Proză
Ioan Groşan

LUMEA CA LITERATURĂ

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2014

 PRECIZARE
 
Nu fac parte din acei scriitori care consideră că orice întâmplare mai interesantă, trăită sau auzită de ei, trebuie trecută în literatură. Nu tot ce există sfârşeşte într-o carte, cum credea Mallarmé. Lumea „reală” îşi are poveştile ei nescrise, „literatura” ei secretă, care, cu propriile-i semnificații, îşi este suficientă sieşi şi nu mai are nevoie să fie – cum să zic? – „ficționalizată”.  Am povestit în mai multe rânduri, în diverse împrejurări (mai ales la chefuri, desigur), asemenea întâmplări sau „situațiuni”, cum le-ar spune  Maestrul nostru, al tuturora, I.L.Caragiale. Auzindu-mă nu o dată, amicul meu, infatigabilul Dan Mircea Cipariu, mi-a zis: „Măi Ioane, de ce nu scrii tu toate chestiile astea ? E păcat să se piardă aşa, la o masă. Uite, eu îți ofer pe site-ul meu, „Agenția de carte”, o rubrică săptămânală sau cu ce periodicitate vrei tu, când ai tu chef să scrii”. Desigur, am şovăit: farmecul oralității şi al imaginii celui care vorbeşte (interpretează) se poate pierde iremediabil atunci când din tot spectacolul nu rămân decât vorbele transcrise. De pildă, textul celebrei scenete tv din tinerețea noastră, „C-aşa-i în tenis”, e cu desăvârşire mediocru; însă rostit inimitabil de Toma Caragiu, împopoțonat cu o mustață tip Țiriac, îl transformă într-o scenetă care e, pe alocuri, irezistibilă. În cele din urmă, am cedat rugăminții amicului meu, gândindu-mă că poate chiar ar fi păcat să nu aştern în scris câteva din aceste amintiri, fie numai pentru faptul că ele pot depune o mărturie despre o anumită atmosferă, un anumit timp, anumiți, minunați, oameni. Apoi, lenea mea funciară şi, ca să rămân în lumea lui Nenea Iancu din „Două loturi”, „asprimile de tot felul ale serviciului” m-au făcut să întrerup colaborarea cu „Agenția de carte”, doar o parte din textele apărute acolo fiind şi aici, în această carte, pentru cititorii Editurii Polirom. Restul episoadelor, fără nu ştiu ce pretenții estetice, sunt puse pe hârtie exact aşa cum mă sfătuia amicul: doar când am avut chef.
 
