Interviurile VR
Constantin Geambaşu

DESPRE POLONISTICA DIN SPAȚIUL ROMÂNESC

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2014

Nicolae Mareş: Aveți vârsta polonisticii din România. Ați funcționat ca lector de limbă română la Sofia şi la Cracovia şi ați întâlnit numeroşi polonişti de pe mapamond. Cum se prezintă polonistică românească în context universal?
 
Constantin Geambaşu:  N-aş fi putut răspunde la această întrebare dacă nu aş fi devenit membru al Societății Internaționale a Poloniştilor « Bristol », înființate în anul 1995 la Varşovia, la inițiativa regretatului polonist britanic Donald Pirrie. Datorită acestei lăudabile inițiative, timp de un deceniu (1996-2006) s-au organizat conferințe şi întâlniri ale poloniştilor străini în Polonia, în diferite centre universitare (Cracovia, Lublin, ?ód?, Wroc?aw, Varşovia, Katowice, Pozna?) în cadrul cărora au fost dezbătute îndeosebi probleme de didactică, legate de predarea limbii polone ca limbă străină şi a literaturii în context comparat. La aceste sesiuni am cunoscut numeroşi colegi de breaslă, polonezi şi străini, şi am putut compara nivelul nostru cu al celor din alte părți. O impresie bună lasă, cum este firesc, polonistica din țările slave, atât ca număr, cât şi ca preocupări. De aceea, poate că mai nimerit ar fi să ne comparăm, de pildă, cu poloniştii din țările romanice sau anglosaxone. În Franța, de exemplu, contribuții notabile au polonezii emigranți, concentrați în jurul Institutului polonez, condus de reputatul umanist Jerzy Giedroy?, şi al revistei « Kultura », editată în limba polonă. Poloniştii de origine franceză funcționează în condiții mai bune la Paris, având posibilitatea de a participa la numeroase manifestări ştiințifice naționale şi internaționale şi acces la publicații de actualitate, achiziționate de bibliotecile pariziene. Ca nivel al cunoaşterii şi folosirii limbii polone însă nu există mari diferențe între noi şi francezi sau italieni, deşi asemenea comparații comportă un mare grad de relativitate în aprecieri. De aceea ar fi de preferat evaluarea realizărilor la noi acasă.
 
