Cărți paralele
Elisabeta Lăsconi

OBSESIE ŞI POSESIE (Gato Gazdanov, Spectrul lui Alexander Wolf; Mihail Sorbul, O iubeşti?)

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2014

 Ilenei Scipione, căreia îi datorez descoperirea lui Mihail Sorbul, prozatorul

Conul de umbră
Există scriitori care se bucură în timpul vieții de succes, iar înainte sau după stingerea lor din viață intră într-un con de umbră, de cele mai multe ori pentru că literatura ia o turnură ce le ocoleşte opera, fie din cauza unui nou curent (cazul spectaculos îl oferă chiar William Shakespeare, ignorat de secolul clasic şi cel iluminist, redescoperit de romantici), fie autorii înşişi aleg căi riscante în contextul epocii lor, ajung să fie condamnați sau interzişi (iar aici exemplele se tot înmulțesc, în secolul XX, de la colaboraționiştii francezi la dizidenții ruşi şi la toată emigrația Estului comunist).
Vine însă un timp al regăsirii lor şi cărțile ies din umbră, deşi au trecut decenii de la dispariția autorului. Editorii au regăsit recent un autor din emigrația rusă, Gaïto Gazdanov, cu un roman de proporții reduse, Spectrul lui Alexander Wolf, publicat în toate limbile de circulație, apărut la noi în prima lună din 2014, la Editura Polirom. Traducerea o semnează discreta Adriana Liciu, ocolită până acum de premii, deşi este o maestră în transpunerea prozei scurte a ruşilor faimoşi: A.P. Cehov, Ilf şi Petrov, Vladimir Nabokov.
Redescoperirea lui Gaïto Gazdanov semnalează că literatura de limbă rusă are încă autori şi cărți ignorate în secolul trecut, că exilul rusesc încă mai produce surprize. Cu sau fără tendința vintage, asemenea autori merită revăzuți, căci au fost marionetele istoriei, atât prin destinele umane, cât şi prin soarta cărților. Poate unii îşi devansau timpul, scriau romane după formule care abia astăzi au devenit atractive şi accesibile, ori publicul are altă receptivitate față de proza cu tentă fantastică.
În timp, literatura rusă îşi va recupera autorii dispăruți şi cărțile rătăcite, dar nu pierdute. Mihail Bulgakov avertizase că manuscrisele nu ard, aşa că ar putea ieşi din arhivele KGB-ului, din seifurile moştenitorilor opere ce-ar reconfigura continuu harta ficțiunii. În jurul unor asemenea cărți s-ar naşte, poate, alte poveşti dovedind că istoriile personale şi periplul manuscriselor sfidează imaginația, că norocul şi nenorocul intră în joc învârtind roata destinelor, că se produc mutații şi răsturnări spectaculoase în ierarhiile ştiute.
Şi, în mod paradoxal, nici literatura noastră nu şi-a epuizat surprizele, fiecare epocă îşi are încă secrete ce aşteaptă „săpătorii” care să le desfacă din uitare sau să le scuture de colb. O surpriză o reprezintă Mihail Sorbul romancierul. Cunoscut ca dramaturg, cu o prezență notabilă în istoriile dramaturgiei româneşti şi chiar în manualele de liceu de astăzi, este complet ignorat ca romancier. O iubeşti? apărut în 1933, anul-miracol al romanului românesc, n-a mai fost reeditat, dar recitit astăzi chiar în ediția princeps intră într-o stranie rezonanță cu Spectrul lui Alexander Wolf, s-ar putea subintitula, prin parafrazare, chiar Spectrul lui Vasile Oprişan.

Biografii şi complicații
Gaïto Gazdanov este autor imposibil de încadrat în tipare. S-a născut la Sankt-Petersburg în 1903, într-o familie osetă rusificată, a crescut în Siberia şi în Ucraina, unde îi ducea pe toți slujba tatălui, care a lucrat în domeniul forestier. Are doar 16 ani, în 1919, când se înrolează în Armata Albă a Baronului Vranghel, şi până în 1920 ia parte la Războiul Civil care a sfârtecat Rusia. Supraviețuieşte morții tatălui şi celor două surori, părăseşte țara şi, după şederi la Gallipoli şi Constantinopol, la Şlumen în Bulgaria, ajunge la Paris. Slujbe mărunte îi asigură supraviețuirea: docher şi spălător de locomotive, muncitor în fabrica de automobile Citroën.
Din 1928, lucrează noaptea ca şofer de taxi, iar ziua urmează cursuri la Sorbona şi scrie. Reuşeşte să-şi termine studiile, iar în 1929, primul roman îi aduce succesul în Franța şi-l impune ca scriitor în cercurile emigrației ruse, iar în Rusia atrage prețuirea lui Maxim Gorki: O seară cu Claire are ca personaj un alter-ego al autorului, care-şi reîntâlneşte iubita la Paris, călătoria în memorie se transformă în căutarea vieții şi dragostei, evocând Rusie pierdută, apelând la formula proustiană.
Cărțile deceniului următor, 1930-1949 nu se pot compara cu ale lui Vladimir Nabokov, lipseşte rigoarea construcției, nu şi subtilitatea psihologiilor: Istoria unei călătorii (1934) surprinde emigranții, bogați ori săraci, Zborul (1939) descrie legături amoroase într-un amestec subtil de bucurie şi suferință, Drumuri nocturne (1941) aduce, într-o viziune sumbră, pe rătăcitorii din subterana societății, creionați de autor pe baza experienței sale de taximetrist de noapte.
