Miscellanea
Florin Toma

Un melancolic la Cotroceni.

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2014

 Prin urmare, ne simțim datori să stabilim urgent: menționând Cotroceni, precizăm, deci, că nu despre reşedința oficială a preşedintelui e vorba, ci despre Muzeul palatului cu acelaşi nume. Şi nu despre preşedintele țării (care e oricum, numai melancolic nu!) vom scrie mai departe, ci despre un mare artist român, IOAN IACOB. Unul care, întors puțin din Germania, unde s-a stabilit încă din 1975, însuflețeşte sălile reci de cărămidă cu o splendidă expoziție, de o ținută – am putea spune – seniorală, adică remarcabil de elegantă şi de precisă. (NOTĂ: Exact acestea sunt, de fapt, chiar atributele – eleganță seniorală şi indubitabil de sorginte teutonă – pe care le descoperi şi la persoana însăşi a artistului, atunci când ai oportunitatea de a-i fi alături!). Expoziția poartă titlul Magnolii – de altfel florile de magnolie (serafice, dar şi cărnoase, abundente, dar şi parcimonios dispuse!) reprezintă unul dintre pattern-urile fanteziei pictorului, adică, unul dintre articolele fundamentale ale Declarației sale de Independență! – însă cuprinde şi alte teme şi lucrări din cicluri paralele (artistul însuşi mi-a mărturisit că pictează, uneori, mai multe tablouri deodată!). Cum ar fi pagini din caietele sale, Ulei, apă, prafuri colorate, cu tehnici mixte de hârtie, realizate toate în anii 2013 şi 2014 sau uleiurile pe pânză de mari dimensiuni, ale căror date de zămislire variază tot în jurul ultimilor doi ani. Cele 72 de lucrări din această expoziție colosală (adjectivul nu este deloc o întâmplare stilistică, ci un gest total auctorial în întregime asumat!) – şi spunem colosal, atât pentru că spațiul multi-modular de care beneficiază lucrările expuse este în acord perfect cu dimensiunile lor (unele chiar şi de 2x1,5m.!), cât şi fiindcă semantica performantă a evenimentului duce spre un asemenea calificativ. Bref! Nu orice artist are privilegiul excepțional de a expune la Muzeul Național Cotroceni. Parcurgând cu încântare, dar şi cu atenție, cele cinci incinte ale acestei minunate expoziții, se impun câteva observații fugare asupra lucrărilor (urmând ca, într-un număr viitor al revistei noastre, să completăm şi să detaliem, temeinic şi cu zăbavă, nervurile de consistență ale operei acestui artist uimitor). Mai întâi, remarcăm echilibrul perfect între forță şi sensibilitate şi, în egală măsură, cumpănirea foarte rațională a rigorii cu libertatea. Din acest echilibru îşi trage seva seriozitatea demersului artistic din fiecare tablou. Sigur, nu e vorba numai de substratul german al instrucției sale (dacă veți parcurge biografia acestui artist, care anul acesta a împlinit 60 de ani, veți stărui, fără îndoială asupra amănuntului că a studiat la prestigioasa şi ultra-celebra Academie de Arte Frumoase din Düsseldorf, unde l-a avut magistru pe nu mai puțin faimosul artist şi profesor Gotthard Graubner). Dar am putea distinge şi asumarea deliberată, pe de o parte, a unui duct elastic, lejer şi entuziast, despuiat cu atenție de veşmintele euforicului gratuit, iar, pe de alta, a unor tehnici de viziune generală provocatoare, prezumțioase, într-adevăr, pe alocuri (ce i-ar putea supăra pe hiper-esteții de cafenea sau pe academicienii înfiretați cu orgolii!), însă, la compensație, cert oneste şi, de aceea, respectabile, prin insistența asupra lor. Vorbim, de pildă, de ceea ce am numit perfecta proporționalizare a disproporției bine porționate, adică plasarea subiectului vizual, a nodului informațional-sibilinic în cel mai de jos sfert al pânzei în poziție verticală, restul de până sus fiind orice: lumină, fond, abur, cer, pământ, culoare etc. Or, pentru un asemenea pariu, trebuie să fii pregătit. Nu doar cu o fantezie liberă de orice constrângere, dar şi cu un grăunte de nebunie (pe care Iacob îl ține ascuns în sipețelul său cortextual, la adăpost de lumina colțoasă a rumorii perfide în cârdăşie cu indiscreția bolnăvicioasă, de care doar componenta balcanică e în stare!). Sau, tot aşa, vom aprofunda relația artistului cu tema Timpului, care – nu insistăm, vom avea răgazul – îl fixează, nemilos am zice, în paradigma melancoliei. Dar nu cea obişnuită, de genul dorului zglobiu-mioritic, ci cealaltă. Sora ei mai mare. Melencolia cu secrete, a lui Dürer…