Proză
Ioan Florin Stanciu

ULTIMA CĂLĂTORIE A LUI MITICĂ MAGELLAN

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2014

 Chiar dacă-am presupune că i-ar mai fi rămas vreun oscior întreg pe undeva, prin văgăunile pământului, eu tot nu cred că, până la urmă, s-o fi găsit cineva îndeajuns de binevoitor şi de informat, ca să-i explice şi lui Mitică-al nostru ce-i aia Magellan sau, cel puțin, dacă numele ăsta o fi fost ceva de bine sau de rău, din moment ce, în calendarul creştin-ortodox, el nu se află pomenit nici măcar printre cetele nedesluşite ale mucenicilor de rând. Ceea ce mă şi obligă să vă desluşesc că, mai întâi şi-ntâi, acesta nici n-a fost numele lui adevărat, ci numai o poreclă din cărți, pe care i-o lipise drept în frunte, cam pe negândite, aşa, chiar domnul învățător Petru Ezarhu, după ce Mitică-al nostru plecase, cavaler de onoare, tocmai la… Moscova, frate, condus cu gazul partidului, pe partea din stânga a satului, ca să se întoarcă nițeluş cam prea repede, pe partea din dreapta. Şi tot în costumație de paradă, precum plecase, dar, abia bâțâind pe picioare, tăvălit, înghimpat şi galben ca laleaua. Întâmplându-se apoi, după cum se va vedea mai la vale, ca prealuminatul nostru învățător să nu mai găsească niciodată răgazul ca să-i explice şi bietului creştin cum de-i venise pe limbă o poreclă ca asta; înfiorătoare tocmai prin faptul că nici nu părea să aibă vreun înțeles desluşit.
Mai ales că asta se întâmpla în plină campanie de colectivizare a regiunii Constanța, când mulți au plecat definitiv la Canal, pentru oleacă mai puțin, dar şi când Partidul muncitorilor români, în marea sa înțelepciune, hotărâse să adune câțiva reprezentanți mai săraci cu duhul ai țărănimii colectivizate şi să-i trimită, cu Trenul Prieteniei în Marea Uniune tovarăşă şi ocrotitoare a socialismului triumfător, ca să vadă cu ochii lor ceea ce li se pregătise să vadă, adică, exact ceea ce trebuia musai să bage la cap, ca să povestească apoi, prin satele lor, spre bucuria nebunilor şi mirarea proştilor.
Iar totul începuse într-o marți oarecare, când, vânăt, galben, cutremurat, Mitică-al nostru se trezise cu o ditamai volgă neagră, drept în poartă, din care coborâseră. cam bosumflați, aşa, vreo doi politurci d-ăia, de la regiune, în salopete noi-nouțe din doc albastru, dar cu pantaloni ceva mai decolorați, de milițieni: „Uite că noi ne-am trezit mai devreme decât tine, măi dragă tovarăşe Ciurdaru. Păi se poate!?”. După care toți trei, întrucât, la gogoşi înfuriate, li se alăturase şi şoferul, rămăseseră cam o săptămână pe capul bietului om, ca să-l învețe cum să se poarte mai potrivit pe-acolo, prin lumea comunismului victorios: la Comitetul regional Constanța, mai întâi, iar, pe urmă, eheeheee, la Moscova, capitala omenirii, tovarăşe!… Şi-n fiecare zi, lecții, lecții şi iar lecții: să stai aşa, să ții mâinile-aşa, să saluți aşa, să bați din palme aşa – plus niscaiva lozinci şi saluturi tovărăşeşti, pa ruski: „Ca să nu creadă ăia că le-am trimes în vizită vreun bou încălțat!” „Chiar, a sărit Valerica, nevastă-sa, da’, de încălțat, cu ce-l încălțăm că, în afară de sandalele astea, din piei de cloşcă, nu mai are nimic altceva!?” „ Se face !”, a zis ăla mai gras, cu mustăți de motan şi numaidecât a trimis şoferul, ca şi cum ai pocni din degete, ca s-aducă hainele. Minune mare, bre, ce să vezi !? Costum de camgărn albastru, cu cămaşă de nailon, cu cravată gata înnodată, pantaloni la dungă şi pantofi din piele şi cu talpă de talpă, ce n-a văzut nici regele Angliei! Şi toate celelalte, puțin mai pe urmă: stilou, ochelari fumurii, umbrelă şi chiar nişte pijamalele roşii, din bumbac, puse cu dichis la țiplă şi în cutii din carton alb ca laptele, că era cât p-aci, ca să se spargă fierea-n bietul Mitică: „Aoleu, aoleo, aoleeeu, ce-oi mai păți eu p-acolo!?” „Eee ioteee, d-abia te-i mai deştepta şi tu la toate alea!, a spus Valeria, crucindu-se cam cu năduf. Ori, dacă ți-e spaimă că te-or plânge caprele tale şi curcile mele, atunci, du-te sănătos şi pace bună!”