În deceniile postbelice se îndreaptă spre alte genuri şi scrie thriller metafizic – Spectrul lui Alexander Wolf (1947) şi Întoarcerea lui Buddha (1949), în care suspansul şi misterul sunt pretext pentru meditații despre moarte şi salvare, despre destin şi fatalitate. Alte două scrieri, Pelerini (1953) şi Treziri (1965) au tentă existențialistă, iar ultimul roman încheiat, Evelyne şi prietenii (1968) trădează tentativa înnoirii, este un roman despre roman şi despre metamorfoza vieții în artă.
Scrisul său rămâne legat de limba rusă şi de cercurile emigrației din Paris, unde se bucură de prestigiu deosebit. A luptat în Rezistența Franceză împreună cu soția, din 1953 susține la Radio Europa Liberă un program despre literatura rusă, vreme de aproape douăzeci de ani, până în 1971, când se stinge din cauza unui cancer pulmonar. Este înmormântat la Sainte-Geneviève-des-Bois, lângă Paris. Doar cărțile sale se întorc în Rusia postsovietică, şi depăşesc 50 de ediții. Manuscrisele însă au ajuns la Universitatea Harvard prin decizia văduvei sale.
După 1990 începe recuperarea serioasă a operei lui Gaïto Gazdanov în Rusia: o ediție în trei volume în 1998, urmată în 2009 de ediția T.N. Krasavchenko, în cinci volume. Posteritatea internațională este în plin avânt, în Franța apar ediții noi la Editions Viviane Hamy: Le Spectre d’Alexander Wolf, 2013; Le Retour du Bouddha, 2013; Éveils, 1998; Chemins nocturnes, 2008 poche. Tot în 2013, a apărut The Fantom of Alexander Wolf în engleză, în germană apăruse deja în 2012, Das Phantom des Alexander Wolf la editura cunoscută, Carl Hansen Verlag. În 2014 sunt anunțate traduceri în engleză şi germană ale debutului său – O seară cu Claire.
Interesante puncte comune cu autorul rus se găsesc şi în biografia lui Mihail Sorbul. Scriitorul a văzut lumina zilei la Botoşani, în 1885, fiul Mariei, născută Moscovici, de confesiune ortodoxă, şi al lui Anton Smolsky, polonez originar din Bucovina, locotenent de ulani, stabilit în România ca acționar la o societate petrolieră. A urmat ciclul primar la Botoşani, a început liceul la Iaşi, l-a continuat la Bucureşti şi Ploieşti. A frecventat un timp Facultatea de Drept (1905-1906) şi Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti (1906-1907), fără să-şi termine studiile. În 1913 a luptat în campania din Bulgaria, iar în 1916-1918 pe frontul Primului Război Mondial.
Are pasiunea cititului din copilărie, în şcoala primară scoate o „gazetă” proprie, scrisă de mână, iar în anii ieşeni de liceu trage la şapirograf revistele „între culise”, „Aurora” şi „Viitorul”. A redactat săpătmânalul „Scena”, în 1910-1911, împreună cu Liviu Rebreanu, cumnatul său, fiind căsătorit cu Maria Rădulescu, sora lui Fanny Rebreanu. Tot din 1911 face parte din Societatea Scriitorilor Români, colaborează la mai multe publicații şi se dedică apoi teatrului. A fost inspector teatral şi, câteva luni, director al Teatrului Național şi al Operei din Cluj.
A debutat editorial ca dramaturg în 1906, cu piesa Eroii noştri, semnată Mihail Smolsky, iar pseudonimul literar i-l dă criticul literar Mihail Dragomirescu în 1909, mai târziu, în 1949 îl acceptă ca nume oficial. În literatura română s-a impus prin dramaturgie: a trecut de la teatrul de inspirație istorică Letopiseți (1914), la altă specie, comedia tragică – Patima roşie, jucată în 1916, cu Elvira Popescu în rolul principal, şi apoi Dezertorul (1916). Alte piese – Coriolan Secundus (1929), Dămăroaia, Dracul (1935), Baronul rămân opere minore. De aceeaşi etichetare severă are parte şi toată proza autorului: romanele O iubeşti? (1933), Mângâierile panterei (1934), Adevărul şi numai adevărul...(1936), sau schițele din culegerea Glasul nevesti-mii (1938).
Primul roman O iubeşti? recitit astăzi, fără prejudecăți, aduce surpriza unor teme profunde, complexe şi dificile, dublul şi dedublarea. Preluată de prozatorii moderni din romantism prin capodopera lui Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray, reînvie în secolul XX, cum o dovedesc în deceniile următoare autori din spații cultuale diferite: Leo Perutz, Vladimir Nabokov, José Saramago... iar la noi Sorin Titel, autori care o reinventează în formule noi. Se regăsesc în romanul considerat minor şi alte două teme comune cu ale prozatorului rus – scrisul şi identitate, ca şi personajul scriitorului, cu evoluție spectaculoasă şi după 1950.
Subiecte greu de rezumat
Spectrul lui Alexander Wolf are un narator-personaj fără nume, un soi de alter-ego al autorului: trăieşte la Paris, aparține dar oarecum vag cercului ruşilor trăitori în capitala Franței, cunoaşte ca ziarist şi lumea de jos, hoți mărunți ori capi de bandă. Continuă să-l obsedeze o întâmplare petrecută cu decenii în urmă, în Rusia: în luptele din timpul Războiului Civil a ucis un om, fiindcă altfel ar fi fost ucis. Călărea pe o iapă corbie când brusc a aparut un călăreț pe un cal alb masiv, i-a împuşcat iapa, apropiindu-se amenințător, şi atunci, aproape mecanic şi-a scos revolverul şi a aşteptat până a ajuns foarte aproape şi l-a împuşcat. O pală de vânt a adus tropote şi-a bănuit că-i vin tovarăşii, aşa că a încălecat splendidul armăsar alb şi a fugit.
