post-restant
Marian Drăghici

ÎNTOARCEREA POETULUI ION ŞIUGARIU

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2013

 Donația Doamnei Lucia Soreanu-Şiugariu este, în toată evidența sa concret-palpabilă, o carte apărută recent la Fundația Culturală Memoria, sub îngrijirea expeditoarei şi a neobositului Ion Dumitru, poet şi editor cu stimă asigurată în lumea noastră literară. Cei doi au meritul deosebit de a persevera în promovarea operei lui Ion Şiugariu, nu de azi, de ieri. Pe lângă editarea de volume, cum se va vedea mai departe, domniile lor au instituit între anii 1998-2002 un Concurs de Poezie, cu numele poetului, desfăşurat la Bucureşti, în trei ediții. 
Ion Şiugariu a căzut pe frontul din Cehoslovacia, în ziua de „1 februarie 1945, la ora 11 dimineața”. Avea 31 de ani! „Biografia poetului” menționează ziua şi locul venirii pe lume – 6 iunie, satul Băița, de lângă Baia Mare, „sub Domnescul Gutin” – şi descrie, nu fără o tuşă sentimentală tremurată, nesubțiată de trecerea timpului, traiectoria intelectual-formativă a acestuia, şcoala primară din Valea Borcutului, Şcoala Normală din Oradea, liceul „Emanoil Gojdu” din acelaşi oraş, debutul timpuriu, încă elev fiind, în revista Observatorul din Beiuş, colaborarea la Familia sub îndrumarea lui Octav Şuluțiu, Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, licența în 1942 cu Magna cum laude,  concentrarea ca ofițer de rezervă la o şcoală de instrucție din Ploieşti, căsătoria anul următor, în timpul unei permisii, la Râmnicu Vâlcea, cu studenta Lucia Stroescu, viitoare farmacistă – nimeni alta decât donatoarea Poemelor –, lăsarea la vatră pentru scurt timp şi rechemarea sub arme în mai 1944, participarea la luptele pentru eliberarea Ardealului, şi, în fine, moartea survenită imediat după rănirea gravă într-o bătălie pentru oraşul Brezno din Slovacia de azi. A fost îngropat la Polhora pri Brezno, iar din 1956 osemintele poetului odihnesc reînhumate în cimitirul militar român de la Zvolen, lângă Banska Bystrica. 
 
 
Acesta ar fi, în linii mari, traseul existențial al unui tânăr poet format în interbelic, dispărut în război, şi care apucase să publice, până la dispariția sa tragică, trei volume de versuri: Trecere prin alba poartă, Editura librăriei Pavel Suru, Bucureşti, 1938, 78 pag.; Paradisul peregrinar, Colecția Meşterul Manole, (fără an şi loc), 77 pag.:  Țara de foc, Colecția Meşterul Manole, Bucureşti, 1943, 28 pag. 
De notat că în noiembrie 1941 poetul fusese ales preşedinte al Asociației Studenților Refugiați din toată țara, alegere ce spune multe despre charisma si profilul moral-intelectual al junelui bard, „blond, cu ochi albaştri, visător, palid şi subțire, apreciat pentru pregătirea lui de către profesorii Mihail Ralea, Tudor Vianu, Ion Petrovici.” 
 
Cu o activitate scriitoricească febrilă, tânărul Ion Şiugariu a lăsat în urmă material pentru încă 9 (nouă) volume postume, versuri, texte de critică literară sau publicistică apărute în revistele vremii. În  1968, Laurențiu Fulga îngrijea apariția la Editura Militară a Carnetelor unui poet căzut în război, cu o prefață de Mihai Beniuc. E singura apariție editorială a lui Şiugariu în comunism. Aveau să treacă aproape trei decenii până când, în 1997, profesorul Alexandru Husar îngrijeşte şi prefațează Țara Crinilor, o culegere de eseuri şi articole, apărută la Editura Agora din Iaşi. În acelaşi an, Fundația Culturala Memoria editează Bacovia, studiu critic, sub îngijirea Luciei Soreanu, cuvânt înainte de Titu Popescu. Tot profesorului Alexandru Husar i se datorează apariția la Editura Marineasa, în 1999, a volumului Viața Poeziei, 484 pag., îngrijit de Marcel Crihană. Scrieri, Poeme, Critică literară, Varia, este titlul unui volum scos, în 2006, la Fundația Culturală Memoria, prefață Alexandru Husar, postfață şi îngrijirea ediției, Lucia Soreanu. Din acest op de 320 pagini îşi trage poemele prezenta antologie. Li se adaugă Elegii pentru Ardeal (preluate din Carnetele unui poet căzut în război), ciclul Culori de toamnă, cinci traduceri din José-Maria De Heredia şi Èmile Verhaeren, precum şi o selecție din primele creații ale poetului, apărute între anii 1934-1939 în revista „Afirmarea” ş.a.
 