Până când, tot într-o marți, pe opt mai, au trimis ăia iar o volgă neagră după el, căci era tocmai ziua când s-au prezentat la Constanța toți geaciştii-pemerişti aleşi pentru vizita de pace şi de prietenie de la Moscova. Iar, aici, la Constanța, i-a băgat pe toți, doi câte doi, într-un hambar fără fund şi cu tavanul în cer, dichisit tot cu steaguri, steme, stele şi lozinci, ca la defilare… Şi toți cu costume bleumarin şi cu cravate-n dungi, dar speriați, săracii, şi galbeni şi cu ochii scoşi, ca la parastasul lui Stalin.
Şi-avea, sus, între-un colț şi-un patefon mai mare ca soba, care-o cânta tot mereu p-aia cu: Înfrățit fi-va veşnic al nostru popor / cu poporul sovietic eliberator. Iar acolo, sus, departe, pe scenă, sub jumătățile-alea dă statui cu Bărboşii şi sub poza colorată-a lui Dej, a venit printr-o uşă din dos, chiar tovarăşul prim-secretar Rusi Velico, când s-au pus toți deodată pe bătut din palme, după cum făceau cei din față; când s-a mai uitat şi Mitică-al nostru de jur-împrejur şi i-a mai venit inima la loc nițeluş, căci, orişicum, el părea artist, pe lângă pepenarii-ăia, pe care nu se ştie, de pe la ce gârle şi târle i-or fi adunat. 
Dar, uite-aşa, a stat Mitică-al nostru aproape o săptămână întreagă, la Hotelul din cremene şi din sticlă-al Partidului lor, numai pe trai bun şi lâncezeală, chiar dacă tovarăşul său de odaie, Ogică Aziz, un cufurici de turc de la Esmanchioi, îi tot spunea, seară de seară, în loc de rugăciune: „Aman, tov. Mitică, mie începe să-mi cam fie foarte frică, bre, pentru că-n lumea asta, nimeni nu-ți pune rațe-n farfurie şi izmene la buci, fără să-ți ceară ceva mare la schimb!” „Aşa o fi, da’ de la alde noi ce să mai ceară, că nu mai avem decât sufletul din noi” „Aman, aman! Da’ dacă s-or fi gândit ăştia să ne scoată nouă sufletele, dă vii, ca să-l învieze pă Lenin ăla, al lor! Cum a făcut Miciurin cu salcâmu-ăla, mort şi uscat de tot, care-a înviat apoi, verde ca bradul şi-a dat pere cât pumnul!” Apoi, se frichinea toată noaptea, ca mâncat de limbrici şi tot vrăjea prin somn, într-o limbă neştiută de nimeni: avan-gean-şaitan-tuvă-n bleam! Iar, într-o dimineață, când şedea galben ca ceara-n fereastră şi boscorodea peste fiertură, l-a chemat şi pe Mitică-al nostru acolo, la pervaz, ca să-i arate: „Ia uite-te bine la coşcogea galata! Vezi hardughia-aia cu patru iataje dă peste uliță? Păi, aia-i Securitatea Statului, măi, tată, şi, cică, mai are încă vreo patru iataje dă beciuri pă didisupt, păn măduva pământului, adică, până la numai o palmă dă Poarta Iadului, zice-se. Iar acum, ca să-ți meargă mai bine marmelada dă dimineață pă gât, m-am tot socotit să te-întreb şi eu la ce le-or mai folosi oare şi-alea patru iataje dă hrube dă pă didisupt, că mie mi se pare dăstul de babană şi pă deasupra!?” „Chiar!”, s-a cutremurat Mitică-al nostru, cu nişte gheare-ascuțite de gheață pe şira spinării. 