Eroul îşi aminteşte întâmplarea, fiindcă a păstrat proaspete în memorie privirile celui ucis, tropotele cailor, starea lui de somnolență, căci nu dormise de peste 36 de ore, mirosurile spaimei şi culorile vii. Totul, ca într-un film derulat cu încetinitorul. Şi, dincolo de sentimentul de vină ori de conştiința gestului prin care şi-a salvat viața, persista impresia că s-a petrecut ceva decisiv, cu sens mai profund, că destinul lui şi al călărețului s-au ciocnit. Toate îl bântuie şi-l silesc să mediteze asupra vieții şi morții, asupra momentelor de răscruce şi a întâlnirilor definitive.
Dar primul şoc al prezentului îl trăieşte când citeşte volumul de proză al unui scriitor englez, Alexander Wolf. Între cele trei nuvele, se distinge ultima, intitulată „Aventură în stepă”, relatând chiar întâmplarea trăită de el, din perspectiva călărețului pe cal alb, care n-a pierit, ci a supraviețuit. Încercând să dezlege misterul episodului care i-a marcat profund pe amândoi, călătoreşte la Londra şi-l caută pe editor, aude însă din gura lui un comentariu straniu: ar fi fost mai bine dacă n-ar fi ratat uciderea acelui om.
Al doilea şoc i-l produce întâlnirea cu o figură pitorească din cercul ruşilor albi, care-i dezvăluie că acel Alexander Wolf este rus, că au luptat împreună, iar el l-a găsit inconştient şi a văzut salvarea lui ținând mai curând de miracol. Prietenia lor însă a fost pusă la încercare de o țigancă, femeie fără seamăn, care l-a părăsit pentru prietenul său Saşa, iar apoi a dispărut în vâltoarea luptelor din acei ani tulburi. Astfel, îşi găsesc confirmarea şi amintirile sale şi confesiunea literară de către un martor oarecum detaşat.
Al treilea şoc vine odată cu iubirea pentru o femeie ieşită din comun, cosmopolită şi purtându-şi spiritul slav până-n miezul ființei. O cunoaşte la un meci de box, unde-i facilitează intrarea, ajung să trăiască într-o ciudată armonie, au mai multe în comun şi o potrivire a firii. Intuieşte o rană adâncă în sufletul Elenei, care ține de trecutul ei, iar când ea i se destăinuie află de o legătură a ei cu un scriitor apăsat de o răceala asemănătoare cu a morții, dată de o împrejurare când moartea l-a cruțat, doar ca s-o ducă o viață în care sentimentele sunt surpate de golul lăunric.
Ultimele două stări-şoc vin odată cu întâlnirea cu Alexander Wolf, dar comunicarea celor doi se amână mereu, căci amicul comun îi duce într-un periplu nocturn prin localuri pariziene, unde mărunte incidente şi atmosfera-i acaparează, ei îşi promit să se revadă şi să discute pe îndelete. Dar va fi o ultimă întâlnire în casa Elenei, unde asistă la tentativa eşuată a lui Alexander Wolf de a o ucide pe femeia care l-a părăsit, şi atunci îl împuşcă pentru a doua oară, de data asta fără vreo şansa de scăpare.
Romanul lui Mihail Sorbul urmăreşte pas cu pas, într-un mod asemănător, obsesii. Personajul său, Aurel Berescu, are un moment de spaimă nocturnă că s-a îmbolnăvit grav şi răsfoind ziarul, citeşte detaliile unui accident de maşină care i-a curmat viața unui promițător scriitor, Vasile Oprişan. Îşi dă seama că autorul este colegul lui din şcoală, de care îl despărțea clasa socială şi temperamentul, dar l-au apropiat trăznăile şcolare pline de haz. Din clipa aceea, gândul la cel dispărut pune stăpânire pe Aurel Berescu.
Într-o primă etapă îi caută cărțile şi le citeşte, cu surpriza uriaşă de a regăsi în proza lui scurtă întâmplări pe care el însuşi i le povestise. O a doua etapă duce la transformarea lui în scriitor, îl evocă pe colegul său, ajunge la redacția revistei şi-l cunoaşte pe directorul ei, debutează alegându-şi un pseudonim pornind tot de la numele lui Vasile Oprişan, din care obține anagrama Elisav Prioşan. Se produce astfel un transfer de identitate, care-l duce pe Aurel Berescu la întâlnirea cu văduva, la închirierea unei camere în casa unde locuia, la intrarea în familie facilitată de cele două fetițe rămase orfane de tată.
Spre deosebire de finalul din Spectrul lui Alexander Wolf, finalul din O iubeşti? îl arată pe Aurel Berescu la mormântul lui Vasile Oprişan, de acolo îi vine şi salvarea. Iubirea față de Caty sau căsătoria cu ea, ar fi însemnat că-l înlocuia definitiv, că viața lui ar fi continuat existența celuilalt. Prezența unei studente, mai ales admirația ei față de scriitorul Elisav Prioşan îl determina să tălmăcească întâlnirea cu fata ca a treia cale, ce i-o indică tot pelerinajul la mormântul lui Vasile Oprişan: o ruptură de trecut şi alegerea unei iubiri noi, promisă de entuziasmul contagios al tinerei.

