Premiul național Tudor Arghezi
Răzvan Voncu

ARTA CONTRAPUNCTULUI

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 /2014

S-a observat mai de mult că Marian Drăghici este, între poeții no?tri contemporani, unul dintre cei mai prolifici autori de arte poetice. 
?i pe bună dreptate: chiar dacă reflecția asupra poeziei (se ?tie de la Hugo Friedrich încoace) este una dintre sursele principale ale emoției în poezia modernă, frecvența cu care meditează asupra artei sale, asupra condiției ?i instrumentelor ei, îl individualizează pe Marian Drăghici în mijlocul liricii actuale. Care fuge, se ?tie, de stilul înalt ?i de „concepte”, de metaforă ?i de „idei”, mărginindu-se, adesea, să noteze alb contingentul sau relieful plat al ego-ului lumesc al autorului. Imun la această modă, Marian Drăghici preferă lirica autentică, meditația, pe care le îmbracă în ve?mintele nobile ale brevilocvenței, într-un discurs atent supravegheat de un spirit critic auto-exigent, parcimonios cu aparițiile publice, privilegiind clipa secretă a creației ?i deliciile ascunse ale facerii poemului.
Însă ce nu s-a observat îndeajuns – iar recentul volum antologic de autor lumină, încet* pune cu pregnanță în evidență – este amplitudinea fondului tragic al poeziei lui Marian Drăghici. Pentru că, în timp ce unii poeți meditează la arta lor dintr-un exces de conceptualism (ce poate ascunde, adesea, un deficit de sensibilitate), el o face, dimpotrivă, dintr-un preaplin de trăire ?i dintr-o perspectivă mai degrabă sumbră asupra fragilității condiției umane. Implicit, a artei. Titlul volumului a focalizat atenția asupra cuprinzătorului câmp semantic al vocabulei lumină ?i al aspirației către aceasta, dar în realitate cartea este dominat ăde prezența altor teme/ lexeme la fel de consistente, cu care lumina intră în dialog ?i, nu o dată, în contradicție: moartea, îngerul, divinitatea, femeia, noaptea. Registrul de adâncime al poetului este, după cum se poate cu u?urință observa, mai degrabă tragic decât solar.
Drăghici e, în fond, un spirit vulnerat de existență, care î?i apără, prin transferul meditației din plan existențial în planul creației, resorturile fragile ale con?tiinței de sine. Marile fantasme sunt, astfel, ocrotite de interogații transversale, printr-o subtilă retorică a ocolului, a amânării ?i a aluziei: „n-au întâlnit armonia. tunetul armoniei prea tari,/ asta da,/ lanțuri-lanțuri într-o casă departe,/ chiar zăpada subțire/ a îmbrăți?ării din moarte.// n-au întâlnit armonia. tunetul picurând/ otrava armoniei prea tari/ cu un scurt zuruit de rază târzie./ ?i dulăii: dulăi –/ doar urechi sub o rază târzie./ ?i din nou un foarte scurt zuruit lanțuri-lanțuri.// n-am întâlnit armonia nici eu./ am întâlnit – ca să vezi! –/ seara la masă între ai mei/ arborele fix al muțeniei./ ?i vertebrele clevetind – ?i ai mei –,/ acel ram înflorind în ?ira spinării mele,/ acel ram de vârf,/ acel ram.// ?i pe ram/ o bufniță de zece tone./ (îmi apăru clar destinul)” (o bufniță de zece tone). Sfiala, uimirea copilărească, bemolii – pe care ni-i semnalează titlurile scrise fără majusculă ?i parantezele care minimizează enunțurile, scoțându-le, cumva, în afara fluxului principal al discursului – devin, astfel, contrapuncte ale căderii în tragic, transfigurând ascensional ispita prăbu?irii în suferință: „de unde va sări iepurele acestui poem?/ câmpul e gol ca în palmă,/ ploile încă nu au căzut,/ nu se vede nicăieri vreun tufi?, fie ?i des-/ frunzit.// omul e gol, cineva/ (abia)/ l-a zărit.// pune-ți pe umeri o haină ?i haide,/ vino la toamnă să strângem via/ viața pe deal./ acolo ne trage pe noi tare ața/ (fie, cea a limbii s-a rupt).// nimic sentimental, existența continuă,/ totu?i doamna aceea, nu ?tiu cum îi ziceai/ este totdeauna singură?/ m-a? duce uneori pe la dânsa, mai ales iarna/ dar este într-adevăr singură?// cred că tot mai greu îi vine/ să-?i împletească fără nimeni, albe, cosițele./ ale naibii cosițe, ascund ele ceva./ iepurele acestui poem?/ umbra-iepurelui? ?tii, planta aceea ca un brăduț/ verde-verde/ da, da/ planta aceea care nu-i bună la nimic/ chiar dacă uneori, copil/ am adus-o în casă.// fiindcă era verde. ?i răcoroasă.// ?i ascundea ceva.” (poemul sfielii).
