Istorie şi literatură
Florin Manolescu

SCRIITORI ROMÂNI ÎN EXIL

Articol publicat în ediția Viața Românească 7 / 2015

CONSTANTIN VIRGIL GHEORGHIU,
UN PRECURSOR AL „ROMÂNILOR DEPLASAȚI“?

Una peste alta, cărțile lui Constantin Virgil Gheorghiu s-au adunat într-un vraf consistent, care îl transformă pe autorul lor în cel mai prolific prozator româno-francez din a doua jumătate a secolului XX. Iar din grămada aceasta de cărți se detaşează un roman, Ora 25, care a dovedit că poate supraviețui momentului în care a fost publicat, plus cîteva reuşite în zona literaturii de colportaj.

Aidoma lui Vintilă Horia în 1960, o incontestabilă notorietate instantanee a înregistrat şi controversatul prozator Constantin Virgil Gheorghiu (9/15 septembrie 1916, comuna Războieni, județul Neamț – 22 iunie 1992, Paris), autor al romanului Ora 25, scris în limba română, tradus în limba franceză de Monique Saint-Côme (Monica Lovinescu) şi prefațat de Gabriel Marcel (La Vingt-Cinqui?me Heure, Librairie Plon, Paris, 1949). Roman al dezastrelor pe care le produce războiul, roman al lagărelor de toate tipurile (rasiste, de muncă forțată sau de prizonieri) şi al momentului de coborîre în infern a civilizației de tip vest-european, la mijlocul secolului XX, cartea lui Gheorghiu (cel dintîi best-seller internațional al exilului românesc) s-a bucurat de un deosebit succes de public (peste 500.000 de exemplare vîndute în Franța pînă în 1964, peste zece milioane pînă în 1989, incluzînd şi traducerile în peste 30 de limbi) şi a stat la baza unui film realizat în 1966 de Carlo Ponti (producător) şi Henri Verneuil (regizor şi scenarist) în studiourile Metro Goldwyn Mayer, cu actorii Anthony Quinn, Serge Reggiani şi Virna Lisi în rolurile principale. Mai mult decît atît. Romanul Ora 25 nu numai că a fost filmat şi reeditat de mai multe ori în Franța, dar din el a fost tras la un moment dat şi scenariul unei benzi desenate, după cum ne informează Amaury d’Esneval în eseul său monografic intitulat Gheorghiu (Ed. Pard?s, Paris, 2004): „Autre présentation destinée ? un public moins intellectuel — mais le message n’en poursuit pas moins sa course —, le roman est imprimé sous la forme d’une bande dessinée, avec les habituels dialogues du genre, parsemés d’interrogations et d’exclamations...“

§ Referindu-ne strict la acest roman, cea dintîi dificultate pe care ar trebui s-o depăşim priveşte chiar condiția lui de existență. Căci ne lipseşte deocamdată o ediție critică, aşa încît să putem stabili care este distanța (compozițională mai ales, dar şi stilistică) dintre originalul românesc al Orei 25 (niciodată editat ca atare) şi traducerea lui în limba franceză. În amintirile din volumul intitulat La apa Vavilonului (publicat după moartea lui Gheorghiu), Monica Lovinescu a susținut că autorul i-ar fi prezentat în 1948 un manuscris stufos şi greu lizibil. „O tonă de manuscrise“ sau, ceva mai exact, „vreo 800 de pagini“, reduse de traducătoare la „vreo 200–300“. Un fel de a spune că, de fapt, romanul a fost rescris de ea. Deocamdată, la dispoziție ne stau traducerea din 1949 şi o versiune în limba română, realizată în 1991 de Mihai Vornicu. Iar într-o scurtă notă introductivă, acesta a ținut să precizeze că „la pregătirea pentru tipar a textului — care apare acum pentru prima oară în limba română —, îngrijitorul prezentei ediții a folosit manuscrisul original românesc şi versiunea franceză, în care s-a publicat întîi cartea, tradusă de Monique Saint-Côme, sub titlul / LA VINGT-CINQUI?ME HEURE / Ed. Plon, Paris“. Însă din comparația celor două versiuni (traducerea în limba franceză şi ediția în limba română) nu rezultă în nici un caz o diferență substanțială, determinată de „tona de manuscrise“ ale lui Gheorghiu. Dimpotrivă, versiunea lui Mihai Vornicu se prezintă ca o traducere destul de fidelă a traducerii Monicăi Lovinescu, urmată aproape pas cu pas. Diferențele fiind minime şi fireşti cînd se trece de la o limbă la alta, iar numărul capitolelor (169, cu „Epilog“ cu tot) rămînînd acelaşi. De aceea, pînă la probele pe care ni le-ar putea oferi o ediție critică, fie că versiunea Monicăi Lovinescu i s-a părut lui Mihai Vornicu o soluție atît de bună, încît surplusul de aproximativ două treimi din original (aşa cum a fost el aproximat de traducătoare) a putut fi ignorat, fie că dimensiunea acestui surplus a fost cu mult mai mică, dacă el a existat cu adevărat.
Dificultatea identificării unei certe versiuni Gheorghiu e sporită şi de faptul că Aristide Buhoiu a pus în circulație încă o variantă în limba română, pe care a publicat-o la New York, în Universul liber, de la nr. 157, octombrie 1991, pînă la nr. 191, aprilie 1993, cu o precizare la „Nota redacției: „Suntem primii care am difuzat în serial textul [...], folosind un vechi manuscris de câteva decenii. Pentru ultimele capitole, autorul ne-a indicat să recurgem la textul apărut între timp şi la Bucureşti, în varianta Rocher Paris.“ Să fie vorba de data aceasta chiar de manuscrisul originar? În orice caz, nici din comparația celor două versiuni în limba română (versiunea Vornicu/Rocher şi vesiunea din Universul liber) nu rezultă deosebiri prea mari.
Cel de-al doilea obstacol greu de trecut decurge, ca şi în cazul lui Pamfil Şeicaru de exemplu, din dificultatea de a ignora biografia încurcată a autorului, atunci cînd te referi la întreaga lui operă. Mai întîi, pentru că la scurt timp după apariția romanului Ora 25, în ianuarie 1951, Monica Lovinescu a intentat un proces, în ideea obținerii unor drepturi băneşti direct proporționale cu drepturile de autor încasate de romancier, mult peste ceea ce s-ar fi putut anticipa în 1948. Un proces pe care inițiatoarea lui l-a pierdut, dar care a produs ruptura definitivă dintre autor şi traducătoare. Urmarea ? Aproximativ doi ani mai tîrziu, în 1953, Constantin Virgil Gheorghiu a fost tîrît într-un uriaş scandal politic, declanşat cu ajutorul ziarului Le Figaro, care a dezgropat trecutul de gazetar al romancierului, după ce Virgil Ierunca a pus la dispoziția redacției reportajul de front publicat de acesta în timpul celui de-al doilea război mondial, Ard malurile Nistrului.
Nici cu exilații care au scos la Paris, în 1948–1949, revista Luceafărul (N.I. Herescu, Mircea Eliade), Gheorghiu nu s-a înțeles. Devenit om bogat peste noapte şi rugat să contribuie cu o sumă oarecare la publicarea unui număr aniversar Eminescu, în 1950, a refuzat.
I s-a mai imputat şi activitatea de preot, prestată la mijlocul anilor ’60 într-o capelă amenajată în cadrul Ambasadei R.S.R. de la Paris, sau punerea lui Paul Goma sub acuzația de a fi fost trimis în Franța ca fals disident şi ca agent activ în slujba KGB-ului. Dacă vom adăuga la toate acestea faptul că Monica Lovinescu a susținut, tot în amintirile din La apa Vavilonului, că romancierul ar fi fost un agent acoperit, mai întîi al Gestapo-ului şi apoi al Securității („cel mai important agent-« taupe » al Securității sub numele de cod Ovidiu“), atunci vom înțelege mai uşor de ce Constantin Virgil Gheorghiu a devenit pentru mai tot exilul românesc o persona non grata sau, şi mai rău, o nonpersoană, şi de ce renumele lui prost a influențat receptarea operei.
Cel dintîi exemplu care se poate da în acest sens îl oferă Mircea Eliade. În 1949, acesta a publicat în Uniunea română (mai 1949) o cronică extrem de elogioasă, prin care plasa Ora 25 „alături de cele mai mari cărți ale secolului nostru“. Însă din Memorii, 1907–1960, numele lui Gheorghiu dispare cu desăvîrşire, iar în jurnalele anilor 1941–1985, editate în România de Mircea Handoca, el e pomenit o singură dată în iulie 1979, în legătură cu Ben Corlaciu. Mai direct, în Caiete (septembrie 1968), Cioran schițează un succint portret, care îl prezintă pe Gheorghiu ca pe un personaj „insaisissable“, „un mélange de fou, de roublard, de reptile et de Smerdiakov“ (comparația cu Smerdiakov o făcuse şi Monica Lovinescu, dar şi Virgil Ierunca într-o pagină de jurnal publicată în revista Ethos), însă după cum notează Sanda Stolojan în Nori peste balcoane. Jurnal din exilul parizian (Bucureşti, 1996), acelaşi Cioran s-ar fi distanțat de cei care au declanşat cu ajutorul cotidianului Le Figaro scandalul din 1953: „Cioran nu fusese de acord cu declanşarea campaniei contra lui C.V. Gh., care avea să aibă urmări nefaste pentru toți intelectualii din exil. Într-adevăr, scandalul Gheorghiu i-a lovit pe toți intelectualii români. Lui Vintilă Horia, de pildă, i s-a retras premiul Goncourt. Atunci a rupt Cioran cu mediul românesc. «Noi n-am fi făcut aşa ceva unuia dintre ai noştri» se pare că i-ar fi spus atunci un scriitor ungur.“
În fine, mai există o dificultate majoră, legată de aproape tot ce a publicat Gheorghiu în exil. De data aceasta, este vorba de eroarea care se comite atunci cînd i se pretinde literaturii sale să ne ofere altceva decît îi stă în fire. Şi asta pentru că prozatorul nu face parte din familia unor Camil Petrescu, Mircea Eliade sau Vintilă Horia, romancieri cu un program literar elaborat la nivel cărturăresc (romanul dosarelor de existență, romanul experiențialist, romanul poliistoric). Cărțile lui Gheorghiu sînt mult mai aproape de specificul literaturii de consum, sau de-a dreptul o astfel de literatură. De aceea, criticul şi istoricul literar ar trebui să se raporteze la ele dintr-un cu totul alt unghi decît în cazul scriitorilor circuitului cărturăresc şi cu unități de măsură de o cu totul altă natură.