N. M.: Poloniştii români - nu doar cei de la catedră - cum greşit se consideră - au contribuit din plin la răspândirea valorilor culturale şi spirituale poloneze în România. Fără aportul lor, cultura poloneză în România ar fi fost o insulă nelocuită sau modest populată; zeci de institute poloneze la un loc n-ar fi făcut cât aceştia. Să nu uităm că la început de secol, Sienkiewicz, de pildă, era tradus în româneşte din franceză. Statul român a cheltuit mănos în anii 60 şi 70 pentru pregătirea de specialişti în Polonia, inclusiv în Dumneavoastră, şi iată că nu în zadar. Poloniştii au fost cei care au răspândit în mass-media românească zeci de ani valorile poloneze. La Varşovia acest lucru se ştie mai puțin, la Bucureşti deloc. Poate şi de aceea ritmul acestor prezențe a mai scăzut. Nu credeți?
C. G.:  Momentul inaugural l-a constituit înființarea la Universitatea din Bucureşti, în anul 1891, a Catedrei de slavistică, al cărei titular a fost profesorul Ioan Bogdan, personalitate remarcabilă a vremii, cu serioase contribuții la dezvoltarea metodologiei de cercetare în domeniu. După cel de al doilea război mondial, în anul universitar 1949-1950, în cadrul Facultății de Filologie a Universității din Bucureşti funcționau lectoratele de limbi slave (bulgară – lector Ecaterina Piscupescu, sârbocroată – B. Pisarov, polonă – I. C. Chițimia, cehă – Elena Eftimiu, slovacă – P. Olteanu). În anul universitar 1951-1952, limbile slave au căpătat statut de specializare principală, având ca a doua specializare limba română, iar rusa ca a treia limbă străină. Din acest moment, slavistica românească a cunoscut o traiectorie ascendentă, fiind delimitate principalele direcții de studii şi cercetare. Printre cele mai importante direcții inițiate de profesorul Emil Petrovici şi dezvoltate ulterior de profesorii I.C. Chițimia, P. Olteanu, G. Mihăilă s-au aflat: relațiile lingvistice, literare şi culturale româno-slave şi slavo-române, ponderea elementului slav în cultura română veche, influențele româneşti asupra limbilor slave vecine, particularitățile dialectale ale limbilor slave vorbite pe teritoriul României, lingvistica şi literatura comparată, iar în ultimele decenii, accentul s-a mutat pe studii culturale, concentrate asupra specificului identitar slav sau a interculturalității în spații limitrofe. Catedra şi-a întărit forțele cu generația mijlocie (în mare parte absolvenți ai secțiilor de limbi slave de la noi, dar mulți cu studii absolvite în țările slave). În urma elaborării tezelor de doctorat, profilul lor de cercetare s-a conturat în mod pregnant şi slavistica s-a afirmat de-a lungul anilor ca disciplină de sine stătătoare (vezi contribuțiile profesorilor C. Barborică, D. Gămulescu, T. Pleter, M. Mitu, I. Petrică, I. Rebuşapcă, M. Jivcovici, Elena Lința, Elena Deboveanu etc.). Au venit din urmă tinerii slavişti, continuatori ai tradiției, dar şi promotori de metode noi didactice şi ştiințifice (Anca Irina Ionescu, C. Geambaşu, Octavia Nedelcu, Maria Dagmar Anoca, Mariana Mangiulea). Anul viitor vom sărbători 65 de ani de la înființarea catedrei de limbi şi literaturi slave moderne şi vom organiza o sesiune internațională cu caracter de bilanț. În concluzie, au existat 3 mari momente în dezvoltarea slavisticii la noi: 1) înființarea catedrei, 2) anii 60-70, când s-au conturat principalele orientări de cercetare şi au fost elaborate numeroase lucrări de doctorat, 3) anii 90, când s-a produs o nouă deschidere pentru toate disciplinele după prăbuşirea cenzurii şi consolidarea autonomiei universitare.
Fireşte că în afara poloniştilor universitari trebuie să se țină seama de eforturile specialiştilor care au lucrat cu precădere în alte instituții (diplomație, edituri, ministere), dar care nu au întrerupt legătura cu cercetarea filologică. Menționăm cu precădere activitatea îndelungată ca traducător şi redactor a regretatei Olga Zaicik care a dispărut dintre noi zilele acestea. Pe lângă numărul mare de traduceri excepționale (vezi Bibliografia traducerilor din literaturile slave între 1944-2011), cele două monografii Pasiunea romantică şi Henryk Sienkiewicz reprezintă excelente contribuții la interpretarea critică a literaturii polone. De asemenea, Dumneavoastră, ca diplomat, ați inițiat în perioada cât ați funcționat la Ambasada română de la Varşovia numeroase proiecte în domeniul culturii şi literaturii, dar, paralel, ați realizat traduceri importante, ați elaborat împreună cu soția dvs., Anda Mareş, Dicționarul polon-român, iar în ultima perioada ați descoperit şi editat documente fundamentale din istoricul relațiilor diplomatice româno-polone: Alianța româno-polonă între destrămare ?i solidaritate sau Lucian Blaga - diplomat la Var?ovia. De asemenea, volumul Raporturi româno-polone de-a lungul secolelor, pe care l-ați publicat anul acesta, reprezintă o prețioasă trecere cronologică în revistă a celor mai importante evenimente care atestă uriaşa bogăție şi diversitate a acestor relații din medievalitate până astăzi. În aceeaşi direcție se înscriu studiile şi cărțile istoricilor Nicolae Ciachir (Istoria modernă a Poloniei – 1795-1918), Ion Constantin (vezi îndeosebi volumul Polonia în secolul totalitarismelor 1918-1939) sau cele ale lui Daniel Hrenciuc (Relațiile româno-polone în perioada interbelică: 1919-1939), inclusiv importante contribuții semnate de Constantin Rezachevici privind perioada medievală.
 
