Cronica literară
Grațiela Benga

PE MUCHIE

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2014

 Spontan şi (auto)ironic. Inventiv, versatil şi dezinvolt. Depresiv, exuberant, ludic şi grav. Dar înainte de toate, poet – cam aşa ar fi, descris dintr-o suflare, Petru M. Haş. 
Prea mult timp a tăcut autorul care a debutat în 1969 cu Dor negru. Se afla atunci pe orbita revistei „Steaua” şi se anunța ca una dintre vocile cele mai puternice ale generației. Petru M. Haş a ales, însă, tăcerea. În 1983 a revenit cu Linişte. Abia în ultimul deceniu poetul pare să se fi scuturat de sporii izolării şi a ieşit în lume. Nu gesticulând pe scena literară (ceea ce detestă), ci încredințând tiparului, cu discreție, cărți. Au fost, în 2002, Fărîme de PrOfET şi Wagram. Au urmat două antologii, Lectura de apoi (2009) şi Preotul din pădurea a patra (2011), dar şi un volum cu poeme noi, Când au venit imaginezii (2010). În 2012, la Brumar, a apărut o altă carte semnată de Petru M. Haş, aicea plouă de rupe - carte despre care s-a vorbit/scris mai puțin decât merită.
O poezie directă şi demetaforizată scrie de ani buni Petru M. Haş. Simplitatea înşelătoare a versului, care descoperă în expresia banală sonorități poetice stranii, reflectă mai degrabă un fel de a fi şi o prise de conscience decât o opțiune stilistică. Traversând singura hartă a lumii în care hotarele sunt şterse şi în care îşi poate alege locul care să-i dea sentimentul (iluzia?) bunei aşezări, poetul refuză teroarea prejudecăților şi se fereşte de amenințarea insinuantă a limitării. Locul bunei sale aşezări e locul spiritului în neodihna lui continuă. E locul înscrisurilor de demult şi al cărților mai noi. De pretutindeni. E, mai ales, locul gândirii libere. Pe cont propriu. 
De la libertatea gândului pleacă poetica lui Petru M. Haş, al cărei mecanism, bine ancorat în experiența cotidiană, cuprinde înşurubări efemere şi întoarceri neaşteptate spre o imagine, un sens, o întorsătură eufonică pe cât de imprevizibile, pe atât de încărcate ontologic. Nu o ontologie incertă transpune grafic poetul, ci una o incertitudinii. A indeterminării. A (pe-)trecerii, inclusiv de la întemeiere la auto-întemeiere. A lumii, a ființei (în deplina ei vulnerabilitate şi în măiestrita ei creativitate) şi a poeziei: „acum lucrez aici/ la fabrica de idei mai mari sau mai mici/ de la capitolul întemeierii speciilor/ subcapitolul oameni şi pisici.// Pisicile sunt un fel de oameni/ mai mari sau mai mici după cum nici/ oamenii nu sunt altceva decât/ un fel de pisici dintre care unora le place/ sa facă paşi uriaşi iar altora pitici.// Carevasăzică omul e o pisică;/ aia care a inventat ghilotina,/ maşina de tuns, lama de ras şi/ unghiera, dacă vrei dumneata să-nțelegi, abate Herrera,/ [...] Nici tu vodkă nici tu vampă/ prin apropiere/ stai la masă citeşti veeersuri/ cele mai versurii versuri/ care de care mai versate/ mari şmecheri şi poeții ăştia noi/ chiar dacă nu toți. Pe urmă ieşi/ pe-afară, la lună, în curte/ s-asculți broaştele, să fumezi,/ bei cafea. Ce-i mai frumos decât/ s-asculți broaştele noaptea/ pe la trei. Ai da un telefon, dar/ la una ca asta nobilă intenție de/ comunicare proştii sunt/ deranjați, chiar se enervează. Că/ ăsta-i chichirezu speciei: de câteva/ mii de ani se tot enervează. Mai şi/ râde câteodată, însă rareori râde/ în mod păcut. Şi iar te dai cu/ invenția asta străveche, cu scrisul./ Faini băieți mai erau/ Arhimede şi Christos/ ei scriau doar pe jos/ pe nisip – unu’ cercuri/ altul mistere.” (originea speciilor)