§ Revenind la Ora 25 / La Vingt-Cinqui?me Heure, trebuie spus de la bun început că, indiferent de intenția autorului, avem de a face cu un hibrid reuşit. Pe de o parte este vizibilă structura arhitectonică a întregului, proprie romanelor cu ambiții înalte, pe de altă parte structura de succesiune, proprie romanului popular.
Hibridă (adică dublu orientată) e tema kafkiană, dar şi huxleyană a cărții – punerea lumii în slujba birocrației generalizate şi a unui maşinism insensibil la suferințele indivizilor. Iar purtătorul de cuvînt al acestei teme este personajul-prozator Traian Korugă, care scrie romanul Ora 25, în centrul căruia plasează metafora iepurilor albi, ca expresie a capacității artiştilor de a înțelege mai bine şi mai repede decît alții spre ce se îndreaptă omenirea (o idee reluată din reportajul intitulat Cu submarinul „Delfinul“ la asediul Sevastopolului, unde iepurii erau cobai):

J’ai fait une fois une croisi?re en sous-marin [...]. Je suis resté mille heures sous l’eau. Il y a dans les sous-marins un appareil spécial pour indiquer le moment précis o? il faut renouveler l’air. Mais, il y a longtemps, il n’y avait pas d’appareils et les marins prenaient ? bord des lapins blancs. Au moment o? l’atmosph?re devenait toxique, les lapins mouraient et les marins savaient alors qu’ils n’avaient plus que cinq ou six heures ? vivre. [...]
Dans le sous-marin sur lequel je me trouvais il n’y avait pas de lapins blancs, mais des appareils. Le capitaine a observé que je percevais toute diminution de la quantité d’oxyg?ne. Il s’est moqué de ma sensibilité, mais pour finir il n’a plus utilisé les appareils. Il n’avait qu’? me regarder. Et je lui indiquais avec une précision, toujours confirmée par les appareils, s’il y avait assez d’air ou non. [...] Depuis un certain temps j’éprouve cette m?me sensation que j’avais ? bord du sous-marin : l’atmosph?re est devenue suffocante. [...] L’atmosph?re dans laquelle vit la société contemporaine. L’?tre humain ne peut plus la supporter. La bureaucratie, l’armée, le gouvernement, l’organisation d’État, l’administration, tout contribue ? suffoquer l’homme. La société actuelle sert les machines et les esclaves techniques. Elle est créée pour eux. Mais les hommes sont condamnés ? l’asphyxie.

(versiune Monica Lovinescu)

Am făcut odată o croazieră cu submarinul [...]. Am stat o mie de ore sub apă. Ca să ştim cînd era nevoie de aer proaspăt, pe submarin existau aparate speciale. Înainte, însă, nu erau aparate, şi marinarii luau la bord o cuşcă cu iepuraşi albi. Cînd atmosfera devenea toxică, iepuraşii mureau, şi marinarii ştiau că mai aveau de trăit cinci-şase ore. [...]
Pe submarinul unde am fost eu, erau nu iepuraşi albi, ci aparate. Căpitanul a observat că eu simt orice scădere a cantității de oxigen din aer şi a făcut haz de sensibilitatea mea, dar, pînă la sfîrşitul croazierei, marinarii n-au mai folosit aparatele: doar se uitau la mine! Şi eu le spuneam, cu o precizie pe care aparatul o confirma, dacă avem sau nu destul aer... [...] De la o vreme, am aceeaşi senzație ca pe submarin: simt atmosfera sufocantă! [...] Atmosfera în care trăieşte societatea contemporană: a devenit irespirabilă pentru om. Birocrația, armata, guvernul, organizația de stat, administrația, toate funcționează astfel, încît omul e sufocat. Societatea actuală e bună pentru maşini şi pentru sclavii tehnici: e creată de ei şi pentru ei. Oamenii se asfixiază, şi nu-şi dau seama!