Moartea ca declanşator
În ambele romane, experiența morții generează obsesia. Naratorul-personaj fără nume din romanul rusesc rememorează neîncetat după întâlnirea din stepă, dominat de convingerea că l-a ucis pe celălalt, că a fost un agent al destinului, că hazardul i-a prins pe amândoi într-un joc nemilos. Mai târziu, după ce-l cunoaşte pe Alexander Wolf, află că şi el a trăit toți anii convins că adolescentul care l-a împuşcat a pierit de multă vreme. Fiecare crede că întâlnirea lor echivalează cu dispariția celuilalt.
În romanul românesc, moartea lui Vasile Oprişan îi schimbă complet viața lui Aurel Berescu, în conştiință se insinuează treptat că el trebuie să împlinească tot ceea moartea a curmat în destinul fostului său coleg de şcoală, ca scriitor, ca părinte şi ca bărbat. Caută răspuns la întrebări şi nelinişti, fie amintindu-şi fapte şi mici întâmplări din trecut, fie construind ipoteze privind destinul scriitorului, obstacolele şi dificultățile pe care le-a avut de trecut.
Aventura din stepa rusească produc o fractură în viața celor doi călăreți, destinul lor ia cu totul alt curs.
Împuşcat mortal, Alexander Wolf fusese declarat mort de către medic, aşa cum reiese din amintirile prietenului său Vosnesenski. Îl readuce la viață doar rezistența şi încăpățânarea lui de a supraviețui, dar când îşi revine el este deja alt om. Trăieşte de aici încolo ca un condamnat la moarte, fără să se mai poată bucura de plăcerile vieții. Recurge la morfină ca mijloc de împrospătare şi iluzie a trăirii. Pare viu, dar sufleteşte a murit.
De altfel, când naratorul îl întâlneşte pe Alexander Wolf, încearcă să se scuture de zgura impresiilor şi a amintirilor, ca să-l vadă cu o privire detaşată. Îl izbeşte lipsa vitalității de pe chipul celuilalt: „În figura lui Wolf era, mi se părea mie, ceva care îl deosebea totalmente de figurile văzute de mine. Era o expresie greu de definit, un fel de gravitate de mort, o expresie care părea absolut imposibilă pe figura unui om viu.”. Şi atunci înțelege că are în față mai curând un spectru, nu un om viu.
În schimb, corespondentul său din romanul românesc, Vasile Oprişan, pare mort, după datele exterioare, dar rămâne viu, căci şi Aurel Berescu şi văduva lui simt că tot ce fac porneşte din impulsul de a împlini ce-şi dorea Oprişan. Astfel se insinuează ideea că Aurel Berescu scrie posedat de spiritul încă viu al lui Vasile Oprişan. Când îi dezvăluie lui Dragoş Mirescu impulsul ce-i determină scrisul, directorul revistei îi vorbeşte prudent, bănuind că este nebun. Doar văduva crede în ciudatul transfer, recunoaşte în felul de a fi al lui Berescu însuşirile celui dispărut.
Cum se explică un asemenea transfer de personalitate? În romanul rusesc, prin violența şi tensiunea trăită în cursul întâlnirii. Alexander Wolf a scăpat nevătămat din cele mai mari primejdii ale războiului, dar este gata să piară, împuşcat de un adolescent. Făcea parte dintre oamenii cu darul rar de a fi iubit de animale, toții caii lui îl urmau cu fidelitate. Dar el a împuşcat iapa corbie, nu pe călărețul ei, iar adolescentul care l-a doborât cu revolverul, i-a luat calul, şi în mod surprinzător, calul l-a acceptat, părăsindu-şi stăpânul.
O iapă corbie şi un cal alb uriaş însoțesc procesul de transfer ce se petrece la întâlnirea cu moartea a celor doi, un adolescent de 16 ani şi tânărul bărbat mai mare cu zece ani. Gaïto Gazdanov recurge la conotațiile simbolice ale calului: caii negri sunt bidivii morții, ipostază a calului chtonian, ei prevestesc moartea sau se asociază cavalcadei nocturne a diavolului, caii palizi sau vineții au culoare lunară, seamănă cu giulgiul funerar sau cu o fantomă. Imaginea uriaşului cal alb apocaliptic devine laitmotiv al romanului, însoțit mereu ca de o umbră de iapa corbie dovedesc prezența unui cod simbolic.
Conotațiile simbolice pretind dublu cod mitologic: Alexander Wolf scrie în limba engleză, deşi este rus, Saşa Wolf sau Alexandr Andreevici, cum explică Voznesenski. Spre deosebire de limbile romanice, în care cuvântul „moarte” are gen feminin şi reprezentare feminină (a se vedea femeia a cărei coasă răpune vieți sau doamna albă), dar în limbile slave şi germanice, acelaşi cuvânt are gen masculin. Călărețul palid pe cal alb (ce dă şi titlul unei nuvele de Katherine Ann Porter, Calule alb! Călărețule palid!) simbolizează Moartea în cavalcada ei distrugătoare. Recurența calului alb apocaliptic îi amplifică sugestia funerară.
În romanul românesc, automobilul ia locul calului, dar nu ca vestitor, ci aducător al morții. Aici vehiculul cu roți reapare ca motiv discret, aproape fiece recurența se asociază cu moartea. Într-un taximetru pleacă văduva de la cimitir după cea dintâi discuție cu Aurel Berescu, tot un taximetru comandă când însoțeşte pe văduvă şi pe fetițe când merg „la domnul”, cum denumeşte servitoarea casei pelerinajul la cimitir, la mormântul celui dispărut. Întâlnirea cu moartea, violentă ori voalată, este declanşatorul obsesiei în romanul rusesc, al posesiei – în romanul românesc.