Cartea în discuție se dechide cu evocarea Ion Şiugariu dela „Meşterul Manole” semnată de Vintilă Horia –  preluată din volumul, şi acela antologic, Sete de ceruri – tipărit în 1985 la Jon Dumitru Verlag, München, text urmat aici de O prefață întârziată scrisă cu deplină empatie de Ion Dumitru pentru această ediție. Orice s-ar spune, traseul poetului-erou către cititorul de azi nu fuse unul linear, dimpotrivă. Evident că, între cauzele complicatei difuziuni şi receptări, componenta ideologică, mistic-religioasă, a fost in comunism principala frână. De ce abia în 1997 se editează primele două volume din Ion Şiugariu, este de cercetat.  
Scrie Vintilă Horia în 1985, evocându-l pe Ion Şiugariu – cuvinte care, în auzul minimaliştilor de azi, pot suna „expirat”, însă, citite fără prejudecăți, cu un minim efort de adaptare/adoptare, nu au cum să nu impresioneze, poate mai puțin retorica naționalistă, exaltantă, cu deplină justificare în context: „Generației mele, pe care am putea-o numi ‘generația dela 1939’, pentru că îşi atinsese primele țeluri în anul când a isbucnit cel de al doilea Război Mondial, i-a aparținut şi acest tânăr poet-erou care ne-a luminat tuturor existența şi poesia, în acei ani de dublă pregătire: o pregătire către propria noastră realizare şi o culminare a tuturor în plină afirmare a tinereții, şi o pregătire de moarte, vreau să spun de moarte reală, cum a fost cea a lui Ion, sau o moarte a Țării, parțială, evident, şi trecătoare, însă care n-a trecut şi cine ştie cât va mai stărui deasupra tragediilor noastre”. Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Al. Busuioceanu, Oskar Walter Cisek, Ion Pillat; V. Voiculescu, Vasile Băncilă, Gib I. Mihăescu, Mateiu Caragiale, Tudor Vianu, Adrian Maniu sunt, în convingerea lui Horia Vintilă, „gânditori, poeți şi romancieri care au ştiut să creeze o Românie literară şi filosofică pe măsura României geopolitice ieşite din răsturnările celui dintâiu Război Mondial. E greu de povestit această istorie paralelă şi greu de înțeles pentru cei ce n-au trăit-o cum am trăit-o eu, Ion Şiugariu şi ceilalți tineri de-atunci.” Într-adevăr! Acelaşi prefațator din 1985, focalizând pe subiectul interesului nostru, rememoreză: „Ion Şiugariu era, printre noi, un fel de lumină încărcată cu poesie, antagonic şi complementar, ca raza soarelui, făcut dintr-o continuitate ondulatorie, care era tradiția de la Gândirea, din care i se trage întreaga inspirație, şi dintr-o ruptură corpusculară şi revoluționară, care-l aducea, în mod logic, către noi. ” 
 
Pentru rândurile de față am citit de câteva ori poemele lui Ion Şiugariu, şi ziua, şi în „regim nocturn”, şi am sfârşit prin a mă lăsa cucerit de lirica sa istoriceşte datată, însă viabilă, pulsând de prospețimea harului poetic mai la tot pasul/versul. Sigur, o lectură justă, aplicată, pretinde şi în cazul acesta un minimum efort de bunăvoință – al adecvării la context. Solaritatea mereu invocată în lirica de început, consubstanțială, apropriată până acolo încât studentul Şiugariu le propunea celor intimi să îl apeleze cu „Soare” în loc de „Ion”, „ruptura corpusculară şi revoluționară” vădită în stări de spirit caleidoscopic-interşanjabile de la un poem la altul, de la panteismul vitalist blagian, la umoarea neagră dezesperată a „sfârşitului continuu” bacovian, preluând cu tact şi notă specifică ecouri persistente dinspre pastelurile pillatiene şi/sau, nu în ultimul rând, fiori metafizici expiatori, de pură elevație spirituală, din imaginarul religios voiculescian – cam acestea sunt „punctele cardinale” ale unui univers poetic dinamic, întins pe câteva sute de pagini (antologia reține 200), surprins în plină formare şi dezvoltare de momentul morții poetului. Ce încerc mai la vale, este un exercițiu de etalare empatetică a fațetelor acestui talent autentic, a cărui evoluție ar fi condus sigur la o marcă stilistică personală,  inconfundabilă. Iată un poem, în registrul elegiac care solarului Ion Şiugariu îi venea-mănuşă, piesă, mi se pare, de profunzimea, muzicalitatea, misterul celor mai tipice izbânzi blagiene:  
 