(versiune Mihai Vornicu)

Elitiste sînt apoi trimiterile cărturăreşti sau citatele la care de obicei recurge tot „romancierul“ Traian Korugă. Din Arghezi, T.S. Eliot, Lao-Tse, Toma d’Aquino, Jawaharlal Nehru, George Santayana, Hermann von Keyserling sau Rainer Maria Rilke. Altă dată, acelaşi personaj se lansează în interpretarea sculpturilor lui Giacometti şi a tablourilor lui Picasso, ca ilustrații perfecte ale omului surprins la „ora 25“, adică a „timpului cînd orice încercare de salvare e prea tîrzie“. Privit din acest unghi, e de înțeles de ce Le Club Français de Livre a publicat în 1950 o ediție de lux a romanului La vingt-cinqui?me heure, într-un tiraj limitat.
La întîlnirea nivelului elitist cu cel popular al romanului se plasează o a doua importantă temă socială, resuscitată violent în Europa secolului XX – tema antisemitismului şi a legilor antirasiale. În Ora 25, tema aceasta e legată din nou de Traian Korugă, căsătorit cu o evreică, Eleonora/Nora West (exact ca autorul romanului, Constantin Virgil Gheorghiu, în viața de toate zilele). Pentru a evita internarea într-un lagăr, soția lui Korugă, bogată şi influentă, reuşeşte să obțină pentru soțul ei numirea în funcția de director al Institutului Cultural din Croația (alt episod care se inspiră din biografia lui Gheorghiu), aşa încît cei doi se vor putea instala, cu paşapoarte diplomatice, la Raguza (Dubrovnikul de astăzi), pe coasta Dalmației, în timp ce 4.000 de evrei din Bucureşti sînt internați într-un lagăr din Transnistria. Dar în vîrtejul distrugător al antisemitismului este prins şi țăranul Ion/Johann Moritz, considerat evreu din cauza numelui şi „rechiziționat“ mai întîi de un jandarm care ar vrea să-i seducă nevasta, iar apoi deportat. Proba la care îl supune un plutonier-major, în lagărul de muncă în care a fost internat, pentru a stabili dacă e sau nu vorba de un evreu, se plasează şi ea foarte aproape de spiritul în care sînt concepute majoritatea romanelor populare :

– De quelle religion es-tu ?
– Orthodoxe.
L’adjudant le regarda soupçonneux.
– Tu connais la mani?re dont sont baptisés les juifs ?
– Je la connais.
– Et tu déclares ne pas ?tre comme eux ?
– Je ne le suis pas.
– C’est s?r ?
– S?r, mon adjudant.
– Passe pr?s de la f?netre ? la lumi?re et fais voir que tu n’est pas baptisé comme les juifs ! ordonna l’adjudant.
Iohann Moritz s’approcha de la fen?tre. Il déboutonna son pantalon et le laissa tomber. Il resta nu et regarda l’adjudant. [...]
L’adjudant quitta son bureau. Il s’agenouilla devant Moritz et se mit ? étudier avec soin l’endroit en question. Il comparait ce qu’il voyait avec ce qu’il avait déj? vu ou ce dont il avait entendu parler. Mais il ne savait pas tr?s bien ? quoi s’en tenir. Et dans le rapport il lui fallait ?tre exact. Il se mit debout, et alluma une cigarette. Il était tout rouge.
– Tu me causes un tas d’ennuis, Moritz, dit-il. Tu crois que la patrie m’a envoyé ici pour regarder ta...

– Ce religie ai tu ?
– Ortodox, domnule major !
Majorul s-a uitat la Moritz bănuitor.
– Tu ştii cum sînt botezați evreii ?
– Ştiu !
– Ştii, dar susții că nu eşti ca ei ! şi-a continuat ideea majorul.
– Nu sînt !
– Sigur ?
– Sigur, domnule major !
– Treci lîngă fereastră, la lumină, şi arată că nu eşti botezat ca evreii! a ordonat majorul.
Johann Moritz s-a apropiat de fereastră. Şi-a desfăcut cureaua pantalonilor şi i-a lăsat să cadă. A rămas gol. Apoi s-a uitat la major. [...]
Majorul s-a ridicat de pe scaun. S-a aşezat în genunchi la picioarele lui Moritz şi i-a studiat părțile dezgolite. Compara în mintea lui ce vedea cu ce ştia din auzite şi cu ce mai văzuse. Dar nu era lămurit. Gîndindu-se că în raport trebuia să scrie exact, s-a ridicat în picioare, roşu la față, şi a aprins o țigare.
– Numai neplăceri îmi faci, Moritz ! a zis. Tu crezi că pe mine m-a trimis țara aici, acum, în timp de război, ca să mă uit la c... tale ?

Şi mai vizibile în Ora 25 sînt însă componentele propriu-zise ale unei structuri de succesiune, indispensabile pentru buna funcționare a unui roman popular. De la preferința pentru frazele sau propozițiile aproape telegrafice, bazate pe verb şi pe dialog (dar un dialog scuturat de povara „figurilor de stil“, cu excepția celor mai simple dintre ele, comparația şi amplificarea), pînă la decupajul capitolelor, în general extrem de scurte, dar încărcate de evenimente senzaționale şi de acțiune. Ca într-un roman-foileton de pe pe vremea vîrstei lui de aur, cînd autorii erau plătiți în funcție de numărul de rînduri din fiecare capitol. De altfel, înainte de editarea întregului volum, o parte a romanului chiar a fost publicată în foiletonul gazetei Paris-Presse, cu rezumarea capitolelor precedente, aşa cum se obişnuieşte de la Balzac şi Eug?ne Sue încoace. Însă principalul mecanism care reglează mai toată acțiunea romanului Ora 25 este coincidența, un accident excepțional, extras din fişele de programare secretă pe care le întocmeşte destinul sau divinitatea. Şi estetic vorbind, un procedeu pe care cititorul pretențios al romanelor elitiste îl priveşte cu suspiciune, dar de care cititorul romanelor populare e fascinat. Din acest punct de vedere, cu toate că acțiunea romanului Ora 25 demarează într-un sat transilvănean din România, satul Fîntîna, pe vremea primelor legi rasiale, şi se întinde pe mii de kilometri, ca să se încheie după cel de-al doilea război mondial, în zona de ocupație americană a Germaniei, romancierul reuşeşte să facă în aşa fel încît mai toate personajele sale (şi mai ales cele de prim-plan) să dea nas în nas, ca prin minune, în cele mai neaşteptate împrejurări şi momente. Într-un lagăr de muncă, la gardul de sîrmă ghimpată al cîte unei închisori, pe o stradă dintr-un oraş oarecare sau în birourile anchetatorilor. Pe acest traseu, personajul care beneficiază de cele mai multe întîlniri providențiale cu cei de care a fost despărțit este țăranul Ion/Johann Moritz, ortodox din Țara Secuiască, considerat mai întîi evreu în România şi internat, apoi român în Ungaria, unde este torturat ca spion în beciurile serviciilor secrete, dar transformat în soldat SS, după ce a fost reevaluat de un specialist german în Rassenkunde (pomenit este şi Alfred Rosenberg, cu celebrul său Institut Național de Studii Rasiale) ca supraviețuitor al marii familii eroice din propaganda nazistă. Expertiza pe care o face cu această ocazie maiorul Müller, specialist în domeniu, pare o caricatură grotescă, însă pe timpul lui Hitler ea s-a practicat pe scară largă, inclusiv în cadrul unor catedre speciale, înființate în mai toate marile universități din Germania:

D’apr?s la conformation du crâne et le mod?le de l’ossature frontale, nasale, et faciale, d’apr?s la structure du squelette et spécialement de la cage thoracique et la position des clavicules, l’individu appartient ? un groupe germanique qui vit aujourd’hui en petit nombre dans la vallée du Rhin, dans le Luxembourg, en Transylvanie et en Australie. Il y a bien encore dix-huit familles en Chine et aux Etats-Unis, mais elles n’on pas été portées dans les statistiques parce que leur existence a été découverte ? peine quelques mois avant la déclaration de guerre. Dans nos statistiques, que nous publierons dans un numéro spécial, nous fournirons des données précises, et pour la premi?re fois compl?tes, sur ce groupe germanique qui porte le nom de « Famille héro?que ».