Ascunderea tragicului ?i a suferinței, prin aluzie sau preterițiune, generează un discurs liric în „straturi”, între o denotație rece, despodobită („Nu mai scrisesem nimic de mult timp./ Toate acestea erau scrise deja./ Moartea ei după un deceniu de suferință./ Nici un fir de poezie în capul meu./ Oarecum dus de pe lume fumez o țigară, atât”), ?i o conotație intensă, pulsatilă, care răstoarnă enunțul ?i îi conferă o altă greutate semantică: „Poemele din somn, a căror lectură o face spiritul/ ca pe-o îmbăiere clandestină în lumina unei alte lumi,/ sunt cele mai teribile, stranii, pur ?i simplu frumoase,/ din câte mi-a fost dat să citesc./ Pe lângă ele, acestea, scrise/rescrise, tipărite aici,/ au neajunsurile (ca să nu spun defectele)/ oamenilor în comparație cu presupusa, uluitoarea/ perfecțiune a zeilor.// Bref: mormânt simplu de om, de femeie./ Cruce simplă de lemn./ O tufă de liliac la doi pa?i de mormânt./ În mormânt, sub pâlpâirea primelor lumânări (înstelată de-acum?)/ vocea cu care am scris, rescris/ toate astea, în gând”. 
S-a observat, sper, ?i subsecventa măiestrie poietică a lui Marian Drăghici, care ?tie să combine discursul „înalt” cu semnificațiile transparente ?i pe cel banal cu sensurile ascunse, tulburătoare, într-un arhitectonic joc de plinuri ?i goluri, prin intermediul căruia este controlată ?i întreținută tensiunea lirică.
Sper să nu se înțeleagă, însă, că îl citesc pe Marian Drăghici ca pe un poet livresc ?i „tehnic”. E evident, la o lectură atentă, că avem de-a face cu un împătimit cititor de poezie, dar nu ?i cu un textualist în adevăratul înțeles al cuvântului. Ecourile unor întinse lecturi se pot identifica în poemele din lumină, încet, volum în care referințele livre?ti sunt câteodată la vedere, în titluri (ca motanul faustic. o poveste de iarnă neterminată, doi cocori încununați. un vis al lui carl gustav povestit mariei roman sau invers, ori eu, martha ?i marcel), dedicații („amintirii unei după-amieze de iarnă/cu Mircea Ciobanu) sau versuri: „destul confort ca să despic în patru/ – o, lemn de foc lăuntric/ o, rece lemn de foc –/ firul celor spuse de un nebun de suferință/ de un kafka agonic/ doctorului ce refuză să-i dea morfină:/ «ucideți-mă sau sunteți un criminal!»” (matroană cu pălmuiri). Însă nu rafinamentul textual este miza poetului ?i, de aceea, discursul său nu se construie?te prin raportare – directă, parodică sau polemică – la alte discursuri. Reflecția lirică asupra actului de creație este genuină, decurgând dintr-o mereu proaspătă stare de veghe a spiritului, nu dintr-un reflex cultural, consecință a unei lecturi. Drăghici, de?i are, firesc, anumite vecinătăți literare, nu seamănă cu nimeni în poezia românească de azi, reu?ind, în ciuda discreției ?i amenității care caracterizează prezența sa publică, să delimiteze un teritoriu liric personal tocmai în mijlocul unei teme universale, cum este ars poetica: „lumină, cât ai aprinde/ un pai pe ape.// anume, să se vadă pă?ind/ bâtlanul purpuriu/ în raza demenței.// când am spus vorba asta/ spărgeam nuca în dinți.// ?i ea zâmbind la fereastră/ în absența mâinilor/ după ce i-au smuls/ inima verde,/ părul.// astfel, copăcel-copăcel/ am iubit-o ca barbarul care-?i strigă harul în zori/ când minuscula sa lume interioară/ explodează în mii de sori.// ?i ea zâmbind din fereastră/ după ce i-au smuls/ mâinile,/ inima,/ părul.” (despre arta poetică, 1983).
Există ?i un substanțial – de?i adesea disimulat – fond religios în poezia lui Marian Drăghici, vădit atât în poeme „explicite”, ca lunetistul, biblia belgrad eu ?i moara lui take sau ierusalim, cât ?i în altele, ascunse, cum sunt caracal sighi?oara mea ori antologicul lumină, încet. Acest fond religios, defel bigot, se manifestă mai ales în linia Cărții lui Iov, a unui dialog poetic sever cu Absolutul, de pe pozițiile celui care suferă existențial ?i se revoltă poetic, în/ prin text, în fața absurdului ?i suferinței pe care le presupune existența.