N. M.: Faceți, vă rog, o paralelă sinceră între polonistica românească şi românistica poloneză, pornind chiar din perioada interbelică, când un W?dkiewiz, ?ukasik, Biedrzycki, îndrumați şi sprijiniți chiar de Iorga şi alții, a funcționat?
 
C. G.: Încă de la începuturile activității lor, toți marii slavişti români, începând cu B. P. Hasdeu, I. Bogdan, P. Cancel, N. Cartojan, P. P. Panaitescu, şi continuând cu exegeții care s-au afirmat îndeosebi după al Doilea Război Mondial (I. C. Chițimia, G. Mihăilă, Dan Horia Mazilu, Dan Zamfirescu) au înțeles importanța cercetării conexiunilor dintre cultura românească veche şi spațiul sud-est şi central european. Studiile lor au scos la iveală particularitățile culturii noastre, legăturile ei cu lumea bizantină prin intermediar slav, preluarea şi adaptarea de modele, dar şi efortul de creație şi gândire proprie, manifestat în texte şi cronici în mare măsură originale (vezi Învățăturile lui Neagoe Basarab). Un adevărat deschizător de drumuri în această direcție a fost cărturarul N. Cartojan, care a intuit şi a promovat principalele legături şi punți spirituale dintre cultura noastră şi lumea atât bizantină, cât şi cea apuseană, dar cel care a împins exegeza în acest domeniu la dimensiuni impresionante ca efort şi interpretare a fost regretatul profesor Dan Horia Mazilu, care în numeroasele sale studii a folosit o metodologie modernă, aplicată textelor vechi, şi a ajuns la interpretări care pun într-o nouă lumină şi valoare perioada veche românească (vezi, în primul rând, trilogia Recitind literatura română veche). Aş dori să remarc cu acest prilej că dificultățile pe care le ridică această perioadă se leagă, printre altele, de cunoaşterea limbilor străine. Fără cunoaşterea limbilor greacă, slavă veche, latină, precum şi a cel puțin uneia dintre limbile de largă circulație, accesul la documente şi studii despre ele devine imposibil. De aici şi nevoia acută de proiecte comune în zona central- şi sud-est europeană şi de o mai bună conclucrare între institutele de cercetare.
Perioada de vârf în contactul dintre literatura română şi cea polonă a fost romantismul. A existat o punte de legătură puternică între intelectualii români (paşoptiştii) şi cei polonezi: Parisul. În Franța s-au adunat în prima jumătate a secolului al XIX-lea emigranți din toate țările oprimate. Gândirea şi acțiunea lor erau aşezate sub semnul unor deziderate comune: eliberarea națională şi afirmarea spiritului identitar. Aşa se explică rolul pe care l-a jucat poetul Adam Mickiewicz, un lider de marcă, profesor de literaturi slave comparate la Collège de France, care în prelegerile sale punea accent pe istorie şi pe înțelegerea conexiunilor dintre istorie şi cultură. Un colaborator apropiat al acestuia a fost, după cum se ştie, N. Bălcescu, bun cunoscător al operei poetului polonez, tradusă aproape integral în franceză. Spiritul mesianic, prezent în Cântarea României, se datorează, printre altele, influenței pe care textul lui Mickiewicz, Cărțile pelerinajului şi ale poporului polonez, l-a exercitat asupra mai multor intelectuali din spațiul românesc. Pe de altă parte, la Paris se afla în acea perioadă şi Vasile Alecsandri, ale cărui doine fuseseră traduse în franceză. Aşa se explică apariția în reviste şi antologii din Polonia a primelor traduceri din lirica românească. Fireşte, Alecsandri nu devine o figură la fel de cunoscută în Polonia, aşa cum era la noi Mickiewicz, dar se poate afirma că datorită contactelor dintre emigranții parizieni se produce receptarea unor valori literare reciproce. O contribuție importantă la studierea acestor legături o constituie monografia profesorului I. Petrică, Confluențe culturale româno-polone (Editura Minerva, 1976), precum şi studiile amplu documentate ale istoricului polonez K. Dach, care scot la iveală mult mai multe dovezi în această direcție.
Aşa cum demonstrează I. Petrică în partea a doua a monografiei, legătura dintre literatura română şi cea polonă transpare şi în abordarea unor motive comune: Sobieski, Codrii Cosminului, Despot-Vodă, Domnița Ruxandra, motive care pun în lumină cele mai importante momente din relațiile istorice ale Moldovei cu Polonia, extrem de dinamice, deşi uneori tensionate, în perioada medievală. Pentru a ne limita doar la un singur exemplu, Sobieski, figură emblematică, lăudată de Miron Costin care i-a dedicat Poema polonă, scrisă, după cum arată şi titlul, în limba polonă, a pătruns în spațiul românesc, nu doar istoric, ci şi literar, printre altele datorită interesului său nemijlocit de a pune pe tronul Moldovei pe fiul său, Jakub, contribuind astfel la sporirea intrigilor şi aşa destul de dense printre boierii moldoveni. De asemenea, când la tron se afla un domnitor susținut de gruparea anti-poloneză, boierii pro-polonezi luau drumul pribegiei în Polonia, fiind ajutați de magnații polonezi. Aşa se explică numărul mare de căsătorii mixte, dintre fiicele acestor boieri cu fii ai magnaților polonezi (vezi studiile lui N. Iorga despre acest fenomen). 