Scrisul ca efect al transferului de identitate
Transferul de identitate are ca urmare actul scrisului, asumat nu din pasiune, ci venit ca dar nedorit din partea altcuiva. Alexander Wolf şi Aurel Berescu devin scriitori fără să vrea, aparent fără intenție ori plan de a se dedica literaturii. Misterul metamorfozei se află în subterna fiecărui roman şi naşte o pereche de întrebări. Cum se transformase aventurierul şi partizanul Saşa, adică Alexandr Andreevici în scriitorul Alexander Wolf, care a cucerit critica literară? Cum s-a preshimbat poznaşul şi mucalitul adolescent din Iaşi într-un prozator care uimise critica literară?
Naratorul din Spectrul lui Alexander Wolf recunoaşte că el însuşi a evitat să se dedice literaturii spre care se simțea înclinat, ce presupunea însă timp şi energie, preferând jurnalismul, cu lipsa unui program strict şi cu diversitatea obositoare, care îl arunca dintr-o zonă de interes în alta, de la politică la necrologuri, de la sport la cultură. Citindu-i cartea, simte că Alexander Wolf a reuşit acolo unde el a eşuat. Surpriza i-o provoacă Elena Nikolaevna, când îi spune la a doua întâlnire că i se potriveşte mai curând scrisul decât gazetăria, iar genul lui ar fi povestiri lirice.
Când naratorul-personaj din romanul rusesc îl cunoaşte pe Alexandru Wolf şi-i revelează strania legătură, scriitorul dezvăluie misterul metamorfozei, zâmbind fără urmă de veselie, doar cu buzele: „Saşa Wolf n-ar fi scris cu siguranță «I’ll Come Tomorrow»; cred că în general n-ar fi scris nimic. Dar el nu mai există demult, iar cartea asta a scris-o altcineva. Părerea mea este că trebuie crezut în soartă. Şi dacă este aşa, atunci trebuie considerat – cu aceeaşi clasică naivitate – că dumneata ai fost unealta ei. Atunci se leagă totul: întâmplarea, focul de revolver, cei şaisprezece ani ai dumitale, ochiul dumitale de om tânăr şi, iată (şi m-a atins mai jos de umăr), mâna care nu a tremurat.”
În romanul românesc, Aurel Berescu se tot minunează cum a putut colegul său, privit de toți ca neisprăvit pus mereu pe şotii, să devină scriitor respectat şi prețuit. Citindu-i volumul, descoperă că povestirile au ca subiecte întâmplări pe care el însuşi i le livrase, colportând cele auzite de la tatăl său. În textul „Capcana” recunoaşte povestea cu rețina, şi citeşte uimit dedicația plasată sub titlu – Lui Aurel Berescu. Dar înainte să înceapă lectura, se miră de propria cugetare inspirată de moartea scriitorului: „Şi sufletul îşi are dările lui, pe care ți le cere mai aprig ca un agent fiscal.”
În cazul lui Aurel Berescu, transferul de identitate este conştientizat, aduce schimbări decisive, exterioare şi interioare. Aurel Berescu începe să frecventeze localurile unde se întâlneau scriitorii: terasa Oteleşanu, cafeneaua Capşa, redacția revistei „Zori de zi”, fiecare cu istoria, ritualurile şi grupurile ei, păstrând însă o anumită rezervă, pornită din modestie şi prudență. Totodată, începe el însuşi să scrie şi „naşul” său literar, care-i publică proza este acelaşi Dragoş Mirescu, repetând astfel traseul parcurs de Vasile Oprişan, chiar de la primul text află de la invidioşii din grup că directorul revistei „Zori de zi” îl declarase geniu.
Prima povestire se vrea un omagiu adus scriitorului dispărut, dar revenit în memoria lui cu întâmplări din anii de şcoală: „Flori pe mormântul lui Oprişan”. A doua – „Când morții vor” explică, alegând personaje cu alte nume şi condiții sociale, stranietatea metamorfozei ce se petrece în conştiința şi în propria viață: intervenția secretă a sufletului îndurerat al lui Oprişan, care astfel îşi continuă prin el scrisul şi-şi ocroteşte familia. Poate pentru pacificarea sufletului ce pare să nu-şi găsească odihna, Aurel Berescu propune în redacția revistei să-i ridice un monument lui Vasile Oprişan prin subscripție publică, deschisă chiar de el.
Aurel Berescu crede că însuşi cel dispărut îi oferă subiectele şi, pe măsură ce îna-intează pregătirile pentru şezătoarea literară şi ridicarea monumentului, se gândeşte la alte două texte: „În ajunul primei şezători” şi „Amicul”. Văduva însăşi accelerează procesul transferului de personalitate, fiindcă-l ajută să depăşească emoțiile şi tracul primei lecturi publice, prin acelaşi exercițiu la care a recurs Sili, adică Oprişan: a citit acasă textul pentru ea, ca reprezentare a publicului. Tot ea proclamă că succesul ce urmează le va aparține amândurora.
De aici, lucrurile devin foarte interesante. Aurel Berescu meditează la subiectul altei proze – „Morții sunt ingrați” şi are intenția să semneze cu numele său, care i se păruse oricum interesant chiar şi directorului revistei. Apoi reflecțiile se îndreaptă spre singurele două ființe feminine care l-au iubit – o fetiță de 9 ani şi o bătrână, gazda sa, vede un subiect interesant în cele două iubiri contradictorii. Mai mult, un scriitor orgolios şi vanitos, Ioneanu, îl anunță că l-a transformat în personaj de roman. Aurel Berescu vede cum relațiile lui cu familia lui Vasile Oprişan, cu membrii redacției şi cu sine însuşi îl preocupă într-un mod chinuitor şi-l împing să ia decizia sinuciderii.
