Aniversare
Tudorel Urian

POLUL LINIŞTIT AL DEBANDADEI GENERALE

Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 /2013

 La sfârşitul lunii septembrie mă aflam cu Mihai Şora şi Luiza Palanciuc la un restaurant din Oneşti. Filosoful tocmai primise Premiul „Opera Omnia” la Festivalul „Zilele G. Călinescu”, ajuns prin tenacitatea extraordinarului profesor şi scriitor Constantin Th. Ciobanu la cea de 44-a ediție. Puțin obosit de agitația şi emoțiile zilei festive, filosoful a îmbrățişat cu entuziasm ideea unui intermezzo de conversație liniştită, departe de tumultul obligațiilor oficiale. Mă angrenasem cu Luiza Palanciuc într-o discuție pe teme culturale, cu accente vag polemice. Argumentele şi unghiurile de abordare se schimbau destul de rapid dintr-o parte în alta. Din când în când mă uitam la Mihai Şora, cu gândul de a-l implica în dezbatere. Privea grav, cu o figură impenetrabilă, fără nicio reacție evidentă la ceea ce se discuta. După vreo 10-15 minute de dispută intelectuală mai mult sau mai puțin aprinsă, am schimbat în sfârşit subiectul, fără ca domnul Şora să fi emis vreun sunet. Vorbeam deja de câteva minute bune despre lucruri banale cum ar fi calitatea localului în care ne aflam şi a mâncării când, venind parcă de undeva de departe, domnul Şora a rostit cu tonul cel mai firesc: „À propos de discuția dinainte, eu cred că...” Am rămas cu gura căscată. În două fraze a reuşit să sintetizeze toată polemica mea cu Luiza, ba chiar să ofere un punct de vedere care media perfect cele două poziții aparent ireconciliabile. Aparent absent la schimbul nostru de idei, nu numai că urmărise fiecare argument şi contraargument, dar asemeni unui matematician care are de rezolvat o problemă dificilă şi-a continuat analiza destulă vreme după ce discuția propriu-zisă s-a încheiat. Singurul moment în care s-a pronunțat public, a fost cel în care a găsit soluția definitivă. 
Acest episod este edificator pentru personalitatea lui Mihai Şora. Îmi vin în minte, ca nişte flashback-uri, tot felul de întâmplări petrecute în ultimii 25 de ani, care îmi confirmă impresia cu asupra de măsură. La Alianța Civică şi, mai apoi, la Partidul Alianței Civice, Mihai Şora a fost mereu mintea limpede, stabilopodul aflat în mijlocul valurilor, piatra tare de care s-au frânt toate ideile pripite, acțiunile precipitate şi jumătățile de judecată. Egal cu sine, fără entuziasme debordante, dar şi fără pesimisme incurabile, Mihai Şora este triumful rațiunii pure, omul care ştie să învețe câte ceva din absolut tot ceea ce îl înconjoară şi implicit, să-şi consolideze continuu propria personalitate.
Analizând personalitatea de azi a lui Mihai Şora, înțelegi mult mai bine conținutul premonitoriu al motto-ului cărții sale de debut, Du dialogue intérieur (Gallimard, 1947): „Problema omului: cum să trăiască asemeni unui arbore fără a înceta prin aceasta să fie om”. Explicația acestui motto, la prima vedere destul de sibilinic, a fost furnizată de autor cu mai bine de şase decenii mai târziu, în cartea lui Leonid Dragomir, Mihai Şora. O filosofie a bucuriei şi a speranței (Cartea Românească, 2009). Îşi aminteşte filosoful de o plimbare făcută cu viitoarea sa soție, Mariana Şora, în mărginimile oraşului Timişoara: „Nu eram cu nimic mai deşept decât ea, nici mai cultivat. Lecturile mele în materie de literatură nu se puteau compara cu ale ei. Aveam 19-20 de ani şi ea îmi vorbea de o multitudine de proiecte extraordinare. O întrebam: de ce nu le faci? Spunea: e prea târziu. Şi atunci, ştiu că i-am spus aşa: ştii care e deosebirea între noi doi? Tu eşti ca un râu care curge, pe când eu sunt ca un copac care stă înfipt cu rădăcinile în pământ şi creşte. Râul acela care curge devine imens, se umflă, e formidabil, dar la un moment dat se pierde în mare şi nu mai este”. Încă de la vârsta de 19-20 de ani, personalitatea lui Mihai Şora era deja pe deplin edificată şi tot ce a urmat după aceea nu a făcut decât să o consolideze. De altfel, modelul ontologic al filosofului, imaginat ca o sferă de rază nulă, poate fi imaginat, la modul figurativ şi fragmentar chiar şi sub forma unui copac în care trunchiul este raza, iar coroana este suprafața sferei. În acest model ontologic, verticala – raza – este locul geometric al interiorității, iar orizontala – suprafața – cel al exteriorității. Cum precizează filosoful în cartea sa Clipa & Timpul (Paralela 45, 2005), „soră bună cu exterioritatea fiind, orizontala e şi locul unei oricând posibile disipări; după cum omoloagă razei «nondimensionale», verticala e locul privilegiat al intimității şi al continuei disponibilități de a prelua din impulsul de a-fi-plenar, adică de a fi pe măsura întocmai a propriei putințe, îndreptățită a-i pretinde titularului ei s-o aducă în întregime la lumină”. În viziunea lui Mihai Şora, logica orizontalei este una a disjuncției şi a excluderii terțului, în vreme ce logica verticalei este una a integrării şi fireşte a includerii terțului. 
