Cronica literară
A. G. Secară

CÂND FILOSOFIA ESTE S.F. SAU NUMAI FANTASTICĂ ŞI VIITORUL ATÂT DE OMENESC

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 /2014

 (Un buzdugan de fier la poarta viitorului aproape sumbru, aproape comic…)
 
 
Când am scris prima oară despre cartea lui Adrian Buzdugan, nebunia din Ucraina încă nu se manifesta prea spectaculos… Dar curând s-a dovedit că, cel puțin pentru un observator neatent, fantezia poate fi întrecută de realitate (pentru a câta oară!).
Şi n-ar fi deloc exclus (şi aici sunt optimist) ca într-un vechi stat totalitar, sau nou (din nou) dictatorial ori chiar foarte democratic (am putea vorbi despre sindromul Guantanamo) să avem de-a face într-adevăr cu un sistem atât de… intelectualizat al penitenciarelor ca în distopia lui Adrian Buzdugan, Citadela de fier…
Probabil de la Colonia penitenciară a lui Kafka nu i s-a mai acordat Scrierii un atât de important rol (aproape) soteriologic, în sens mai larg, şi de ispăşire a păcatelor, greşelilor (încălcării legilor: personajul lui A.Buzdugan atentează la viața unui preşedinte)… Desigur, ironia lui Kafka este mult mai sumbră (inițial am scris „sobră”), dar nici avertismentele lui A. Buzdugan nu pot fi luate numai à la légère…
Alți comentatori ai fenomenului, mult mai cunoscuți (Liviu Radu, Michael Haulică, Mircea Opriță), au vorbit despre apropieri de Saint-Exupéry, George Orwell…
Finalul fiind deschis ne putem imagina mai departe că personajul principal, Grațian Gaderian, nu va fi grațiat prea devreme, şi Buzdugan, ca un Swift dunărean, ar putea să scrie încă trei „călătorii” prin sistemul penitenciarelor din viitor, spre satisfacția vreunui epigon al lui Michel Foucault…
Citadela de fier are un început… existențialist.
Adică personajul principal este tot atât de confuz existențial, dar într-un viitor oarecare, în care el chiar putea să fie „cercetător ştiințific principal gradul III la observatorul astronomic din capitală”, muncind cinci ani din greu „la harta materiei negre din univers” (citatele sunt preluate din carte). La fel de bine ar fi putut lucra la „harta imaginarului popoarelor ce în decursul istoriei nu putuseră fi salvate de ele însele”… Străinul lui Camus nu era preocupat de setul „de idioți care ajunge mereu la putere”, „străinul” lui A. Buzdugan, concediat fiind, impulsionat şi de moartea prietenei sale, ajunge să fie părtaş la o conspirație destul de obscură… Prins fiind, personajul este trimis… să-şi rescrie textele în… Tehnopolis! Adică, nu mai avem de ce să ne gândim la el, ci la Tehnopolis, locul în care este trimis, condamnat anti-eroul nostru!
În Tehnopolis putem vorbi despre un anumit soi de terapie prin artă, condamnații având şansa de a fi eliberați dacă vor mulțumi „judecătorii” cu producția lor artistică. Din motive diverse, cei mai mulți sunt nevoiți să tragă la galerele literaturii, ba chiar să mai facă şi teorie literară, dacă nu chiar filosofie…
De altfel, cârcotaşii, care vor acțiune în roman, vor bodogăni cu siguranță, pentru că savoarea cărții nu stă deloc în urmăriri, focuri de arme (cu laser), teleportări ori călătorii interstelare ( ca să nu mai spunem de ceva conflicte cu alieni de tot soiul!)!
Dacă vreți, avem un dialog platonic (aluzia este destul de clară), „colegii de celule” discutând non-stop aproape despre… literatură, condiția umană, Frumusețe, politică, răutate, „ismism” (sic!) ş.a.m.d. Că doar, se spune undeva (p. 45), „romanul e în mod fatal nenatural”!
Din punct de vedere al teoriei literare, într-un fel nu avem de-a face cu un roman… Dacă vreți, după ce s-a scris The Magus (în care un personaj, de altfel foarte rafinat, arde toate romanele din bibliotecă), scriitorii ar trebui să caute noi formule pentru roman şi, poate nu programatic, asta încearcă şi A. Buzdugan, dar tare mă tem că aş fi degrabă introdus şi eu ca personaj, dacă aş continua să vorbesc ca deținuții din capitolul al IV-lea, dar „soarta personajelor stă sub semnul implacabilului” (p.49) şi din acest punct de vedere, romanul Citadela… (un titlu care trimite şi la cărțile lui Sven Hassel, bune şi ele de parodiat într-un viitor oarecare de puşcăriaş) are ceva „de factură clasică”… Definițiile rezultate şi datorate… personajelor sunt memorabile: „De fapt, parte din literatura actuală, şi mă refer aici la aceea care-ar trebui scrisă cu l mare, se află într-un impas, într-un insoluționism sau asoluționism în care mizerabilismul sau, mai degrabă pestilențialismul cu note autobiografice nu reprezintă o soluție viabilă, ci doar o fundătură puturoasă, nicidecum o treaptă necesară (…), l-aş numi experimentalism literatricid”…
Sau: „- Literatura e aidoma mişcării: mergi pe jos – minimalism, mergi călare – romantism, mergi în căruță – realism, mergi cu trenul – modernism, cu avionul, postmodernism…
Hallac rămase cu gura căscată, abia mai murmură:
– S-a şocat de tot moşneagu’!
– Dacă mergi în cârjă?