Mihail Sorbul atribuie personajului său, scriitor în derută, iubiri îndrăznețe prin diferența de vârstă, ce vor şoca mai târziu, prin nimfeta creată de Vladimir Nabokov (Lolita a apărut în 1955) şi, mai aproape de noi ca timp şi spațiu cultural, Sexagenara şi tânărul de Nora Iuga. Totodată, legătura persoană-personaj are o inversiune inedită: nu personajul se inspiră din biografia unei persoane, ci destinul uman se conformează unui traseu literar, anticiparea uneia dintre originalele subiecte livreşti, conform căreia viața nu face decât să imite literatura. Germenii risipiți generos în romanul românesc se regăsesc în grădinile ficțiunii când o turnură a prozei, inspirată de Jorge Luis Borges imaginează personaje trăind vieți deja scrise-ntr-o carte.

Femeia ca liant al destinelor
Dacă întâlnirea cu moartea declanşează transferul de identitate, iar scrisul apare ca efect al transferului, iubirea pentru o femeie aduce a treia legătură puternică între cei doi. În cazul Elenei Nikolevna, apariția ei în viața jurnalistului pare să țină de hazard, în cazul Ecaterinei Oprişan, tot hazardul determină prezența la cimitir când ajunge prima oară Aurel Berescu să ducă jerba cu o panglică tricoloră. Însă privind lucrurile retrospectiv, întâlnirile confirmă puterea destinului ce ordonează vieți şi schimbări decisive dincolo de intențiile oamenilor.
Jurnalistul rus nu ştie nimic despre femeia care-i apare în cale brusc, la o gală de box, dar intuieşte că ar putea fi o răscruce a vieții: „Poate că mă aşteaptă o nouă călătorie sufletească şi o plecare în necunoscut, cum mi s-a mai întâmplat în viață.” Aurel Berescu vede în grija față de văduve şi fetițe o parte a datoriei lui față de Vasile Oprişan, cel pierit brusc. Atracția lui față de Ecaterina Oprişan nu iese din subconştient în planul conştiinței, deşi îi înregistrează reacțiile şi caută să le descifreze semnificația.
Fiecare dintre cei doi bărbați ascultă confesiune femeii care-şi dezvăluie mica istorie personală. Ecaterina Oprişan povesteşte despre mătuşa ei bogată, poreclită de ea în copilărie Tanti Prințesa, şi zestrea promisă pentru căsătoria cu un prinț, despre deza-măgirea şi supărarea ce i le-a adus. Elena Nikolaevna însă a avut o viață palpitantă: a crescut în Siberia, până la 15 ani, copil unic, şi-a pierdut părinții în cursul călătoriei pe mare spre Suedia, s-a măritat cu un american din Rusia prinsă în convulsiile Războiului Civil, a trăit în mai multe țări – Austria şi Elveția, Franța şi Italia, în America şi Anglia. Se află în Londra când primeşte vestea morții soțului ei rămas în America.
La Paris, Elena Nikolaevna trăieşte într-un interior plin de rafinament: tablouri cu natura moartă, un covor albastru şi mobila în pluş albastru, o farfurie elipsoidială vopsită în galben pe care se aflau două portocale tăiate şi trei netăiate. Obiectele şi mai ales combinațiile cromatice sunt semne discrete ale artei moderne, ce frapează întâi ochiul. Alte notații despre vestimentație, despre felul de a se dărui în dragoste amintesc de întâlnirea lui Mavrodin cu Ileana, din romanul lui Mircea Eliade, explicabile poate prin acel spirit al timpului şi prin frumusețea cuceritoare a unor femei cosmopolite, respirând autenticitate.
Şi în romanul lui Mihail Sorbul există aceeaşi concordanță între frumusețea femeii şi locul unde care trăieşte. Aurel Berescu a închiriat o cameră la văduva lui Oprişan, toate detaliile indică gust şi o finețe deosebită. Când îl vizitează Dragoş Mirescu, directorul revistei „Zori de zi”, recunoaşte îndată interiorul unde a trăit Vasile Oprişan. Pe Aurel Berescu îl încântă obiectele, armonia lor, îşi dă seama de eleganța şi bunul gust al noii locuințe, dar una totuşi burgheză, plină de obiecte, după vechiul stil: „Ce-are a face odaia asta cu a lui M’am Popescu! Tablouri în ulei pe pereți. Un divan, acoperit cu un covor mare ce coboară tocmai din plafon. Perne azvârlite ca din întâmplare… În mijloc o masă rotundă de nuc. Fotoliuri, două, grele… Scaune îmbrăcate… Un garderob dublu, un lavoar de marmură cu serviciu de porțelan, mascat de un paravan japonez şi o oglindă de cristal între cele două ferestre… Podelele nici nu se mai vedeau de atâtea scoarțe.” Totuşi, la una dintre discuțiile purtate ceremonios, văduva autorului tradiționalist a îmbrăcat un kimono japonez cu crizanteme de argint.
Existența lui Aurel Berescu pendulează între cele două camere închiriate, una modestă, simplă şi foarte curată la Madam Popescu, alta la Ecaterina Oprişan, unde mesele bogate îl uimesc şi apoi îl sperie, căci le vede nu doar ca răsfăț, ci mai ales ca risipă. Şi eroul fără nume din romanul rusesc pendulează între două case, la Elena Nikolaevna se bucură de veritabile festinuri oferite de Anny, negresa care o însoțeşte mereu şi găteşte excepțional. Abia acum cei doi pot savura deliciile unei vieți tihnite, iar fericirea le pare aproape incredibilă.
