Miscellanea
Marian Drăghici

Denisa Mirena Pişcu: Sunt încă tânără

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2013

 Denisa Mirena Pişcu: Sunt încă tânără (Tracus Arte, 2013). „Corpul i se întindea/ lemnos/ după brichetă/, mâinile lui elastice/ atingând-o cu fiecare/ foc oferit./ După un timp/, corpul ei desprinzându-se/ din propriul contur,/ spre el,/ ca o foaie de hârtie/ dezlipită încet –/ mai întâi sânii/ şi sexul/ ca un vârf de suliță/ trăgând după sine/ întregul trup.” Sau: „Muncitorii lucrează în jurul casei mele,/ de luni de zile văd numai muncitori/ când ies din casă,/ când intru,/ mai slabi sau mai solizi,/ în egală măsură murdari şi cu priviri/ tulburi,/ arşi,/ arşi,/ arşi,/ de soarele necruțător al amiezii/ şi de/ smoala neagră pe care o toarnă/ pe trotuare,/ picătură cu picătură,/ lasciv.”  Sau: „Sunt încă tânără,/ pot să mai privesc din maşină/ muncitorii de pe marginea drumului/ stând degeaba./ Aşteaptă/ ca pământul să se cutremure,/ scoarțele aspre să se umfle/ şi să crească de la sine/ poduri şi drumuri./ Putem aştepta împreună –/ tălpile mele sunt/ tinere încă/ şi maleabile.”  Sau: „La Paris, noaptea, /întorcându-ne dinspre Moulin Rouge, /pe bulevardul mărginit de/ sex-shoppuri/ şi traficanți de droguri/ am văzut în iarbă/ un şoricel cafeniu/ furişându-se rapid printre dalele trotuarului./ A ocolit un copac şi s-a oprit brusc,/ speriat,/ când s-a izbit de un al doilea/ şoricel.” Sau: „Puiuțul meu,/ nu ştiu nimic despre tine/ (nici măcar dacă eşti/ fată sau băiat)./ Eşti o viață /care creşte în mine./ Dar astăzi,/ ne-am speriat împreună /de câini.” Sau: „Sunt încă tânără,/ mai pot suporta/ zecile de oameni lipiți în autobuze./ Am oasele bune/ şi  sânii mei, tari şi elastici,/ mai suportă, încă, strivirea.”  Sau: „Am burta rotunjită a viață./ Tâțele mari întind bluza, /corpul mi se încheagă /în jurul fătului./ Bărbați drepți, pe marginea drumului, /imuni la miracol, /strigă după mine:/ „ce țâțe!” Sau: „Amintirile atârnă în mine/ grele/ ca nişte mere verzi/ cu viermi./ Viermi/ şi sub țărână, /departe,/ în adânc,/ au spălat oasele/ alor mei.” Aş mai cita bucuros din Denisa Mirena Pişcu, dar cred că onor cititorul s-a edificat deja pe deplin din poemele reproduse. Volumul, nu fără scăderi de tonus discursiv, pare construit în doi versanți tematici, naşterea/moartea, sau rodirea/ extincția-distrugerea-mai-degrabă-violentă a entității numite om/viață. Notațiile surprind de visu pseudo-ritualuri, de fapt simple gesturi, de dragoste şi gestație, ca şi procedee corupte, complet desacralizate, sanitare şi-atât, de pregătire în vederea dispariției, ieşirii anonime din scenă. Dincolo de datele unui calificat profesionalism, de talent şi forță, – da, forța de-a nu scrie nimic forțat, cai verzi pe pereți, ci numai ce-ți re/vine naturalmente sacru din dragoste şi misterul de a fi, şi misterul ăsta te determină scobindu-te şi, hrănindu-se cu tine, te obligă, îți „face” viața; şi, da, forța de a exprima maximum prin mijloacele simplei descrieri, cu dexteritatea/umilitatea unui spirit instruit/hârşit şi cumpănit – poezia aceasta impune şi emoționează prin calitatea umană, ca să zic aşa, eminentă. Agresată continuu, personalitatea tinerei poete-femei-mame, aparent fragilă, biruie fără lamentații de prost gust orice pericol, îl transcende prin misterul forței vitale ce-o animă, calm şi ireductibil, în fiecare dintre tustrele ipostazele ființării sale dedicat-lucrative. Într-atât este de net instinctul viului, încât şi morții tinerei, în iubirea/devoțiunea dătătoare de viață, sunt „încercați a se trezi”. Nu o frenezie vitalist nietzscheană riscată, ci sensibilitatea autentic-profundă şi inteligența vădit superioară, fiorii prețioşi-pretențioşi ai dragostei placați pe sentimentul tragic (altminteri implacabil) al existenței, toate aceastea delicat procesate cu o linie subțire de umor şi autoironie dau sarea şi piperul, grația unui discurs sigur de sine, fin şi precis: „Mă scufund în lumina lacului./ Pescuiesc/ imagini color./ Copilăria – refrech. /Ceața s-a lăsat peste munții/ verzi/ în interiorul ei, totul e vizibil/ şi clar./Am lăsat în urmă oameni ridați/ cu ochii înguşti,/ năcăjâți/ în oraşul unde/ calea ferată taie/ cimitirul în două.” 
Demnă urmaşă a demnului poet braşovean Daniel Pişcu, Denisa Mirena confirmă cu acest al treilea volum al său, publicat la 33 de ani, un gust poetic înnăscut, cultivat la limita dezabuzării, de o rară distincție sufletească. Ar fi cazul, cred şi susțin – dacă gustul mea nu cumva mă trage pe sfoară – ca Denisa Mirena să-i rezerve genitorului său unicitatea patronimică în literele româneşti şi să semneze pe mai departe cu numele dsale din acte. Auziți cum sună: Denisa Duran!