Poemul care dă titlul volumului, lumină, încet, fără să fie o parafrază la Lumină lină, explorează ?i el, dar în sens invers (adică al luminii care nelini?te?te ?i tulbură), scoriile suflete?ti ale luminii, deopotrivă ale celei create ?i necreate: „e vremea un cristal să ai în minte,/ o absență plină de lacrimi./ unica răsucire în somn –/ a inimilor prea vioaie.// marea printre ramuri albăstrind arsura/ unei voci din afara danturilor/ ?i lumină, atât –/ cât ai aprinde un pai pe ape.// ba nu:// marea printre ramuri răzuind arsura/ unei voci din afara danturilor/ ?i lumină, atât –/ cât ai aprinde un pai pe ape/ cu pa?ii tăi egali, Doamne.// încet, vino către mine/ cu setea dublei ?enile/ seara la bufet”. Neodihna, spaima, fantasmele difuze, mecanica sufletească (pe care, abil, poetul o figurează prin ecourile interne ale versurilor): orice prezență este bună spre a compensa, fie ?i provizoriu, Absența, spre a îndepărta din spiritul poetului spectrul suferinței care define?te condiția sa. Divinitatea nu este numai mângâiere, ca în cumintea poezie religioasă tradițională, cât mai ales efort ?i munte ce se cere escaladat cu armele spiritului.
Tot un soi de divinitate este, fire?te, ?i poezia însă?i. Interesant e că, optzecist prin etate ?i un nouăzecist prin debut (născut în 1953, debutează editorial în 1988), Marin Drăghici nu vede poezia exclusiv sub zodie discursivă. Ba chiar a? spune că o vede drept altceva, în acela?i timp mai mult ?i mai puțin, decât obiectul lingvistic complex care este textul: „încă din timpul vieții mele (n. 1953 – m. 2009)/ am decăzut scriind versuri/ la lima într-un bar./ lima toată este un bar.// lumea, ca să zic a?a, e lima.// nu-mi ajutau la nimic versurile./ nici să port mai discret în mine mormântul femeii/ nici să-mi leg mai zdravăn ?ireturile la bocanci/ seara, când ie?eam în lima/ la un bar.// semn că poezia, cu sau fără majusculă,/ este altceva, ?i mai ales altundeva./ nu în versuri. nici măcar într-o carte de versuri/ cum pretinde aici la lima/ lumea din bar.” (ukulele). Dacă poezia nu este nici arta de a scrie, nici arta de a trăi – dihotomie pe care versurile citate, am văzut, o suspendă –, atunci ea este, poate, arta de a muri: „ei bine, pentru poet/ fiecare vers,/ fiecare poem mare ?i adevărat/ declan?ează/ ?ocul unei scurte morți instantanee.// câte poeme,/ câte versuri mari ?i adevărate/ în viața unui poet,/ atâtea/ morți/ bru?te,/ succesive.” (moartea succesivă). Cu precizarea că Marian Drăghici e, cum spuneam, un tragic, nu un macabru, iar versurile sale nu fac o exegeză lirică a morții, ci decupează felii de existență al căror unic liant este alunecarea inevitabilă către moarte. 
Existența ca proiect spre moarte este un topos poetic baroc, desigur, dar pe care Drăghici nu îl tratează în maniera unui Quevedo, căci con?tiința extincției nu-l împinge nici către luxură, nici către asceză. Mai degrabă pendularea între cele două extreme este cea care define?te starea de creație, ce poate debuta printr-o ispită carnală, ca în splendidul poem negresa („fiecare dintre noi are undeva o negresă,/ e a?teptat.// să tot merg la negresă/ din zorii tinereții mele lăsat-am baltă/ casă ?i masă, iubita cât o sticlă de lampă/ sub orbitorul cer al ierusalimului/ ?i-am plecat la vânătoare în inima africii.”), însă sfâr?e?te în spirit, a?a cum se întâmplă în chiar poemul următor din selecția de față, îngerul probozit: „dar la drept vorbind nu era lumina ro?ie/ a unei dimineți pământene,/ era sufletul sau ce mai rămăsese din suflet:/ îngerul probozit”. O înțelepciune blândă guvernează discursul, chiar când acesta se alimentează din rupturi în con?tiință, din exasperare sau din horror vacui. Percepând existența ca fiind intrinsec absurdă, poetul nu se transformă într-un saltimbanc al suferinței, ci, cum inspirat spune undeva Marian Drăghici, „un eutih al gratuității”.
Selecția pe care autorul a operat-o, la 25 de ani de la debutul editorial, de?i drastică (doar 42 de poezii, din 6 volume), este reprezentativă atât pentru temele, cât ?i pentru stilul său. O poezie a tensiunii tragice, subtil camuflată sub masca unui discurs minimalist, lipsit de asperități, de emfaze ?i de gesticulații violente. În acela?i timp, un refuz net al transcrierii albe a clipei, prin proiectarea permanentă a înțelesurilor acesteia pe cerul, mai înalt, al con?tiinței. Rezultatul este o poezie matură, convingătoare ?i echilibrată, în a cărei pulsație interioară distingi, parcă, ochii pătrunzători, interogativi, ai celui care scrie, ale căror sclipiri/ versuri nu te lasă nicidecum indiferent.
 
*Marian Drăghici – lumină, încet, Editura Tracus Arte, Bucure?ti, 2013