Fiecare bărbat are pentru prima oară în viață sentimentul fericirii şi plenitudinii, resimțit ca miracol. Îl înțelege limpede naratorul din romanul rusesc: „Când, noaptea târziu, după ce mă despărțeam de ea, ieşeam pe stradă şi mă îndreptam spre casă, viața mea începea să mi se pare neverosimilă: nu mă puteam obişnui cu faptul că, în sfârşit, nu era nici o tragedie în ea, că lucram la ceva care mă interesa, că exista o femeie pe care o iubeam cum nu mai iubisem pe nimeni, şi că nu era nici nebună, nici isterică, şi că nu trebuia să mă aştept în fiecare clipă de la ea fie la o pasiune dezlănțuită, fie la o criză gratuită de răutate, fie, din senin, la un plâns nestăpânit.”
În cazul lui Aurel Berescu, viața alături de familia lui Vasile Oprişan se compune din bucurii mărunte, dar neprețuite: le urmăreşte pe cele două fetițe, le câştigă simpatia, ia parte la ritualurile vieții domestice, ştie să le facă mici daruri care să le încânte. Omul singuratic de până acum simte nu doar compasiune şi milă față de orfane şi văduvă, ci şi o împăcare cu sine, trăieşte pentru ceilalți şi prin ei. Episoadele cotidiene au şi ele puterea unor miracole de care nu conteneşte să se mire.

Eliberarea de Celălalt
Eroii celor două romane sunt obsedați ori chiar posedați de Celălalt, Scriitorul. Obsesia şi posesia se văd la suprafața epicii în romanul românesc, se acumulează lent şi inexorabil în romanul rusesc. Văduva lui Oprişan se simte prizoniera unei relații stranii, îşi iubeşte soțul dispărut şi bărbatul apărut ca să umple cu totul golul lăsat. Ea vede în Aurel Berescu fantoma lui Sili, care vine ca un trimis al celui mort, ca într-un proces de metempsihoză. Cei doi trăiseră împreună un episod ciudat, când tabloul lui Oprişan s-a prăbuşit de pe perete, iar ei s-au trezit prinşi în rama căzută.
Ecaterina Oprişan s-a gândit la acel accident bizar, dar nu crede c-ar fi tentativă de răzbunare a celui mort, ci o cale de a-i săruta şi îmbrățişa. Ea crede că morții nu sunt geloşi pe cei vii, dimpotrivă – mărinimoşi. Şi se află în situația de a continua să iubească pe cel dispărut şi pe cel apărut în locul lui. De aici, drama ei care o determină să-l alunge din casă pe Aurel Berescu, sub pretextul scrisorii anonime insultătoare, scrise de ea însăşi, după o noapte în care abia a rezistat tentației de a veni în camera lui.
Revelația cea mare, în ambele o aduce femeia, ea deține cheia afundării în obsesie ori posesie încât frizează nebunia.
O dramă a trăit şi Elena Nikolaevna, confesiunea ei îi lămureşte jurnalistului că ea a cunoscut un bărbat acaparator prin inteligență şi cultură, dar epuizat sufleteşte, fiindcă în urmă cu ani s-a aflat în pragul morții, iar moartea l-a ratat. De atunci, nu se mai bucură de nimic în aşteptarea sfârşitului despre care are deja o experiență. Ceva a murit definitiv în el şi răspândeşte răceala. Dar ea refuză absența căldurii vitale, ca şi morfina la care el apela, şi-l părăseşte. Când l-a cunoscut, era amantul unei femei măritate, care se sinucide când se vede respinsă. Pe ea însă nu vrea s-o lase să plece, o amenință cu moartea.
Confesiunea explică şi o anume lentoare a femeii, căci Elena Nikolaevna are un fel de amorțeală a întregii ființe, de neînțeles privită din exterior. În povestea lor de iubire, Elena Nikolaevna aduce o amenințare şi o promisiune ascunsă, greu de ghicit. Personajul lui Gazdanov intuieşte pericolul ce-l pândeşte, ca un soi de straniu avertisment venit din interior: „Mi se părea că mă apropii de fața ei ca printr-un vis de moarte.” Şi, într-adevăr, iubitul părăsit o regăseşte la Paris, el este chiar Alexander Wolf, şi trage asupra ei, dar o salvează miraculos jurnalistul, care îl împuşcă pentru a doua oară, acum fără şansa supraviețuirii.
Acelaşi avertisment al inconştientului îl resimte şi Aurel Berescu. La el se manifestă acut, brusc în decizia sinuciderii, urmată de câteva pregătiri serioase: îşi face testamentul, îşi curăță revolverul. Salvarea o caută în scrisoarea trimisă Ecaterinei Oprişan, care îşi face rapid apariția, cu dezvăluirea neaşteptată, ce-i oferă două căi. Dar, ca şi-n alte dăți, de la moartea lui Vasile Oprişan, vrea de la cel dispărut un semn, ca să-şi poată urma soarta, aşa că merge în pelerinaj la mormânt. Iar aici, studenta care-l abordează volubilă şi încrezătoare îi deschide a treia cale: să-şi asume destinul de scriitor.