Tema identității naționale traversează întreaga literatură romantică poloneză, dar şi pe cea românească. Luând drumul emigrației, din cauză că administrația străină, instalată în Polonia după dezmembrarea statului în anul 1795, intelectualii polonezi au înțeles că literatura şi cultura sunt obligate să preia rolul instituțional, acela de a cultiva valorile naționale şi de a menține treaz spiritul conştiinței naționale. Literatura are nu doar funcție expresivă, ci şi formativă, educativă. Toți romanticii polonezi sunt însoțiți de ideea mobilizării polonezilor la efortul de redobândire a independenței naționale şi de cultivare în acest sens a valorilor tradiționale, a trecutului glorios, încercând ei înşişi să dea un exemplu personal nu doar prin scris, ci şi prin acțiune. De aici locul important, preponderent, al istoriei şi tradiției în textele romantice atât la polonezi, cât şi la noi. Acest efort considerabil face ca literatura romantică din spațiul central şi sud-est european să se deosebească în mare măsură de romantismul din țările occidentale, care nu se confruntau cu problema salvării identității naționale.
În privința sincronismului ar trebui spus încă de la început că evoluția culturală a celor două popoare a fost marcată de deosebiri esențiale în perioada medievală. În Polonia nobiliară (Republica Nobiliară) s-a tins permanent timp de câteva secole spre limitarea prerogativelor monarhului şi consolidarea privilegiilor nobililor. S-a ajuns la sfârşitul secolului al XVI-lea la aşa numita oligarhie nobiliară poloneză. Acest specific al configurației şleahtei poloneze a lăsat amprente adânci şi asupra culturii. Creştinismul polonez a proiectat încă de la început Polonia în sfera valorilor culturii romanice. Datorită acestui lucru latina era limba umaniştilor polonezi. Prin intermediul latinei aceşti umanişti țineau legătura cu Europa occidentală. Pe de altă parte, la curtea regelui şi a marilor magnați erau invitați, îndeosebi în perioada Renaşterii, artişti din spațiul occidental. Circulația ideilor era dinamică şi asigura o convergență unitară cu ceea ce se petrecea în Europa. Căsătorit cu regina Bona, de origine italiană, regele Sigismund cel Bătrân, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, cultivă la curtea sa modele renascentiste de anvergură italiană. Sobieski, la rândul său, căsătorit cu Marysienka, de origine franceză, are contacte nemijlocite cu mediul cultural şi intelectual francez, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Cu alte cuvinte, Polonia se integrează încă de la început în climatul european al vremii, cu toate că şi aici se produce o oarecare obturare a acestei integrări spre sfârşitul secolului al XVI-lea şi în tot secolul al XVII-lea, din cauza temerilor pe care le nutreau magnații față de regimurile absolutiste, dominante în Europa de atunci. În linii mari însă se poate vorbi de un sincronism al culturii polone cu ceea ce se petrece în Occident, spre deosebire de noi, unde, din cauze obiective (vezi influența imperiilor din jur), această sincronizare se produce ceva mai târziu. Aşa se explică, de exemplu, suprapunerea unor curente culturale în secolul al XIX-lea, aşa-numita „ardere a etapelor”, care, pe de o parte, demonstrează spiritul capabil de recuperare şi de adaptare al românilor, iar pe de altă parte, totuşi, dificultăți şi întârzieri în racordarea la spiritul european al vremii.
Cercetarea relațiilor polono-române a început, la drept vorbind, odată cu formarea de specialişti în domeniu, adică în anii ’ 70 ai secolului trecut. În afară de B.P. Hasdeu şi de N. Iorga, care au înțeles din vreme amploarea acestor legături, abia după formarea primilor specialişti în domeniu demarează cercetări şi proiecte sistematice. În România se publică primele exegeze consacrate relațiilor culturale româno-polone (vezi studiile semnate de P. P. Panaitescu, I. C. Chițimia, I. Petrică, S. Velea, M. Mitu, C. Geambaşu), interferențelor lingvistice (Elena Lința, Elena Deboveanu, M. Mitu), legăturilor istorice (V. Ciobanu, C. Rezachevici, N. Mareş, R. Teodeorescu). 
În Polonia se observă 2 etape: cea interbelică, în care romaniştii St. W?dkiewicz, St. ?ukasik şi Emil Biedrzycki pun bazele învățământului românesc în spațiul polonez, urmată de perioada ulterioară înființării la Cracovia şi la Pozna? a catedrelor de limba şi literatura română, în anii ’80, când apar contribuții serioase aparținând lui H. Misterski (autorul unei teze de doctorat despre paralela Kochanowski - Dosoftei), J. Demel (autorul primei Istorii a României în spațiul polonez), St. Wid?ak şi W. Ma?czak (romanişti comparatişti, care includ în studiile lor numeroase date din domeniul limbii şi culturii române), din generația mai vârstnică. În ultimele decenii s-au impus numele unor reprezentanți din generația mijlocie: la Pozna?, profesorul Z. Hrychorowicz, titularul cursului de literatură română (a scris o teză de abilitare