După conformația craniului, după tipul de osatură frontală, nazală şi facială, precum şi după structura scheletului — în special, cutia toracică şi poziția claviculei —, individul aparține unui grup germanic care mai trăieşte şi azi, în număr redus, pe valea Rhinului (sic), în Luxemburg, în Transilvania şi în Australia. Mai există optsprezece familii în China şi în Statele Unite ale Americii, dar ele n-au fost încă trecute în statistici, fiindcă descoperirea lor abia se făcuse, cîteva luni înainte de a fi izbucnit războiul. În statisticile noastre, pe care le vom publica într-un număr festiv, vom da date precise şi — pentru prima oară — complete despre acest grup germanic, care poartă numele de Familia eroică.

În ultimele capitole ale romanului, Johann Moritz, arestat între timp de americani, judecat la Nürnberg, internat într-un lagăr din Germania şi în cele din urmă eliberat, se întîlneşte după treisprezece ani cu soția lui, Suzana, fugită cu copiii din România, violată în repetate rînduri de ruşi şi ajunsă şi ea în Germania. Momentul culminant al acestei regăsiri se consumă în decor nocturn, într-o scenă care aminteşte pînă la un punct de un episod asemănător din Delirul lui Marin Preda, publicat aproximativ douăzeci şi cinci de ani mai tîrziu, şi care se încheie ca un reuşit poem liric:

Ici c’est comme ? Fântâna. J’ai l’impression que nous sommes l?-bas. Et que rien de ce qui s’est passé entre-temps ne s’est passé réellement.

E la fel ca la Fîntîna. Mi se pare că sînt acolo. Şi că sînt atunci. Şi că n-a fost nimic din ce-a fost.

Un fals happy ending, după o noapte petrecută în grădina unei case de la marginea unui oraş german, pentru a reface momentul primelor ore stelare ale nopților de dragoste din Fîntîna. Fals, pentru că reîntîlnirea miraculoasă, care nu durează nici măcar douăzeci şi patru de ore, este urmată de încă o internare. A întregii familii, de data aceasta, împreună cu toți refugiații din estul Europei, care ar urma să fie retrimişi în țările din care provin. Printre ei şi soția lui Traian Korugă, cu care Moritz se întîlneşte în ultimele pagini ale romanului (altă coincidență miraculoasă). În condițiile acestea, singura soluție a bărbaților de a evita deportarea e să se lase recrutați de către americani, pentru a fi trimişi să lupte împotriva comuniştilor. În cazul răbdătorului Moritz, nu înainte de a furniza presei, la cererea locotenentului Lewis, însărcinat cu recrutările, o fotografie propagandistică (Moritz în mijlocul familiei sale), iar cititorilor, adevăratul final al romanului. Unul dramatic, pe măsura întîmplărilor derulate de Gheorghiu pînă în acest punct:

şMoritzț regarda Suzanna. Il regarda le petit enfant. Et il se rembrunit. Des larmes lui mont?rent aux yeux. Maintenant on lui avait ordonné de rire et il n’en pouvait plus. Maintenant il sentait qu’il allait éclater en sanglots comme une femme. Avec désespoir. C’était la fin. Il ne pouvait plus aller plus loin. Aucun homme n’aurait pu aller plus loin.
– Keep smiling! ordonna l’officier les yeux fixés sur Iohann Moritz. Smiling! Smiling! Keep smiling!...

şMoritzț s-a întors spre Suzana. S-a uitat la copilul cel mic, şi s-a încruntat. I-au dat lacrămile. Acum, cînd i se poruncise să rîdă, nu mai putea. Acum simțea că izbucneşte în hohote, ca o femeie. Mai mult nu putea. Nici un om n-ar fi putut mai mult.
– Keep smiling! a ordonat ofițerul, fixîndu-l pe Moritz. Smiling! Smiling! Keep smiling!

§ Dacă romanul Ora 25 poate fi pus doar parțial sub semnul literaturii populare (în înțelesul termenului anglo-american de popular literature, nu de folklore), există un întreg pachet de cărți semnate Virgil Gheorghiu (fără Constantin), care se plasează în chiar inima acestui domeniu numit în Franța paraliteratură sau literatură de colportaj, şi în Germania literatură trivială sau de consum. Este vorba de La Condottiera (Paris, 1967), L’Espionne (Paris, 1971), Dieu ne reçoit que le dimanche (Paris, 1975), Les Inconnus de Heidelberg (Paris, 1977), Le Grand Exterminateur (Paris, 1978) sau Dieu ? Paris (Paris, 1980). Cărți pline de spioni, de falşi diplomați şi de agenți ai Securității, trimişi să-i controleze pe exilați (ca în Le Grand Exterminateur), să pună mîna pe moştenirile rămase de pe urma lor (ca în Les Inconnus de Heidelberg) sau chiar să-i lichideze (ca în Dieu ? Paris).
Dacă le vom scoate din seria de care țin cu adevărat, toate aceste cărți ni se vor părea pline de fraze grandilocvente, de exagerări neverosimile şi de personaje lipsite de complexitate. Iar dacă îl vom privi pe autorul lor de la nivelul literaturii elitiste, va fi greu să rezistăm tentației de a-l compara cu un Rică Venturiano al secolului XX, mare producător de literatură-kitsch. Însă a invoca şi în cazul lor regulile de funcționare ale romanului elitist ar însemna să comitem o eroare gnoseologică, atîta timp cît figurile principale şi regulile proprii romanului popular sînt cu totul altele. Într-un roman popular vom avea personaje malefice, înzestrate cu puteri absolute, ca într-un roman de mistere sau ca în romanul gotic (maleficul Haralamb Baxan îşi lichidează victimele de la distanță), crime sofisticate, ca într-un roman polițist, şi crime brutale, ca într-un roman de spionaj, episoade de tipul celor inserate într-o gazetă de mare tiraj, la rubrica ultimelor ştiri, şi neapărat acțiune rapidă, plină de amorse sau de coincidențe neverosimile în realitate, dar credibile în registru popular. Totul ingenios decupat în mici capitole-foileton, cu titluri voit senzaționale. Ceea ce nu înseamnă că, în ciuda unor reuşite notabile (mai ales în Les Inconnus de Heidelberg), Gheorghiu e autorul unor romane populare de prim rang şi, cu atît mai puțin, al unor capodopere. Cert rămîne însă faptul că literatura lui de consum se citeşte cu interes şi curiozitate, ca de exemplu în cazul romanului L’Espionne, despre care un comentator din Stindardul (nr. 115–116, august–decembrie 1971) afirma într-o recenzie intitulată „Politique-fiction roumaine“ că este vorba de „un livre qu’on ne peut laisser tomber des mains avant d’en avoir lu la derni?re ligne“. Şi asta în bună parte şi pentru că, nu de puține ori, romanele din această categorie se bazează pe întîmplări reale, trăite uneori de Gheorghiu însuşi sau consemnate cînd în presă, cînd în memorialistica unor foşti securişti, dacă nu chiar în documentele secrete ale Securității, atîtea cîte au ieşit la iveală. Ca de exemplu crima atroce din familia ministrului comunist Miron Constantinescu, exploatată pe larg în capitolul intitulat „Un crime sexuel chez les Camarades“, din romanul L’Espionne.
Este ceea ce suține şi Amaury d’Esneval în legătură cu un eventual punct de plecare al aceluiaşi roman. La Paris, soții Gheorghiu au angajat la un moment dat o menajeră care şi-a oferit serviciile prin „Mica publicitate“, dar, după puțin timp, contraspionajul francez i-a avertizat că, în realitate, au de-a face cu o agentă a Securității.
Inspirate direct din realitate sînt şi paginile referitoare la vînzarea românilor care vor să emigreze din R.S.R., sau la Biserica Ortodoxă Română din Paris, măcinată de tentativele repetate ale comuniştilor de a parveni la conducerea ei. În romanul Dieu ? Paris, un consilier al Ambasadei române din Franța (în realitate, adevăratul ei şef) îi enumeră lui Haralamb Baxan, omul care urmează să-l lichideze pe Théodor, „l’év?que des Roumains d’Occident“, principalele date şi etape ale bătăliei pentru biserica românilor din Franță, înființată de paşoptişti încă de la mijlocul secolului XIX :