Finalul fiecărui roman se conformează psihologiei personajelor şi forței cu care i-a luat în stăpânire pe unul obsesia, pe celălalt posesia. Alexander Wolf, bărbatul viu şi mort sufleteşte, trăind o viață-simulacru, ca spectru, este mult mai primejdios decât celălalt, Vasile Oprişan, bărbatul mort, dar cu sufletul încă nedesprins de lume şi de cei apropiați. Sufletul primului tânjeşte după eliberarea adusă doar de moarte, în timp ce sufletul celui de-al doilea cere pacificarea, îşi poate găsi liniştea doar după ce rosturile vieții lui îşi găsesc o continuare sigură – scrisul, siguranța materială a văduvei şi a fetițelor.

Altfel de supraviețuire
Cele două romane au proporții diferite: tradus în româneşte, Spectrul lui Alexander Wolf are doar 165 de pagini, O iubeşti? are 356 de pagini. Densitatea şi concizia romanului rusesc are ca pandant în romanul românesc acumularea detaliilor, o tensiune lentă, cu interogații şi frământări. Dincolo de proporții, ambele personaje principale au în comun zbuciumul şi scindarea sufletească, sunt oameni de prisos, trăind o viață aproape inutilă, fie că este vorba de rutina unui mărunt rentier ca Aurel Berescu, fie de rutina unei munci de jurnalist.
În turnura pe care o ia pentru jurnalistul rus obsesia, pentru micul rentier român posesia, ei au parte de un soi de mesageri ai destinului, intermediari prin care ajung la celălalt. În Spectrul lui Alexander Wolf, rolul de mesager îl are un rus din emigrație, mare băutor: Vosnesenski, cu nume sugestiv, de sorginte spirituală, în rusă voznesti înseamnă „a ridica”, „a înălța”. Prima întâlnire se petrece într-un mic local rusesc în seara din ajunul Crăciunului, când Vosnesenski îi explică, amuzat, că Alexander Wolf este prietenul său Saşa, îi istoriseşte împrejurările rănirii mortale şi a felului în care l-a salvat.
Pentru Aurel Berescu, intermediarul este directorul revistei „Zori de zi”. De la Dragoş Mirescu află detalii despre Vasile Oprişan, ce rămân necunoscute cititorului: nu mai avea spor la scris, încerca să vândă unor publicații nuvelele deja apărute, nutrea ambiția de a intra în politică, de a se realiza în altă carieră. Reiese din comentariile criticului că era epuizat ca scriitor. Însă Aurel Berescu scrie ca posedat de spiritul lui, iar într-un asemenea fapt se vede al doilea mod de a-l exploata, întâi antum, transfigurând în proza lui istorii auzite de la el, şi postum, făcând din strania lor relație temă literară.
Diferența fundamentală dintre cele două romane o dau literaturile cărora le aparțin şi contextele în care au fost scrise şi redescoperite. Romanul lui Gaïto Gazdanov poartă amprenta marii proze ruse, de la plăcerea băuturii şi a petrecerii în cârciumi la nostalgia țării pierdute, de la misterul sufletului feminin la abisul ce soarbe fără întoarcere, de la obsesia ce ține decenii întregi la reacțiile rapide şi decisive. Simetric, romanul lui Mihail Sorbul păstrează, deşi vag, spiritul schițelor lui I.L. Caragiale, dar aminteşte de Ciuleandra lui Liviu Rebreanu prin întortocheatul labirint străbătut de erou.
Spectrul lui Alexander Wolf, ca şi întreaga operă a lui Gaïto Gazdanov se bucură de atenție, repusă recent în circulație, în Rusia şi, prin traduceri, în alte țări. Văduva scriitorului rus, Faina Dimitrievna Gazdanova, a încredințat moştenirea lui literară Universității Harvard, unul dintre specialiştii în literatură rusă, László Dienes s-a ocupat de biografia şi de opera lui. Posteritatea pare să-i aducă scriitorului rus celebritatea şi recunoaşterea internațională, de care n-a avut parte în cursul vieții.
Ce se întâmplă cu prozatorul român Mihail Sorbul? I-a fost reeditat doar unul dintre romane, Mângâierile panterei în 1992, o ediție îngrijită de Florentin Popescu. Eticheta prozei minore puse de criticii vremii ține romanele sale departe de ochii publicului de astăzi. Romanul care se scrie astăzi, gustat de public, ar oferi prozei lui Mihail Sorbul altă receptare. Gustul s-a schimbat şi evoluția literaturii duce la alte valorizări ale prozei interbelice. O probează receptarea din ultimele decenii ale romanului Ciuleandra, văzut de criticii de astăzi în triada capodoperelor rebreniene, alături de Ion şi Pădurea spânzuraților.
Mihail Sorbul a dăruit literaturii noastre cu O iubeşti? un splendid roman fantastic, cum puține are proza românească, în afara operei lui Mircea Eliade. Carte de nişă sau de public larg, oricum ar fi considerată, ea merită reeditată şi astfel repusă în circulație. Ar dovedi o sincronizare impecabilă cu literaturi europene prestigioase, ar determina pe istoricii literari să refacă istoria romanului românesc, poate chiar ar ispiti pe cineaşti români să realizeze o ecranizare.








Bibliografia
1. Gaïto Gazdanov, Spectrul lui Alexander Wolf, traducere din limba rusă şi note de Adriana Liciu, Editura Polirom, 2014, 168 pag.
2. Mihail Sorbul, O iubeşti?, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1933, 358 pag.
3. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, vol. I-III, Editura Artemis, 1994-1995.
4. http://harvardmagazine.com/1998/01/vita.html
5. http://oasis.lib.harvard.edu/oasis/deliver/~hou00048 (like verificat în 17.01.2014)