despre proza lui Urmuz în context european), J. Cychnerski (autorul unei gramatici moderne a limbii române, precum şi inițiatorul unui dicționar român-polon), iar la Cracovia: Joanna Porawska, titularul cursului de limbă română, preocupată de studii comparate, autoarea Marelui dicționar român-polon, apărut în anul 2009 (semnat împreună cu regretata românistă Halina Mirska Lasota, care a susținut în 1973 teza de doctorat la Bucureşti, sub îndrumarea acad. Alexandru Graur), şi Kazimierz Jurczak, titularul cursului de literatură, preocupat de studiul mentalităților culturale şi de „generația de aur” (E. Cioran, M. Eliade, C. Noica). În anul 2011, Kazimierz Jurczak şi-a susținut teza de abilitare, publicând un valoros studiu monografic: Dilemele schimbării (Scriitori români din secolul al XIX-lea față de ideologia conservatoare), care aduce în discuție importante date şi informații despre contextul istoric al modernizării României în secolul al XIX-lea, cu accent pe personalitatea a doi intelectuali de anvergură: Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu. În ultimii ani s-a remarcat prin ample studii cu caracter etnologic şi de istorie culturală românească Ewa Kocój, de la catedra de cultură a Universității Jagiellone. Dar cele mai mari servicii a adus culturii şi literaturii române de-a lungul timpului scriitoarea Danuta Bie?kowska (1920-1992), refugiată în 1939 în România, unde studiază medicina la Bucureşti, învață temeinic limba română, iar după întoarcerea în patria natală se dedică promovării culturii române în perimetrul polonez ( a tradus peste o sută de volume din literatura clasică şi contemporană, a publicat numeroase articole şi studii), fiind un adevărat ambasador al României culturale în Polonia. Fireşte că numărul specialiştilor polonezi interesați de cultura română este mult mai mare, poate că ar merita să-i amintim pe orientaliştii J. Reychman de la Varşovia şi S. Stachowski de la Cracovia, pe istoricii K. Dach, T. Dubicki, Agnieszka Kastory. 
În perioada comunismului s-au petrecut cel puțin două fenomene: unul pozitiv, şi anume au fost traduşi atât în Polonia, cât şi în România cei mai reprezentativi scriitori din perioada clasică (în Polonia au apărut operele lui Rebreanu, Sadoveanu, Camil Petrescu, N. Stănescu, M. Sorescu, Ana Blandiana etc., iar la noi Sienkiewicz, B. Pruss, Wl. Reymont, într-un cuvânt tot ce era mai valoros în domeniu); altul, negativ: din cauza cenzurii şi a criteriilor ideologice au fost marginalizați scriitori de anvergură, precum M. Eliade, Emil Cioran, P. Goma, sau W. Gombrowicz, Cz. Mi?osz, S. Mro?ek, aflați în emigrație şi considerați un fel de outsideri primejdioşi pentru cultura națională. Abia după 1990 a avut loc recuperarea lor, completându-se astfel imaginea celor două literaturi şi producându-se astfel chiar un moment de răscruce în fenomenul receptării. Pentru polonezi, ca de altfel pentru întreaga lume europeană, Cioran şi Eliade aduc cu sine un impresionant univers de gândire şi reflecție românească, după cum traducerea lui Gombrowicz în româneşte a reprezentat impunerea unei atitudini bine articulate față de spiritul polonez. Odată cu aceste schimbări se observă interesul crescând față de conceptul identitar, față de problema sterotipiilor şi a miturilor, cu alte cuvinte atât pe polonezi, cât şi pe români îi interesează din ce în ce mai mult cum anume gândesc, în ce constă specificul lor național în noul context european, care este relația dintre identitate şi alteritate. De aici interesul crescut față de această problematică în ambele țări. Fireşte că s-au făcut paşi mari în direcția respectivă, cu toate că, aşa cum cred, literatura polonă este mai bine reprezentată şi tradusă la noi, printre altele şi datorită înființării în anul 2001 a Institutului Polonez la Bucureşti, care a impulsionat procesul de traduceri. La Varşovia ICR-ul a apărut ceva mai târziu, dar au început să se vadă şi acolo roadele înființării sale, căci în ultimii ani pe piața poloneză de carte au pătruns din ce în ce mai mulți autori români (C. Noica, Emil Cioran, L. Boia, M. Cărtărescu, M. Sebastian, N. Manea, D. Lungu etc.). Traversăm o perioadă extrem de dinamică, în care e nevoie în continuare de tineri traducători şi exegeți care să depună eforturi susținute pentru cunoaşterea reciprocă dintre cele două popoare cu un destin similar şi congruent în spațiul european. Un exemplu grăitor în acest sens îl constituie studiile şi traducerile Cristinei Godun de la catedra de polonă a Universității din Bucureşti, demnă continuatoare a frumoasei tradiții bucureştene. Aş remarca în această direcție, de asemenea, întâlnirile anuale de la Suceava, inițiate şi organizate de Uniunea Polonezilor din România, mai concret de „Dom Polski”, în frunte cu deputatul Ghervazen Longher, care reunesc un număr tot mai mare de istorici, filologi, etnologi, oameni de cultură din ambele țări (vezi volumele lucrărilor, valoroase ca întindere tematică şi metodologică).
 