Acolo unde pare că nimic nu este compatibil cu expresivitatea poetică, Petru M. Haş găseşte mai întotdeauna o pârghie salvatoare, sinonimă cu ieşirea din matcă. Sau cu decuparea insolitului din limbajul ştanțat. Prin neaşteptate torsiuni ale vervei poetice în care doza de arbitrar e direct proporțională cu migala gândului şi a expresiei, versul absoarbe exuberanța şi deprimarea unei ființe care nu confundă libertatea minții şi a imaginației cu eliberarea de metabolismul spiritual. Există, în aicea plouă de rupe, o subtilă deschidere spre tot ce alcătuieşte lumea, cu toate indeterminările, diferențele şi individualizările ei. Cu o reprezentare personală a metafizicului, sesizabilă nu numai în Amadeus şi despre rugăciune (care nu întâmplător încep şi sfârşesc cartea), Petru M. Haş are o conştiință tranzitivă, din care poezia erupe în mod firesc şi îi pune în aceeaşi ecuație, cu naturalețe, pe vechii greci şi chinezi, pe gânditorii stoici, pe suprarealişti şi pe pictorii irevențioşi. Ori chiar pe unii confrați – prilej de amară meditație: „cel mai bine e să nu-ți vină/ niciodată nimic/ lasă, mă, ginu-n pace/ şi țigările, că mori,/ Dumnezeului,/ plebeu bătrân şi prost ce eşti,/ fără poftă de mâncare/ fără mâncare, dacă ai zice,/ de poftă, ăştia de-acum ar zice/ lăsați-l aşa o-ntoarce el-să dea bine/ au mai făcut-o unii şi-au murit dracului./ Ăsta-i un zeu durduliu/ care toată ziua mănâncă dulciuri/ pe strada castelului cu/ muşina şi zice: mă, să ştii, muşina/ ăsta e cineva. În tinerețe bea vin./ Vin roşu, credea el că dă bine. Treaba/ Lui.// Cel mai bine e să-ți vină să stai degeaba./ Un Degeaba uriaş cât muntele ăla Tâmpa./ Până mori. Până cu â din aaaaaaa!/ De parcă ai pica de la etajul şaptesprezece./ ?i, uite-aşa, nu mănânci. Îți/ pare rău. Dar să nu-ți pară./ Aproape un secol te-ai tot hrănit./ Şi ce folos./ O dată tot mori. Fii liniştit./ Ăştia şi ei au să moară. Poate unii chiar ştiu.// Până la urmă, peste toți, peste lume,/ o să vină aşa, frumos, vânturându-se un pic prin aer/ valul ăla amețitor/ un Val Chimic din cer,/ de sulf şi ciocolată amăruie/ şi o să amestece totul cu iarba/ cu argila, cu telefoanele, cu/ calculatoarele care au să tot piuie/ al naibii şi nimeni n-o să le/ mai audă.// Atâta tot. Un val./ Poate un val val val val val./ Dar chimic, băiete, să ştii, de tot chimic. (val chimic)
Formele imaginilor din aicea plouă de rupe urmăresc mai degrabă un contur sintetic decât o modelare individuală, deşi nu de atenție rafinată duc lipsă poemele lui Petru M. Haş. Mereu dublat de senzația hazardului, rafinamentul sugerează ruptura şi fluctuația, în loc să țintească liniaritatea. Chiar dacă (pare că) scrie impetuos, poetul nu o face fără să gândească. Fractura versurilor nu e neglijentă, ci expresivă. Reflectă un zvâcnet interior, absoarbe un gâfâit sufletesc, aşa cum se întrevede în salată (poem care se înalță impresionant din căderi suprapuse – a conştiinței, a trupului, a frunzelor, a ploii). Ochiul poetic e prea pătrunzător, inima prea amară şi spiritul prea lucid pentru a propune imagini idealizate şi perspective fluente. Cuvântul lui Petru M. Haş e concis, tonul – nu o dată, incisiv. Prin îndrăzneala acordurilor şi prin acel ghimpe insolent depistabil în versurile sale, poetul posedă o vigoare originală care atrage, dar poate provoca la fel de uşor şi o mişcare de recul. Însă incisivitatea nu vine neapărat din trufie iar (auto)ironia nu rămâne obligatoriu țintuită în glacialitate. Aici se află, cred, linia de forță a poemelor – grefate exact pe muchia dintre muşcătură şi smerenie, dintre incizie dureroasă şi retragere prăpăstioasă. Sau dintre distanțare (auto)ironică şi umor simpatetic. Atent la evidența dislocantă a umanului, Petru M. Haş e sensibil totodată, la inactualitatea coagulantă a poeziei. Are conştiința puținătății lui existențiale şi intuiția salvării printr-un poem care, la rândul lui, e menit să smulgă lirismul (nu fără o umbră de orgoliu) din vârtejul inerțiilor şi al eficienței exaltate. 
Chiar dacă îmbină neastâmpărul minții cu câte ceva din voluptatea nebunatică à la Zorba Grecul, Petru M. Haş este, în primul rând, el însuşi: alunecos. Vorba poetului, „... viața este o ciudățenie/ care adeseori/ mi se pare a naibii de atirantă./ A naibii viață!/ Dar Naiba est le diable-même./ Cu toate înfățişările.” (***).