Dar, tot aşa cum vine şi pupăza pe colivă, la instruirea zilnică de la club, a mai venit şi-un tovărăşel moldovean, umflat la obraji şi frumos aghesmuit dis-de-dimineață, care i-a pregătit nițel pentru momentul de vârf al călătoriei de la Moscova: Ma-u-so-leul! Pogorârea în grup, adică, la Momâia pusă la saramură şi vârâtă-n borcan, a tovarăşului Lenin, din beciurile de marmură neagră ale Kremlinului. „Ia uitați-vă bine, a strigat instructorul, împungând cu o nuieluşă roşie o poză cam cât o față de plapumă. Ia uite! Zici că-i viu! Pentru că eroii clasei muncitoare nu mor niciodată, tovarăşi!” Dar, prin clipocirea răsfrântă de ape şi prin răsucirea de cețuri ale imaginii tulburate de-acolo, li s-a arătat, încetul cu încetul, un păpuşoi din lemn de tei, lustruit cu ceară pe față şi pe mânuțele subțirele, de copil bolnav, care se desluşeau stins, pe aşternutul din fragedă catifea vişinie: „Aşesta-i taman V. I. Lenin, tovarăşi! Ieroul proletarilor uniți din toate țările!” Moment în care, ăia din față au şi explodat în aplauze: Lenin şi poporul rus / Libertatea ne-a adus! Iar stafia aceea împăiată a rămas acolo, sus, pe ceraşaf, fluturând abia desluşit în văzduh, ca şi cum ar fi umflat-o râsul. Ăsta e? Ăsta-i, bre! 
Un Lenin mort-copt şi înțepenit de-a binelea, carevasăzică, un păpuşoi cu o tiugă mai lustruită decât gutuia din varză, însă frumos rumenită-n obraji şi cu bărbuță văxuită, de țap, peste care se căscau deodată ochii-ăia înverşunați, de peşte fiert sau de capră înecată, dar mereu neînduplecați, ispititori şi vicleni, căci o crăpătură mai îngustă şi mai neagră, decât un dos de cuțit îi cobora printre sprâncene, pe nas şi pe buzele vânăt strânse într-un început de înjurătură sau de blestem. Aoleu, aoleu, mai mort, mai codoş şi mai holbat, decât dracu’ sub gheață! „Bine, măi tovarăşi, pân-acuma e bine! şi-a zis fulgerat nea Mitică, dară ce ne-om face noi, dacăăă… Dacă s-o-ardica ăl Căpcăun la noi, tocmai când ne-or coborî pe toți, rând pe rând, în cripc-aia, ca să-i dăm târcoale cu steaguri şi flori?!” Iar gândul ăsta a fost chiar şutul cel de pe urmă, pentru că, seara, la plimbarea prin parc, nea Mitică a zărit o tăietură oblică-n plasa de sârmă a gardului şi-a plonjat prin ea, ca şalăul prin stuf, ținând-o apoi, pe străzile întunecate-ale oraşului, tot cu fața la nord, înspre Capul Midia, căci simțea neîntrerupt foşnetul şi respirația sărată a mării, de dincolo de case şi de tufe, pe dreapta. Apoi, şi-a petrecut prima noapte sub o barcă părăsită-între sălcioare, pe plajă şi, odată cu prima geană a soarelui, a luat-o lipa-lip, pe cărarea de scoici negre şi de alge-încleiate de pe buza malului. Iar, spre seară, cu nisip în ciorapi şi cu sare pe limbă, a ocolit pitiş pichetul de grăniceri de la fundul de matiță, al grindului Chituc şi-a intrat în sat dinspre ocolul de gherghinar înmugurit, ca să nu cadă, din prostie, în raza de supraveghere a secretarului Caterof, care, la ora asta, tocmai îşi bea tescovina pe pietroaiele roşii ale Comitetului sătesc de partid, pândindu-şi vigilent enoriaşii. Aşa că, s-a strecurat în curte, ca spionii, printr-un gard rupt din fundul grădinii, intrând drept în zona de supraveghere şerpească-a nevestei: „Gata, bă, ai venit sau te-au gonit ăia acasă, dă bou ce-ai fost!?”„Păi, gata, s-a termenat, ce dracu, că doară nu ne-au trimis pe-acolo, ca să ne-însoare?!” „Da’ la Moscova aia, cum a fost, bă? Era frumos p-acolo?” Mitică şedea toropit lângă nuc şi se uita foarte atent la curci, ca şi cum le-ar fi văzut prima oară „Păi, mai întâi, că era numai guleai, cazancioace şi hălăduială mare cam în tot locul, căci era plin dă ruşi pe-acolo. Ruşi, ruşi şi iar ruşi! Numai ruşi peste tot! Apoi, sfredelit de căutătura înveninată-a femeii, a mai zis legănat: Şi beau, şi mâncau, şi cântau, şi jucau, ca la spartul nunții. A fost foarte frumos!”