N. M.: În afara activității didactice meritorii desfăşurate, ca membru al Uniunii Scriitorilor, ca om al cetății, cu o personalitate distinctă, ce rezultate treceți în bilanț la cea de-a 65-a aniversare?
 
C. G.: Dincolo de inițierea unor cursuri noi şi a unor programe de studii, atenția şi eforturile s-au concentrat asupra studierii şi cercetării literaturii şi culturii polone (vezi volumele Cultură şi civilizație polonă. Secolele X-XVII; Ipostaze lirice şi narative, Scriitori polonezi, Texte şi contexte). De asemenea, după 1990 am tradus peste 25 de volume din literatura polonă clasică (Kochanowski, Mickiewicz, S?owacki, Reymont etc.) şi modernă (Gombrowicz, Mi?osz, Mas?owska, Stasiuk, Sycyzpiorski, Tokarczuk). Datorită colaborării cu talentata poetă Passionaria Stoicescu am reuşit să punem la dispoziția cititorului român două antologii cuprinzând versuri reprezentative din opera a doi poeți polonezi celebri : Czes?aw Mi?osz, laureat Nobel pentru poezie, în anul 1980, şi Boles?aw Le?mian, unul dintre cei mai mari simbolişti europeni. De asemenea, am predat de curând editurii Curtea Veche Dicționarul polon-român (coautori Cristina Godun, Anda şi Nicolae Mareş), precum şi traducerea volumului Secolului meu de Aleksander Wat, o excelentă radiografie a realităților europene şi ruseşti din prima jumătate a secolului trecut. Am participat cu comunicări la numeroase sesiuni ştiințifice naționale (Sesiunile Departamentului de limbi şi literaturi slave al Universității din Bucureşti, ale Facultății de Limbi şi Literaturi Străine, Zilele culturii polone de la Suceava) sau internaționale (Polonia, Franța, Italia, Macedonia, Bulgaria, Cehia). O surpriză emoționantă mi-au pregătit colegii slavişti şi rusişti prin publicarea unui consistent şi valoros volum omagial, apărut de curând la Editura Universității din Bucureşti.
 