 
CELE ŞAPTE VORBE MEMORABILE ALE LUI ION MUREŞAN
 
De Ion Mureşan, „Muri”, cum îi zic toți apropiații, mă leagă o veche, statornică şi fără fisuri prietenie. Am fost amândoi echinoxişti (de fapt, suntem echinoxişti, căci sângele cultural pe care ni l-a dat revista studențească clujeană apă nu se face), am împărțit amândoi deseori aceeaşi votcă şi acelaşi parizer şi uneori şi aceeaşi prezență feminină. E genul de prietenie care se încheagă nu numai din idei, năzuințe, lecturi comune, ci şi din tăceri împărtăşite în comun. Țin minte şi-acum momentul când a citit la Cenaclul de Luni, locul unde se validau (sau nu!) aproape toate vocile generației ‚80. Eu ştiam ce scrie şi eram emoționat, mi-era teamă că poezia lui nu va fi pe placul lunediştilor, care scriau cu totul altfel, şi că va fi „ras” de teribila echipă critică de-acolo. Dar a citit, cum numai el ştie să citească, „Izgonirea din poezie” şi n-au mai avut ce să-i facă. Ba chiar Florin Iaru, cu binecunoscutu-i sincer entuziasm, a spart tăcerea care se lăsase şi-a strigat „Bravo!”.
Ne aflăm aşadar în anul de grație 1981, toamna, în septembrie. Frumos e în septembrie la Veneția, nu însă şi în Bucureşti. Era un septembrie torid, cu câteva zile înainte de începerea anului şcolar, cu oameni alergând buimaci după uniforme, rechizite, gogoşari ş.a.m.d. Eram cu Muri într-un tramvai spre cartierul Militari, unde stăteam şi unde stau şi-acum. El venise să mai ia o dată pulsul Capitalei, înainte de a se înfunda ca profesor la dracu-n praznic, în satul Strâmbu, o aşezare la granița județelor Maramureş, Cluj, Bistrița-Năsăud, unde fusese repartizat prin bunăvoință guvernamentală şi de unde nu va ieşi, cu serviciul, mulți ani. Şi-n aglomerația din acel tramvai, numai ce zărim un pescar, perfect echipat, de parcă era întruchiparea unei reclame din revistele franțuzeşti de profil. Adaug că şi eu şi Muri (ba chiar şi soția poetului, Ana!) suntem nebuni după pescuit. Ne-am uitat, scurt, unul la altul şi-am văzut că ochii lui Muri „sclipțăsc”. Cred că şi ai mei. „Hai în Deltă!”, am zis. „Hai!”, a zis şi poetul. 
Hai-hai, dar cu ce? Nu începuse anul şcolar  şi leafa mea de profesor urma s-o iau prin octombrie, iar prin buzunarele lui Muri sufla, firesc, vântul . Tot căutând noi o soluție, mi-am adus aminte că naşii părinților mei şi naşii mei de botez, şi ei din Maramureş, locuiesc undeva prin Vatra Luminoasă. Aveam numărul lor, le-am telefonat. „Vai, Nelu – m-a întâmpinat naşa când m-a văzut – tu eşti de trei ani în Bucureşti şi nu ne-ai făcut o vizită!”. Că câr, că mâr, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, că am serviciu greu, că am, chipurile, mult de scris şi că-i rog să mă împrumute până la salariu cu 500 de lei. Am luat banii şi-un set de plăcinte cu varză şi m-am dus galop la Casa Scriitorilor, unde m-aştepta Muri. Acolo – există un Dumnezeu al pescarilor! – ne-am întâlnit cu Augustin Frățilă, şi el un împătimit al bălților, care, auzind ce vrem să facem, ne-a spus că n-are rost să cărăm undițele mele din Bucureşti, că are el scule a-ntâia în Tulcea, la o cunoştință, să le luăm de-acolo. Ne-a dat adresa, ne-a scris şi-un bilet de recomandare, ne-a indicat magazia unde le ținea şi, seara, am luat trenul de noapte spre Tulcea, cu un rucsac, trei pateuri, setul de plăcinte al naşei, un ceaun de fript peştii, un litru de ulei, o lopată Lineman pentru scos râme, o sticlă de votcă pentru închiriat barcă şi, dată fiind canicula de-afară, două pături.
Am ajuns spre dimineață, am găsit adresa cu scule – era o casă veche, cu curte în spate – şi-am bătut la poartă. A ieşit un tip gras, cu o privire bănuitoare. I-am spus cine suntem, prietenii lui Gusti Frățilă şi i-am dat biletul de recomandare, promițându-i că-n două zile aducem sculele înapoi. Acuma, fie că noi, după o noapte de nesomn, n-arătam prea bine (plus că Muri îşi lăsase barbă), fie că tipul avea răutatea înscrisă-n ADN-ul mă-sii care l-o făcut, n-a vrut în ruptul capului să ne dea nimic, absolut nimic, oricât l-am rugat, l-am implorat, iar, la urmă, l-am blestemat. Şi culmea, în spatele tipului, care se proțăpise în poartă, se vedea magazia cu sculele lui Gusti! Dumnezeul nostru se dovedea ironic.