În debandada gălăgioasă şi decerebrată care tinde să devină specificul lumii noastre, din existența multor semeni de-ai noştri a început să dispară tocmai dimensiunea verticală a modelului ontologic imaginat de Mihai Şora. Viața tot mai multor contemporani ai noştri a devenit o nesfârşită goană după profituri şi avantaje personale de tot felul, în numele căreia sunt dispuşi să abandoneze toate valorile şi să calce în picioare orcând, pe oricine. Din viețile noastre tinde să dispară confortul răgazului, bucuria contemplației, puterea de a admira frumusețea care ne înconjoară şi gentilețea de a zâmbi unui necunoscut. Or, ne învață Mihai Şora, „Orice pe lumea asta îți poate spune ceva dacă ştii să asculți; sau îți arată ceva demn de a fi privit, cu condiția, bineînțeles, de a şti să vezi ceea ce ți-e dat să priveşti. Fiecare fărâmă a lumii vehiculează un înțeles care-ți scapă dacă treci pe lângă el fără să-ți pese. Dar, dacă îți pasă cu adevărat...”
Contemplat astăzi în toată splendoarea împlinirii sale, Mihai Şora este stejarul cu trunchi viguros în care s-au strâns toate sevele pământului. Aşa cum mintea sa îl proiectase la vârsta de 19 ani. Le-a fost student lui Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu. În facultate l-a avut asistent pe Mircea Eliade. A plecat la Paris cu recomandări semnate de Dimitrie Gusti şi Constantin Rădulescu-Motru. A fost prietenul apropiat al lui Emil Cioran, Eugen Ionescu şi Mircea Eliade.A luptat în rezistența franceză în timpul celui de-al doilea război mondial. Este primul român care a publicat vreodată la prestigioasa editură Gallimard în 1947, iar după apariția cărții sale Du dialogue intérieur, Etienne Gilson a scris într-o recomandare pentru CNRS „Un asemenea filosof se naşte o dată la 100 de ani”. A cunoscut gloria şi dizgrația, bucuria şi eşecul, curajul şi teama, dar a rămas mereu el însuşi. Binele şi răul au fost pentru el căi pentru cunoaşterea lumii, experiențe de viață care i-au întărit personalitatea şi i-au nuanțat gândirea. Din toate a învățat câte ceva şi personalitatea sa viguroasă de azi este rodul interesului său mereu treaz pentru absolut tot ce îl înconjoară. Mihai Şora este înțeleptul cetății şi martorul ideal pentru istoria modernă a României, începând cu primii ani ai perioadei interbelice.
Într-o foarte frumoasă carte publicată la intrarea în noul mileniu, dar cu o circulație destul de redusă, Cîteva crochiuri şi evocări (Scrisul Românesc, Craiova, 2005), Mihai Şora trasează câteva portrete ale unor oameni care i-au marcat existența. Cea mai impresionantă mi s-a părut, de departe, evocarea lui Mircea Vulcănescu, în care întrevăd în filigran şi foarte multe din personalitatea intelectualului Mihai Şora în spațiul public. Scrie Mihai Şora despre Mircea Vulcănescu, ca şi cum ar fi scris despre sine în tot mai nebuloasa noastră lume contemporană: „Era Mircea Vulcănescu polul liniştit al acelei febrilități în căutare de Sens, pentru bunul motiv că, din capul locului, Sensul acesta îi fusese lui însuşi dăruit fără vreo altă mijlocire: încorporat în el, dar nu limitat la el şi închistat în el; dimpotrivă, conferindu-i lui o deschidere infinită spre Înalt şi spre Adânc, precum şi – pe orizontală – spre vasta întindere a tuturor celor ce-i erau semeni (...). A ținut numeroase conferințe pentru că altcineva decât el simțise nevoia unei clarificări, a făcut admirabile expuneri improvizate pentru a lămuri câte o nedumerire a cuiva sau pentru a întregi o viziune incompletă, a pus întotdeauna ordine (o ordine suplă şi vie) în fulgurațiile incoerente sau doar fragmentare (şi de multe ori tributare momentului) ale unuia sau altuia. Întotdeauna nevoia de lipezire a Celuilalt a constituit un indispensabil prilej pentru propria sa manifestare, pentru că oricând era gata să vină în întâmpinarea oricui îşi simțea vagul ideilor sau limita informațiilor ca pe o povară greu de suportat”. Modelul intelectual al lui Mircea Vulcănescu a fost asimilat la modul organic de discipolul său Mihai Şora. Cu siguranță, în structura sa intimă se regăsesc şi elemente din componența modelului uman şi intelectual al tuturor celor care azi sunt capitoledeja prăfuite de vechime aleistoriei culturii române, dar care, la un moment dat, au făcut parte dintrecompanionii săi de drum în viață. Filosoful a ştiut să selecteze de la fiecare trăsăturile care i s-au părut esențiale şi pe care le-a integrat într-un fel sau altul în propria sa structură umană şi intelectuală. La o analiză foarte atentă, toate aceste influențe în îmbogățirea personalității lui Mihai Şora devin vizibile. 
La cei 97 de ani ai săi, pe care i-a împlinit la data de 7 noiembrie 2013, Mihai Şora este una dintre bornele foarte solide ale culturii române. Este o mare şansă pentru noi să fim contemporanii acestui om a cărui viață se confundă cu istoria culturii române în secolul XX şi a cărui minte limpede, dacă ar fi fost ascultată aşa cum ar fi trebuit în anii de după căderea comunismului, poate că nu ar fi dus România în fundătura morală şi lipsa de soluții cu care se confruntă astăzi.
La Mulți Ani, Mihai Şora!