N. M.: Vă cunosc ca un individ extrem de harnic şi ambițios, ce planuri de viitor aveți pe acest tărâm?
 
C. G.: Împreună cu tânăra colegă Joanna Twaróg, lector de polonă în cadrul Acordului cultural dintre Polonia şi România, am pregătit un mic dicționar frazeologic polon-român, aflat în faza de definitivare pentru tipar. Voi lucra la un volum de cultură şi civilizație polonă în secolul al XX-lea, voi parcurge textele fundamentale ale postmodernismului polonez în vederea elaborării unui studiu monografic şi, ca de obicei, voi continua munca de traducător (romanul Despărțirea de toamnă de S. I. Witkiewicz, o antologie de versuri Wis?awa Szymborska, un volum de eseuri de J. Stempowski). Lucrez cu plăcere şi convingere, însoțit de gândul că am ales un domeniu care îmi aduce multe bucurii şi satisfacții.
 
Interviu realizat de Nicolae Mareş
 
Constantin GEAMBAŞU s-a născut la 26 august 1948 în Comuna Cobia, Județul Dâmbovița. A absolvit liceul teoretic din Găeşti şi a studiat filologia polonă la Universitatea din Bucureşti şi din Varşovia. În 1989 a susținut lucrarea de doctorat cu renumitul slavist prof. dr. I. C. Chițimia cu tema: Opera Mariei D?browska în context comparat. Funcționează neîntrerupt la Catedra de limbi şi literaturi slave din Bucureşti cât şi ca lector de limbă şi literatură română la Universitatea Jagielonă din Cracovia şi la Universitatea din Sofia. Conduce doctorate în domeniul filologiei. Din 2004 a fost şeful Catedrei de limbi şi literaturi slave, iar din 2007 – membru al Senatului Universității din Bucureşti. Participant la manifestări ştiințifice internaționale din domeniul filologiei, susținând prelegeri în cadrul programului Erasmus la Varşovia şi Cracovia. Este autorul volumelor: Maria Dabrowska - Proza interbelica, 1996; Ipostaze lirice si narative, 1999; Scriitori polonezi sec. XX, 2002; Cultura si civililizatie polona. Secolele X-XVII, 2005: Studii de literatura polona, 2009. Traducerile sale din literatura polonă conțin opere importante, semnate de Stanis?aw Lem, Wladyslaw Reymont, Czeslaw Milosz, Wislawa Szymborska, Zbigniew Herbert, A. Szczypiorski, Olga Tokarczuk, A. Stasiuk, Wojciech Kuczok. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, sectia de traducatori, sef al Catedrei de Limbi si Literaturi Slave.
I-a fost decernată Medalia Ministerului Educației Naționale din Polonia pentru merite deosebite în domeniul învățământului şi al educației (2008), Premiul Asociației Scriitorilor din Bucureşti pentru traduceri pe anul 2007 (volumul Nunta de S. Wyspia?ski, împreună cu poeta Passionaria Stoicescu).