Cerurile dorm sub ape 
Prin păduri de visuri crude, 
Lângă suflet, pe aproape, 
Ce se’aude? Ce se’aude? 
 
A trecut un prinț cu spadă 
Undeva pe-aici, prin crinişti. 
Şi de-atunci încep să cadă 
Doar nelinişti, doar nelinişti. 
 
Zărilor albe de-azururi, 
Unde le mai este fața? 
Nu-i deapururi, nu-i deapururi 
Dimineața, dimineața.
 
Ci o sete grea de slavă, 
Niciodată potolită, 
E doar pasărea bolnavă 
De ispită, de ispită. 
 
Adolescență, o splendoare, ca atâtea din  această carte, demarează în peisaj pillatian, imediat atins de pana unui Arghezi răsucit, schimbat finalmente, la limită, în Blaga. Forța excepțională, de creuzet eruptiv, a talentului lui Ion Şiugariu, se manifestă sigură pe sine, în toată plenitudinea şi măiestria, să zic aşa, înglobând natural, cu tot firescul, vibrațiile poetice spiritualmente afine:  
 
Se’aprind comorile pe dealuri, zări de pară. 
Şi umbrele printre copaci se plimbă. 
Îşi pun în glie morții basme negre. Schimbă 
Şi tu, poete, lumânările de ceară. 
 
Îi putrezesc încheieturile de boală, 
Acestei nopți din urmă. Oşti de oase, 
Apocaliptice, pe creste, somnoroase, 
Din funduri de pământ se scoală. 
 
Cum să cuprinzi în vorbe mici misterul 
Tăcerilor ce dorm pe sub adânc de ape? 
Nelămurit, în tine, mai aproape, 
S’amestecă țărâna grea cu cerul.
 
Poetul, ca romantic fundamental, tandru-hiperlucid, jubilează erotic pur, mai cu seamă în faza inițiatică a celor opt Incantații pentru zâna mică; pe fond, dragostea lui clamată în limbaj ritualic reprezintă efectiv combustia, dar ce spun combustia: însăşi dinamita inerentă modului personal de a „consuma” absolutul, ecuație în care iubita, chiar persoană reală, palpabilă, fie şi condusă în fața ofițerului stării civile, ba şi la altar, adaptată vasăzică unei existențe domestice, tot femeia visurilor rămâne, reazem „sub vremea de-a pururi stăpână” şi reper în labirintul existențial, motiv de invocație „la greu” şi sursă (izvor) de unică, desăvârşită complinire, ca în acest dedicat Drum:
 
Mi-e greu, tot mai greu pare drumul. 
Ne plouă de sus veşnicia 
Şi zilnic ne’nvăluie fumul 
Vieții... O, Santa Lucia!
 
Şi palizi ne prindem de mână, 
Fiindu-ne singuri făclia, 
Prin vremea de-a pururi stăpână 
Să trecem... O, Santa Lucia! 
 
Dar focul în ape îşi stinge, 
Umană şi goală, trufia. 
O vrere străină ne’mpinge 
Din urmă... O, Santa Lucia! 
 
Amarnic pe munți suie drumul 
Şi plouă mereu veşnicia. 
Mai des, tot mai des creşte fumul 
Vieții... O, Santa Lucia!
 
Cel ce sondase lirica lui Bacovia într-un studiu de aproape o sută de pagini, nu putea avea, poet el însuşi, scăpare în propriile-i pagini de hipnoza demoniei repetitive, pluvial anihilatoare. Este, la junele Ion Şiugariu, numai o vizită pasageră, poate chiar un exercițiu stilistic; locuire sau luare în posesie – nicidecum: 
 
Prin toamna cenuşie, 
Coboară-se cărunte, 
Spre palida câmpie, 
Din pădurosul munte, 
 
Pe vechi cărări, prin lume, 
A visurilor turme. 
Nu le mai ştiu anume 
Zadarnicele urme. 
 