N-am avut ce face: drămuindu-ne la sânge bănişorii, am cumpărat de la un magazin pescăresc un băț, patru cârlige de mărime medie, două plute, doi plumbi mari, de adâncime, o rolă de nailon şi cea mai ieftină mulinetă de proveniență sovietică, o uriaşă alcătuire care, când mulinai, scotea un cârâit teribil, de cred că se auzea până pe brațul Chilia, la granița cu încă actuala (sper!) Ucraina. Ne-am urcat pe un vas de pasageri şi, după o scurtă escală la Crişani, am ajuns după-amiaza la Mila 23, unde, în apropierea  satului lui Patzaichin, pe o mică peninsulă la întretăierea a trei canale, ştiam eu un loc bun. Cu sticla de votcă am închiriat de la un lipovean bătrân o barcă ce cam lua apă şi trăgea într-o parte, am vâslit voiniceşte şi, spre apusul soarelui (indescriptibilele apusuri din Deltă!), am debarcat încrezători, precum americanii pe plaja Omaha.
Am mai meşterit o undiță dintr-un băț de trestie, Muri a săpat după râme şi-a găsit suficiente şi-ntr-o oră aveam ceaunul plin de bibani graşi. Pe acea peninsulă, cu doi ani în urmă, aşa cum țineam minte eu, era o salcie bătrână, pe jumătate uscată, numai bună s-o ciopârțeşti şi să pui ceaunul pe foc. Prins în frenezia pescuitului, nici n-am băgat de seamă că salcia dispăruse şi din ea nu mai rămăsese decât un ciot la nivelul solului. M-am uitat în jur, în zare: nimic. Nici țipenie de copac, de lemn. „Lasă că-i frigem mîine, în sat”, l-am consolat pe Muri şi-am instalat undițele cu cârligele pline buchet de toate râmele rămase, la pescuit de noapte, la fund, pentru captură de somn.
Somn! Parşivă limba română, cu omonimele ei!
Se lăsa întunericul. Am încropit rapid un fel de saltele din stuf, am scotocit toată peninsula şi-am mai găsit nişte crenguțe uscate din fosta salcie şi, cu ele, am aprins un foc. Vorba vine, un foc: mai degrabă o flăcăruie care a pâlpâit ce-a pâlpât, apoi a fumegat ce-a fumegat şi s-a stins. Nici n-aveai cu ce o întreține, fiindcă trestia era încă verde.
Şi-n momentul acela, Dumnezeul nostru, Dumnezeul pescarilor, ne-a părăsit: brusc, fără nici un avertisment, s-a lăsat un frig de, dac-ar fi fost, crăpau pietrele. 
Eu nu sunt rău de frig: mai țopăi, îmi frec umerii, mai fac genuflexiuni, mă gândesc la o prezență feminină etc. În schimb, Muri!... Nu trecuse o oră de la lăsarea întunericului, când am auzit din direcția poetului, care stătea ghemuit sub pătura lui, un zgomot asemănător celui pe care-l fac pescarii care pescuiesc prin metoda „la clopcă”, la somn mare. Nu ştiu să-l redau cu litere. M-am apropiat de Muri şi-am observat că clănțăne. Da’ clănțănit, nu glumă! M-am cam speriat şi-am pus pe el şi pătura mea, apoi i-am făcut un masaj pe spate. Clănțănitul a încetat. M-am ridicat şi, neavând ce face, m-am dus să verific undițele, să văd dacă nu cumva venise vreun somn la momeală. Ciuciu! Nici somn nu era, nici somn n-aveam. Şi, iarăşi, clănțănitul! „Muri – am zis eu – nu te lăsa doborât! Uită de frig! Combate-l! Mai bine gândeşte-te la ceva frumos, la prima ta poezie, la prima iubită, cum ai intrat prima oară la Tribuna, în biroul lui Prelipceanu...”.  Nimic. Atunci m-am apropiat, m-am aşezat lângă el, l-am scuturat uşor de umăr şi vrând să-l scot cumva din starea aceea, am zis: „Măi Muri, uite ce cred eu: eu cred c-o să ajungem amândoi mari scriitori. Aşa că zi-mi ceva memorabil, câteva cuvinte, cum a zis Goethe... (şi era cât pe-aci să adaug: „pe patul de moarte”, dar m-am oprit în ultima clipă). Ăăă... „Mehr light!”,  şi eu o să le notez, pentru posteritate”. Ca şi cum nici n-ar fi fost, clănțănitul a dispărut. „Câte?” – a făcut Muri de sub pătură. „Ce, câte?” „Câte cuvinte?” „Şapte” – am zis eu la întâmplare.
O pasăre de noapte s-a auzit trecând fâlfâind pe deasupra , apoi clipocitul unei peşte, apoi l-am auzit pe Muri zicând desluşit: „Dracu’ ne-a adus aici! Mi-i tare frig”.
Nu ştiu dacă aceste cuvinte sunt memorabile, dar ştiu sigur că Ion Mureşan a ajuns un mare scriitor.
 
(fragment din volumul Lumea ca literatură, în curs de apariție la Editura Polirom)