C’est un combat sans merci et sans fin. Les murs appartiennent ? la République populaire roumaine. Nouls avons les actes de propriété. L’église est occupée par les exilés. Nous avons demandé ? l’Etat français d’expulser les Roumains. Il nous a conseillé de nous adresser aux instances. compétentes. Car l’Etat n’est pas compétent quand il s’agit d’expulser quelqu’un. Cela est du ressort du préfet de police de Paris. Nous nous sommes donc adressés ? celui-ci. Il nous a promis d’expulser les exilés si nous lui présentions un arr?té de justice. Le juge de paix auquel nous nous sommes adressés s’est déclaré incompétent. Nous avons donc occupé le bâtiment en y introduisant des locataires amenés de Bucarest. Ils ont été jetés ? la rue par les exilés. Nous avons proposé ? la République françise la cession de l’Institut de France ? Bucarest contre l’église roumaine. C’était une bonne affaire pour la France. Mais elle a refusé.
Nous avons remarqué que l’équipe de France de football était réguli?rement battu sur tous les stades de monde. Nous avons proposé ? la France de lui donner notre entraîneur, Kovac, en lui assurant qu’il ferait de l’équipe de France la championne du monde, comme il a fait du club hollandais Ajax, la premi?re équipe du football européen. Le gouvernement français a accepté notre proposition. Le malheur fut que la presse eut vent de l’affaire. On cria au scandale en disant qu’il était immoral d’échanger une église contre un footballeur.

De-a dreptul dramatică e şi tema „recuperării“ românilor celebri, decedați în străinătate („Ils ach?tent les cadavres de tous les exilés illustres“), aşa cum o rezumă Horia Moldovan în Dieu ne reçoit que le dimanche. De asemenea, o temă sută la sută reală :

Aucun exilé n’a d’héritier. Nos héritiers sont les vautours. La section la plus active de l’espionnage roumain ? l’étranger est la brigade des testaments, la brigade des agonisants, la brigade des derniers sacrements ou des derni?res volontés. Les espions venus de Bucarest tiennent les comptes de tous les avoirs des exilés. Ils ont des agents aupr?s des notaires, apr?s des pompes fun?bres, des églises, des cimeti?res, des hôpitaux. Ils poss?dent nos fiches médicales et savent ? quelques semaines pr?s le jour de notre mort. Quand un exilé rend l’âme, les vautours arrivent. On fait venir de nos pays d’origine, de Roumanie, de Russie, de Pologne, des prétendus enfants légitimes ou naturels, des prétendues épouses, des prétendus fr?res et s?urs. Ils intentent des proc?s civiles et arrivent presque toujours ? mettre la main sur tous les biens qu’il avait amassés ? l’étranger. Je ne veux rien leur laisser. Je me demande o? je pourrais faire cacher mon propre cadavre. Car ils ach?tent les cadavres des exilés et les emm?nent en Roumanie ! Ils ont acheté celui de Nicola? Titulescou, l’ancien vice-président de la Société des Nations. Ils ont acheté celui du grand compositeur Georges Enesco, de Brancusi, d’Hél?ne Vacaresco, de la princesse Bibesco. Ils ach?tent les cadavres de tous les exilés illustres.

Împreună, temele acestea, acompaniate de comentariile cînd brutale, cînd ironice ale naratorului (dacă nu chiar ale autorului Gheorghiu, prezent ca personaj central în romanul L’Espionne), alcătuiesc o pledoarie anticomunistă de o întindere şi de o virulență fără termen de comparație în proza românească. O pledoarie atît de agresivă, purtată mai ales cu ajutorul figurilor retorice ale amplificării, încît riscă la un moment dat să-şi piardă credibilitatea chiar şi la nivelul ei paraliterar. În treacăt fie spus, nu scapă de acest mod de a privi lucrurile prin lentila măritoare a pamfletului nici civilizația nord-americană, redusă tot în romanul L’Espionne la formula „The Animal Way of Life“, şi nici Occidentul european, „malade du mal « américain »“ şi intrat în criza sălbatică a mişcărilor studențeşti din Parisul anului 1968, echivalate de autor cu o formă extremă de degradare a moravurilor general acceptate. Probabil o poliță plătită de romancier celor care în 1968 l-au molestat, în loc să-l aplaude, dacă e să dăm crezare amintirilor lui Paul Miron din volumul O lume pe dos (Piteşti, 2010) :

Ar mai fi de povestit despre el cum s-a dus la Sorbona, ca preot ortodox, în momentul cînd aceasta era ocupată de studenții rebeli. A trecut şi el la pupitrul la care se vorbea, a început să țină o predică împotriva studenților, care era foarte provocatoare. S-a ajuns la un conflict considerabil, cîne el a atacat un şef al studenților, încît i-au dat un toc de bătaie foarte serioasă [...].

