați aflat”.
Fără izbucniri ale patosului, pânzele poematice sunt monocrome, dar mixajul ori juxtapunerea de texturi/registre stilistice este bine controlată, cu inserții de vocabule populare, regionalisme, de arhaisme, multe fonetice, de colocvialitate, livresc deconcertant cronicăresc, şi de intertext, totodată. O simplă lectură impune şi aceste ingrediente alături de asociațiile verbale deosebite, de metaforele revelatorii, de imaginile biciclistului ridicat la rang de umanitate.
Cu un imaginar bine conturat, chiar finisat de o rostire parcă dinaintea scrierii propriu-zise, expresivă, îndrăzneață, dar pe un ton apropiat de fire, de natura eului poeticesc, Biciclistul sălbatic propune o voce lirică distinctă, una care poate comprima sau extinde atât trăirile adâncite în exilul interior cât şi spațiul poetic. 
Într-un discurs şoptit, concentrat sau cu arborescențe mnemotehnice ori simple notări ale parcursului, încifrat de metafore şi parabole (cum sunt momentele de „popas” sau de „borne” ale biciclistului), poetul conturează un univers liric cu timbru personal, care bănuiesc că se va rosti în continuare. Tonul este marca(n)t în plina sa naturalețe.