Iar sfârşitul călătoriilor lui Magellan al nostru pare să dea mărturie, totuşi, că turcu-ăla, Aziz, djinn sau efrit sau ce-o fi fost el să fie, pe la turcii lor, de la Esmanchioi, de-acolo, a cam ghicit-o într-un fel, căci chiar a doua zi, tot într-o marți, a şi venit din nou maşin-aia tutunie a miliției care s-a pus cocoloş în poarta omului şi iute mi l-a împachetat pe hagi Mitică, numai în halat şi izmene şi l-a dus valvârtej drept la silozu-ăla cu patru etaje-al securității, cică, unde l-or fi-împins cu şpanga, în vreo vizuină d-aia zidită-n străfundul pământului – bot în bot cu Tălpăul Iadului, măi oameni buni! Că altceva nici eu nu mai ştiu, din moment ce înapoi nu i-a mai venit nici numele, nici porecla. Ceea ce nici nu mai seamănă cu povestea lui Magellan cel adevărat, căci, chiar mai alaltăieri, mi-a spus mie dom’ Ezarhu că de la acela tot s-a mai întors un oarecine, ca să dea de veste cum l-au prins şi cum l-au tras în țeapă securiştii ăia ai lor, de pe-atunci, nişte haidamaci cât talanul, dar cu pene în nas şi cu prăjina în palmă. Mai întâi, pentru că pe vremea lor, atunci când o fi călătorit căpitanul Magellan ăla, la capătul lumii, nici nu se-înființaseră încă brigăzile de voluntari şi coloniile de muncă forțată, unde să-l trimiți pe tovarăşul muncitor fruntaş, ca să-l îndrepți frumos, ca pe cuie. Astfel, de la Mitică-al nostru, tată, nu i s-a mai întors nimic. Nici măcar numele. Că doară era şi el membru de partid, delegat comunal şi colectivist lămurit, om însemnat, carevasăzică.
De-aceea, stau şi mă gândesc adesea, dacă nu l-or fi închis şi pe el în vreun ditamai borcanul din sticlă de lampă, lustruit cu ceară pe frunte, boit cu rumeneală-n obraji, vopsit la mustăți şi îmbrăcat ca la circ. Fiindcă, din moment ce eroii clasei muncitoare nu mor niciodată, eu numai la asta mă gândesc! 
Până când se va împlini sorocul să ne ducă şi pe noi, în rând câte doi, cu flori şi cu steaguri, la Momâia lui Mitică-al nostru, ca să-l vedem cum stă el acolo, în bomba lui din geamuri, cu bec, aşteptând neclintit, ca să făurim noi Comunismul. Ceea ce cred că s-a cam făurit deja, şi fără el, căci prea e bine peste tot, dar, mai ales, aici, la noi, unde chiar e bine de tot! Că, ia, uite cum stau eu frumos, pe lavița asta, cu plăcintele calde sub nas, ca să vă spun vouă nişte istorii pe care le-a uitat toată lumea!