Al doilea rînd de trimiteri spre realitate (cu precădere, o realitate legată de „Republica penitenciară română“, cum numeşte constant romancierul „Romînia“ comunistă) este cel al personajelor. În acest registru, Gheorghiu recurge fie la o combinație de „chei“ integral sau numai parțial transparente (profesorul şi poetul Ovid Panteleimon, pentru Nichifor Crainic, în La Condottiera, Aristide Paximade şi soția lui, „l’ancienne Poule d’Or“, pentru Grigore şi Esmée Nouchetta Gafencu, Hanna Tauler, pentru Ana Pauker, Léopold Skripka, pentru Nae Ionescu plus Dej, prințul Cecatti, pentru Constantin/Bîzu Cantacuzino, pilotul Anei Pauker, care depune pentru ea obiecte de artă la o bancă din Elveția, Imre Mogyrow, pentru Miron Constantinescu şi Héléna Skripka, pentru Lica Gheorghiu, în L’Espionne, Yzidor Khazar pentru Henry Jakober şi Zaharia Vlaska, poreclit Malagamba, pentru Zaharia Stancu, în Dieu ne reçoit que le dimanche, Morcovesco pentru George Macovescu, Ivan Bodaraz pentru Emil Bodnăraş, Rigoletto sau Nicoletto pentru Nicu Ceauşescu, Constantin Glitan pentru Flitan, în Le Grand Exterminateur şi Octavian Harnaz pentru naistul Gheorghe Zamfir în Les Inconnus de Heidelberg), fie la citarea lor directă (Stalin, Masaryk, Hruşciov, Ana Pauker, Dej, Petru Groza, Grigore Preoteasa, Moruzov, Pacepa, Brâncuşi, Titulescu, Gafencu, Enescu, Ştefan Baciu, Aurel Marin, Gherghinescu Vania sau însuşi Virgil Gheorghiu, „le po?te du Christ et de la Roumanie“, cu adresă cu tot, „Paris, 16 rue de Siam“).
De obicei, liderii comunişti (Ana Pauker, Bodnăraş, Nicolae, Elena şi Nicu Ceauşescu), dar şi unii scriitori (Zaharia Stancu) sînt fixați prin cîte o fişă biografică, dar nu ca într-un roman realist, ci ca într-unul ? th?se. Sau mai exact, ca într-o caricatură politică. Aşa de exemplu, în cazul Anei Pauker (Hanna Tauler), „la reine ivrogne de la Roumanie“, instalată din ordinul lui Stalin chiar pe tronul Palatului Regal din Bucureşti (sic):

Au milieu de cette pi?ce qui est la biblioth?que privée du roi de Roumanie, se trouve un grand bureau, avec des pieds en or, et derri?re, un fauteuil vaste comme un carrosse, en velours, avec une couronne. Une femme y est assise. Tr?s grosse, tr?s grasse, en uniforme de colonel. Elle a les cheveux noirs. [...]
La femme aux cheveux noirs, longs, avec une casquette de colonel ? étoile de sang posée sur l’oreille droite, a le visage fardé. Il est couvert de poudre de riz blanche, exactement comme les murs de vieilles maisons badigeonnées ? la chaux. Elle a les l?vres écarlates ; son rouge ? l?vres est fort violent, comme des cerises anglaises trop m?res. Elle utilise un bâton de rouge tr?s gras et la graisse s’écoule lég?rement sur son menton. [...]
Elle porte des pantalons larges comme des shalvars, et des bottes, comme tous les militaires asiatiques. [...] Ses pantalons sont pareils ? ceux des femmes musulmanes, car elle a des hanches immenses, un derri?re qui occupe tout le fauteuil du roi, semblable ? l’arri?re d’un camion citerne. Ses seins sont immenses, des mamelles qui se sont développées et sont noyées de chair et de graisse. A cause de cette poitrine immense, son veston de colonel soviétique de l’Armée Rouge ressemble ? une robe de grossesse. [...] Sa figure, poudrée de blanc, est boursouflée. Elle est ivre.

(L’Espionne)

Sau în cazul lui Nicolae Ceauşescu :

C’est un homme de petite taille. Une cinquantaine d’années. Pendant la guerre, il est arrivé dans la capitale avec d’autres adolescents, en y commettant de petits larcins. Au cours d’une razzia, il fut arr?té avec ses copains et envoyé dans un camp d’internement. Il n’avait ni domicile ni travail. Le camp d’internement était ? Targul Jiu. Il y avait des milliers de personnes, de toutes les classes sociales. [...] L’actuel immortel président de la République populaire roumaine fit ainsi connaissance avec les boyards roumains. Il était émerveillé par leurs mani?res. Pour les voir de plus pr?s, il est devenu leur serviteur bénévole. A la fin de la guerre, les boyards de Targul Jiu se trouvaient aux côtés d’Ana Pauker, parmi les dirigeants de la République populaire. L’actuel président chercha les boyards. Il se mit ? leur service. A nouveau. Comme dans le camp de Targul Jiu. Il était né pour servir. Le parti communiste a besoin d’hommes qui servent. Il est donc engagé dans la servitude. Il est devenu un rouage dans la machine du parti. Il est devenu une pi?ce dans l’appareil du parti communiste. Un Aparatski. Au début, il avait un tout petite rôle dans l’Appareil. Les années aidant, il est devenu important. Pour faire carri?re dans l’Appareil du parti communiste, il ne faut avoir ni intelligence, ni culture, ni fantaisie. Simplement servir. Il se trouva subitement au sommet de la pyramide. [...] Maintenant, il vit dans le luxe, comme les rois d’Orient. Il est secrétaire perpétuel du Parti. Son occupation principale est de voyager. Chaque mois, il rend visite de la sorte ? un de ses coll?gues, comme il appelle famili?rement les rois, les empereurs et les présidents des autres pays de la terre. D?s qu’il rentre de voyage, il fait publier dans les journaux et les revues, ? la radio et ? la télévision, les impressions de sa visite chez ses camarades le président des Etats-Unis, la reine d’Angleterre, le shah d’Iran ou le président de la République française. Le peuple roumain est persuadé que tous les chefs d’État, tous les rois et les empereurs du monde ne font pas autre chose qu’attendre la visite de l’immortel président de la République populaire roumaine, pour donner des banquets en son honneur et pour l’embrasser, publiquement, en lui demandant des conseils politiques.

(Le Grand Exterminateur)

Nota bene. La începutul anilor ’50, la fel vor proceda Virgil Ierunca et company cu seria de „Sovrom-Portrete“ publicate în revista socialistului Eftimie Gherman, România Muncitoare. Despre „Vasile Luca“, „Gh. Gheorghiu-Dej“, „Petru Groza“, „Teohari Georgescu“, „Ana Pauker“, „Emil Bodnăraş“, „Alexandru Moghioroş“, „Miron Constantinescu“ sau „Iosef Chişinevski“, dar şi despre cîțiva scriitori din categoria „tovarăşilor de drum“ sau a celor care au practicat cu mult zel realismul socialist. Între alții, „G. Călinescu“, „Mihai Ralea“, „Zaharia Stancu“, „Mihai Beniuc“, „Cicerone Theodorescu“ sau „Miron Radu Paraschivescu“.
La mijlocul anilor ’50, şi J.N. Manzatti (Ion Mînzatu) a publicat în Vocea libertății (Atena), la rubrica intitulată „Colțul lui Gâgă“, treisprezece foiletoane caricaturale dedicate unor vedete ale regimului de la Bucureşti sau unor scriitori-colaboratori ai acestui regim. Cîteva exemple : „Despre domnu profesor tarhon, fost preş-idinte a republicii popo-lare“, „Despre anişoara paucăr, fostă femeie“, „Despre petru groaza, preş. al Rep. Popó-lare“, „Despre tov căprar-general botnăraş“, „Despre d. iginer mihail sadoveanu“, „Despre tovarăşa maria bănuş, poietă a popo-rului“. Gâgă, un personaj foarte popular în România interbelică, fiind un fel de Bulă avant la lettre, care spune ce ştie şi ce crede, fără frînă şi fără perdea.