Privesc doar pe fereastră 
Cum plouă, plouă, plouă. 
O, bolta cea albastră, 
S’a rupt de-acum în două. 
Şi de atâta apă 
Tot cerul se mi se’ndoaie. 
În mine o să-nceapă 
Tristețea iar să ploaie.
 
Virtuoz-emoționantă, de un nobil, ca din altă lume, sentimentalism tematic riscat şi mântuit la limită, mi se pare Întoarcerea peregrinului, „poem scris pe marginea unui episod din viața marelui meu prieten Laurențiu Fulga”, dedicat fireşte prozatorului:
 
Din mersu-i s’a oprit şi sie-şi şi-a bătut la uşe. 
Ce grele depărtările îi atârnau în spate! 
Bună dimineața! Bună dimineața, frate! 
Mă ierți, mi-e toată casa astăzi plină de cenuşe. 
 
În fiecare colț zăceau porniri, avânturi, vise. 
La brațul său zâmbea frumoasa, blonda auroră. 
Bună dimineața! Bună dimineața, soră! 
Mă ierți, mi-s toate porțile spre lume azi închise. 
 
Doar sufletul bătrân plângea cu coatele pe masă. 
Ce nepătrunse îl priveau stihiile tăcute. 
O, cerul e zadarnic, zadarnic, zadarnic. Du-te, 
Nu pot să te mai găzduiesc de-acum la mine-n casă.
 
Ca pastelist Ion Şiugariu este „cântăreț” inspirat al munților baştinii sale, al Ardealului, ba chiar al „supremei ființe ardelene, buna”, aceastea evocate mereu cu ardentă, neostoită nostalgie: „În frageda copilărie rătăceam /Prin pădurile misterioase, tăcut./ Freamătul lor m’alina. În orice ram, /Din mituri străvechi, dura semnul ştiut”. Spațiul nu îmi permite să mai citez in extenso, fiindcă vreau să închei această fatal incompletă paronamare a liricii şiugariene, dacă pot spune aşa, cu poemul cel mai ilustrativ, după părerea mea, nu atât pentru profunzimea inspirației şi complexitatea poeticii personale, cât pentru virtuozitatea tehnică de indiscutabil maestru a lui Ion Şiugariu. E o prelucrare, mai exact variantă a unei prelucrări după José Maria de Heredia, a cunoscutului sonet Nessus. Dintre cele două tentative antologate, o propun pe cea mai limpede: 
 
Prin munți străbuni şi prieteni, cu frunțile de nea, 
Pădurilor asemeni, din vremuri vechi trăiam, 
Şi părul prin izvoare curate mi-l spălam. 
Fără să ştiu că soarta e bună sau e rea. 
 
Aşa frumos şi liber, prea fericit creşteam. 
Doar seara câteodată, când blândă se lăsa 
Mireasma din cavale peste tăcerea mea, 
Nelămurit şi singur, în visuri tresăream. 
 
De când însă văzut-am strângându-şi triumfal 
Mireasa, lung, în brațe, Arcaşul lui Stymphal, 
Dorința mă cuprinse şi părul mi-l zbârli. 
 
Nepăsător destinul, înalt blestem ceresc, 
În sângele meu proaspăt, de-atunci învălui, 
Cu sete animală, un dor suprafiresc.
 
Titlul antologiei, Poeme, mi se pare nesatisfăcător, „slab” în impersonalitatea sa. Paradisul peregrinar ar suna, la o viitoare ediție, şi memorabil şi în totul personalizat – acoperitor pentru lirica acestui poet pur-sânge, mai mult decât „gândirist”.
Îi mulțumesc Doamnei Lucia Soreanu-Şiugariu pentru donație, lui Ion Dumitru „Verlag”, nu mai puțin, pentru generozitatea proverbială, şi în final pun la dispoziția cititorului interesat, stârnit eventual de mostrele poetice de mai sus, acest enunț luat din O prefață întârziată, la care am subscris fără rezerve: „Pentru că, la 6 iunie 2014, se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui Ion Şiugariu, este de datoria cercetătorilor, criticilor şi istoricilor literari, să zăbovească mai mult asupra scrierilor sale, pentru a-i redefini, cum se cuvine, locul în cadrul literaturii române şi pentru a-l dărui atenției publice în adevărata sa lumină.”