– Confesiuni, filozofie! veni prompt răspunsul lui Bernhard.
– Şi dacă te sui într-o rachetă?
– Science-fiction.” (p. 49-50)
După această auto-ironie muşcătoare, una dintre călătoriile întru penitenciarele din viitor va fi cu siguranță pe o stație orbitală ce gravitează în jurul planetei Marte! Un alt personaj revine: „Eu cred că un roman bun trebuie să fie asomator, trebuie să năucească cititorul, trebuie să-l izbească în creştet şi să-i devieze măcar c-un grad modul de a gândi.” (p. 53).
Ce mai tura-vura, fără a se vrea o injurie pentru nobila meserie de profesor sau ocupația de student, este (şi) o carte pentru studenți la litere, puturoşi, dar inteligenți… fiindcă este vorba şi despre „dimensiunile ignoranței”. (p. 55).
Ca să mai facem o scurtă recapitulare, avem critică a politicianismului, teorie literară total non-conformistă ( la pagina 55 o aluzie la Umberto Eco, îmi confirmă şi comparația cu Pendulul… (unui alt Foucault), care mi s-a părut cândva cea mai reuşită hermeneutică a prostiei umane), genurile literare fiind luate pe rând (iar autorul a mărturisit cândva că a fost ispitit să rescrie romanul şi ca o piesă de teatru!), mai avem parodiere a cărților de popularizare a ştiințelor sau de genul „Filosofia pe înțelesul tuturor” ori „Cum să scrii o carte”…
Un umor seducător, cum am mai întâlnit în ultima vreme la un Răzvan Petrescu… Satira societăților scriitoriceşti şi-a găsit un maestru! Ironia sa spumoasă l-ar apropia şi de unele dintre romanele lui Pascal Bruckner… Tare aş fi curios să văd o replică de-a lui Buzdugan la Luni de fiere, Marea chelfăneală, Copilul divin sau la cartea de eseuri a francezului, scrisă în colaborare, Noua dezordine amoroasă!
Este evident că A. Buzdugan s-a lăsat inspirat tocmai de Imperiul Absurdului, de Imperiul Becisniciei şi a aruncat un… buzdugan de fier pentru un viitor oarecare: Contează doar Mesajul, după cum încearcă un alt personaj să convingă: „Personajele trebuie să fie interesante, însă subțiri, în cadru larg, aparent normale, în prim-plan, groteşti, să aibă nume fistichii şi încurcate, ca cititorul să nu se chinuie să le rețină, ci să fie atent doar la esențial, la mesajul pe care vreau să-l transmit. În afară de primul şi ultimul capitol, celelalte să poată fi amestecate după cum doreşte cititorul!” (p.79). Ceea ce se întâmplă, umbră a acestei arte poetice-manifest, şi în Citadela de fier, unde mai că ai spune că Literatura este ca o artă marțială, scriitorul trebuind să-şi caute un maestru, pentru a găsi şi propovădui mai apoi Frumusețea. Unul dintre mesaje ar putea fi, dacă ne-am lua în serios: „Băieți, scrieți, scrieți… până simțiți Frumusețea! Doar ea „este suprema luciditate” (p. 84)! Şi aici nu mai este vorba despre grade de luciditate… Spune Sahil Murambadze: „…aici, în Tehnopolis, m-am convins că oamenii nu sunt şi nu vor fi pregătiți niciodată să-şi accepte micimea, să accepte că doar la nivel de specie poate exista un țel viabil şi nu chestii puerile… Dacă n-ai făcut ceva cu pasiune în viață – să fi iubit, să fi creat, să te fi risipit cumva pentru ceilalți – înseamnă că ai trăit degeaba.” (p. 85).
Este greu să cuantifici cât de mult se poate identifica autorul cu personajele sale şi, implicit, cu ideile lor, dar este cert că multe dintre preocupările meditative ale lor pot constitui puncte de plecare pentru alte cărți. De pildă, teologia (asupra căreia se opreşte pe larg în capitolul al VI-lea), unde una dintre concluzii, între monoteism şi politeism, ar fi: „nici pentru mine nu exista vreun zeu al amăgirilor deşarte. Nu aşteptam o eternelă poveste de-amor paradiziac în schimbul unei viețuiri crispate şi-a unor închinăciuni fățarnice, ipocrite. Pentru mine exista doar absurdul: putința oamenilor de a se metamorfoza, de a-şi îmbunătăți condiția într-un univers de-o nepăsare infinită.” (p. 94).
Nu mai rețin dacă la intrarea în Tehnopolis scrie ceva în genul „Artele te vor elibera”, dar este posibil să fie înscris un pasaj precum acesta: „Dintotdeauna rațiunea şi-a dorit ca limitele sale să fie apărate de citadele inexpugnabile, pe care ea însăşi niciodată n-a fost în stare să le ridice.”, fragment de regăsit pe la pagina 108.
Adrian Buzdugan, licențiat în filosofie, demonstrează că rațiunea poate avea un umor aproape nebunesc, la marginea iraționalului, în manieră oarecum pirandelliană (umorul perceput cu un ochi care plânge, altul care râde), punând degetul pe răni ale societății în care trăim, deşi foloseşte anticipația ca mijloc de camuflare şi personajele ca posibil alter ego („Democrația dacă nu-i directă, e mai bine să nu fie! Cel puțin în Balcani, zonă care trage puternic Federația în jos, democrația reprezentativă nu-i decât un rahat înțesat cu mutanți corupți.”).
 
Adrian Buzdugan – Citadela de fier, Tracus Arte, 2012 
(premiul pentru roman la cea de-a 35-a convenție națională 
dedicată literaturii şi artelor F&SF, RomCon 2013)