Aşadar, în cazul lui Gheorghiu, avem de-a face cu subiecte politico-religioase şi cu personaje identificabile în realitate (între aceştia, agenți acoperiți sau de influență, activi în exil), de care s-a ocupat cu mai mult succes şi fiul unui emigrant rus, născut la Paris, Vladimir Volkoff, în Le Retournement (Paris, 1979) sau în Le Montage (Paris, 1982). Definiția care i s-a aplicat lui Volkoff în Franța, „l’amateur de théologie autant que d’espionnage“, i se potriveşte şi lui Gheorghiu. Însă în timp ce romanele lui Volkoff au fost premiate şi traduse în străinătate, principalele romane de consum ale lui Gheorghiu n-au fost încă traduse în România, unde mult timp, romanul polițist şi de spionaj a fost obligat să traverseze deşertul sau să recurgă, pentru a supraviețui, la clişeele propagandei anticapitaliste, la parodie sau la pastişă. Iar aşa-zisul roman politic a fost obligat să evite contemporaneitatea imediată. De vină pentru acest dezinteres generalizat să fie oare tot biografia antipatică a prozatorului, care în „Prologul“ romanului Les Inconnus de Heidelberg leagă toate firele paraliteraturii sale, din postura asumată de scriitor-spion, exact ca Volkoff în Le Montage?

Tous les livres que j’ai écrits jusqu’? maintenant sont des confessions, des autobiographies ou des témoignages. [...]
Comme l’annonce tr?s clairement et sans ambiguité aucune la page de couverture, je travaille pour les services d’espionnage soviétiques. [...]
Depuis longtemps, les gens qui vivent autour de moi devinaient plus ou moins que je travaillais pour les services secrets des pays de l’Est. Mais, dans ces sortes d’affaires, il est toujours tr?s difficile d’apporter des preuves matérielles.

La acest neliniştitor profil biografic se mai adaugă, cu acelaşi rezultat inhibator pentru critica literară tradițională, şi profilul narativ al romanelor semnate de Gheorghiu, în care (am văzut) abundă elementele de definiție ale literaturii triviale. În special recursul la trăsăturile de bază ale unor personaje sau la fapte adevărate în punctul lor de plecare, dar amplificate şi deformate apoi caricatural. Reprezentativ pentru stilul acesta e La Condottiera, care transformă un roman polițist început cu o crimă comisă la 23 august 1964, într-un sat moldovenesc de pe malul Ozanei, într-un adevărat basm politic încheiat cîteva zile mai tîrziu la Frankfurt pe Main.

§ Alibiul la care recurge Gheorghiu în primul său „mare reportaj de război“ e unul cît se poate de subtil, pentru că le sugerează cititorilor că autorul lor s-a derobat de orice responsabilitate personală. În definitiv, cea dintîi obligație a oricărui bun reporter e să-şi țină ochii larg deschişi, ca să poată vedea cît mai bine. Or, în Ard malurile Nistrului (Bucureşti, 1941, cu o prezentare de Tudor Arghezi), Gheorghiu ține să ne transmită un anumit mesaj personal. În drum spre front, la Bacău, în clădirea Marelui Cartier General al Aerului, unde a rămas să înnopteze, un soldat i-a spart din greşeală ochelarii, aşa încît sîntem lăsați să înțelegem că nu mai are nici un rost să-i pretindem o relatare exactă :

Unul dintre soldații cari măturau pe jos, a voit să deschidă fereastra şi s-a urcat cu picioarele pe scaunul de lângă patul meu, călcându-mi peste ochelari şi sfărâmându-i.
Totuşi azi voi începe activitatea.
În realitate, chiar dacă alibiul lui Gheorghiu e subtil, el nu este perfect, pentru că reporterul ține cu orice preț să fie publicat. Aşadar, va fi trimis pe front la cerere şi va scrie nu ceea ce vede, ci ceea ce s-a aşteptat din partea lui: propagandă. Iar atunci cînd reportajele sale vor fi difuzate, în vitrina unei mari librării din Bucureşti, ele vor fi însoțite de fotografia autorului în uniformă militară şi cu o cască de oțel pe cap. Prin comparație, jurnalistul Ştefan din Delirul lui Preda, pe care l-am mai pomenit, pleacă şi el ca reporter pe frontul din Răsărit, de unde îşi trimite articolele. Dar pentru că scrie despre ceea ce vede, la întoarcere el constată că reportajele sale au fost fie modificate, fie cenzurate, fie chiar interzise. Însă diferența dintre cei doi reporteri este cea dintre realitate şi ficțiune. În timp ce în Delirul, Ştefan se poate manifesta aşa cum vrea Preda, C.V. Gheorghiu confirmă pe teren „programul de lucru“ impus românilor de către generalul Ion Antonescu, după ce Mihai I i-a acordat prin decret regal puteri depline. În capitolul „Die Judenfrage“ din volumul Marschall Antonescu, editat la Essen, Harald Laeuen a rezumat încă din 1943 acest program. Pe toți evreii din Basarabia, Antonescu intenționa să-i deporteze în lagărele din zona Bugului, iar la 26 octombrie 1941, ca răspuns la cele două petiții pe care i le adresase W. Filderman, preşedintele Federației Comunităților Evreieşti din România, pentru a face apel la sentimentele umanitare ale Conducătorului, acesta a dat publicității o scrisoare prin care îi făcea responsabili pe toți evreii din Basarabia de toate crimele şi de toate actele de sabotaj comise împotriva românilor de-acolo („acte de ură, împinse pînă la nebunie“), precum şi de toate umilințele îndurate de ostaşii români în retragere, după ultimatumul formulat de Uniunea Sovietică în iunie 1940.
Dar cum şi despre ce scrie C.V. Gheorghiu? Despre „un lagăr cu prizonieri bolşevici“, vizitat la Găeşti, ocazie cu care poate reproduce părerea pe care şi-a făcut-o despre evrei un tînăr marinar de pe distrugătorul „Moscova“. „Evreii, crede prizonierul, se cunosc totdeauna trădîndu-şi instinctele rasei strîngînd bani, căutînd să înşele şi fugind de muncă.“ Tot despre evrei este vorba şi la Cernăuți, unde reporterul ascultă poveşti despre bandele lor care distrug şi ard satele, în timpul retragerii armatelor bolşevice, sau care comit în oraş „acte de teroare şi crime“.
În ce-i priveşte pe bolşevici, „bisericuța reşedinței metropolitane din Cernăuți a fost transformată literalmente în closet pentru ostaşii păgîni ai U.R.S.S.-ului“, iar la Chişinău, o biserică a fost transformată în sală de cinematograf şi de teatru. „În acest altar, scrie revoltat Gheorghiu, a jucat şi artista evreică Sidy Tahl din Bucureşti. În locul icoanelor au fost aşezate în această biserică şi decorurile obscene ale desenatorului evreu Perahim pe care îl laudă G. Călinescu în « Istoria literaturii române », apărută tocmai în aceste zile.“
În rezumat, în timp ce ofițerii germani răspund „frumos şi prieteneşte“ la salut, iar românii din Basarabia sînt cu toții „oameni de pîine“, evreii, „vrăjmaşi de moarte ai țării şi ai neamului nostru“, fac spionaj, ducînd „zi şi noapte inamicului informații despre pozițiile trupelor noastre“, dau foc lanurilor de grîu sau otrăvesc fîntînile cu sodă caustică.
După cum se poate constata, idei, generalizări şi clişee extrase din inventarul imagologic al antitisemitismului din toate timpurile, propagandă de război, cu simplificări pe măsură (pe pereții gării din Ungheni se poate citi lozinca „Trăiască România ! Trăiască generalul Ion Antonescu! Jos jidanii! Jos comuniştii“), dar şi fapte de natură să scandalizeze orice om de bună credință. În această ultimă categorie intră deportarea sistematică a românilor basarabeni şi arderea cărților româneşti de către sovietici sau seria dărilor apăsătoare la care comuniştii din U.R.S.S. îi supun pe „chiaburi“ : cîte 65 % din grîul şi din porumbul semănat, 400 kg de carne pe an, 1.000 de ouă, 160 kg (sic) de lapte, zarzavaturi, lînă etc. Cu aceste exemple la îndemînă, pare firesc sfatul pe care i-l dă reporterului o profesoară de chimie rămasă în Basarabia:

Domnule Gheorghiu scrie te rog în ziare sugestia pe care ți-o dau eu. Comuniştii militanți sau simpatizanții comunişti din România sau din oricare țară din lume să nu mai fie condamnați la închisoare ori izolați în lagăre.
Ei să fie adunați şi trimişi în țara în care va mai exista comunism pentru a trăi acolo.[...] Cea mai aspră pedeapsă care se poate da unui om este să-l obligi să trăiască într-o țară comunistă.

Idee cu care, bineînțeles, reporterul e de acord :

Comuniştii din toată lumea să fie trimişi, cu trenuri speciale în vagoane de clasa întâia, sau cu avioanele de lux, în țara în care va mai exista comunism.
În felul acesta se vor vindeca radical. Treizeci de ani de închisoare, de muncă silnică, sunt mai dulci decât treizeci de ani trăiți într-o țară sub regimul bolşevic.

Tema propagandistică a evreilor care luptă din toate puterile împotriva românilor e reluată şi în reportajul intitulat Am luptat în Crimeea (Bucureşti, 1942):

Odată cu cedarea Basarabiei şevreiiț au trecut de partea Ruşilor, iar acum, în munții Crimeii luptă împotriva Românilor cu o înverşunare pe care nu am mai întâlnit-o niciodată la soldații ruşi. [...]
Cincizeci la sută din armamentul cu care luptau împotriva noastră aceşti Evrei români era armament românesc. Trăgeau în noi cu mitraliere româneşti, cu carabine româneşti şi toate cartuşele lor, toate granatele, erau ale armatei noastre: le furaseră din Basarabia atunci când s-au retras armatele noastre. [...]
Acum, în inima Crimeii, suntem împuşcați cu aceste arme. Niciodată nu voi putea descrie mânia mea, durerea mea şi a ostaşilor români, care se vedeau împuşcați cu arme şi gloanțe româneşti, de Evreii din România, aici în munții Crimeii.

Tot propagandă e şi „ingeniozitatea“ cu care Gheorghiu descoperă un motiv cu vechime multiseculară pentru acțiunile armatei Române în Crimeea, în timp ce în țară, Iuliu Maniu îi cerea generalului Antonescu, încă din iulie 1941, să nu extindă războiul împotriva Uniunii Sovietice dincolo de vechiul hotar al Nistrului :

În clipa aceasta, în afară de orice poruncă ştiu că mă aflu în aceste locuri, pentru a răzbuna — cel puțin prin prezența mea — şiragul nesfârşit de umiliri şi de dureri suferite de străbunii mei. [...]
Străbunii mei dragi, câți dintre voi nu au fost ucişi şi aruncați în drum, cu trupurile ciopârțite, pe vremea acestor năvăliri şale tătarilorț. Câte fete din neamul meu au fost răpite şi făcute roabe? [...] Câți străbuni ai mei au fost ucişi lângă altarele aprinse de câtre tătarii de la Crâm, de tătarii din această Crimee? Numărul lor nu e mic. Nici năvălirile n-au fost puține. Şi de fiecare dată trebuia să dăm tain de sânge. De fiecare dată trebuia să vă ardă gospodăriile şi bisericile.

În comparație cu primele două mari reportaje de război semnate de Gheorghiu, cel de-al treilea, Cu submarinul „Delfinul“ la asediul Sevastopolului (Bucureşti, 1942) este cel mai puțin angajat. În peste 100 de pagini, autorul ține să înregistreze emoțiile pe care le-a trăit în rolul de submarinist pe Delfinul, eroismul principial al echipajului, citat la sfîrşitul reportajului, om cu om, sau anatomia unui aparat submersibil de luptă, înclusiv superstițiile, regulile şi terminologia lui de specialitate (crucieră, siflee, purjă, balastru, santine etc.), indescifrabilă pentru un profan.
Impresionează profund şi detaliile insolite din micul capitol intitulat „Ne suge marea“ :

În submarin, deşi suntem în miezul verii e frig. Mai ales e umezeală. După o jumătate de zi de şedere în adâncul mării, pereții submarinului încep a lăcrima. Plouă peste noi de pe toți pereții. Când ne deşteptăm, pe pătură, pe haina cu care suntem îmbrăcați, pe pernă şi pe cearceaf găsim o brumă cenuşie de mucegai. Uneori, când stăm mai mult, ne mucegăieşte şi părul de pe cap. În submarin, în adâncul mării, e mai multă umezeală decât în mormânt.

Nu lipsesc nici considerațiile aproape poematice despre aer, pămînt şi apă, despre mulțimea icoanelor şi a cruciulițelor, care transformă Delfinul într-un adevărat paraclis subacvatic, sau despre iubitele submariniştilor (inclusiv două scrisori de dragoste ale autorului). Alte cîteva pagini se referă la istoricul submarinelor (cu Bushnell, Fulton şi Wilhelm Bauer) sau la glorioasele fapte de vitejie ale unui U-Boot 155, activ în timpul primului război mondial. În restul paginilor (circa douăzeci) sînt numărate bombele (peste 540) pe care aviația bolşevică le-a aruncat în decurs de aproximativ o săptămînă asupra Delfinului, trimis să participe la asediul portului Sevastopol. Bombe şi grenade însoțite de spaima echipajului de a fi scufundat. De unde, şi surpriza cititorului de a constata că rolurile au fost dintr-o dată inversate şi că vînătorul a devenit vînat.
Aproape uitate au rămas încă două reportaje de mai mici dimensiuni, publicate de Gheorghiu în Revista Fundațiilor Regale. Vânătorii de tancuri, în nr. 3, martie 1942 şi Marinarii români în Mările de Nord, în nr. 11, noiembrie 1942. Ambele sînt reportaje „la mîna a doua“, pentru că se bazează pe relatările celor implicați în evenimentele respective.
În Vânătorii de tancuri, un general îi povesteşte reporterului, în timpul campaniei din Crimeea, „cum au luptat «extraordinarii săi vânători de munte» cu tancurile sovietice“, în mijlocul Stepei Nogai. Cum? „Înarmați, fiecare, cu o foaie de cort şca să acopere micile ferestruici ale tancurilor inamiceț, cu câteva sticle cu benzină, pe care le îndesaseră în buzunare, cu cutii de chibrituri sau cu brichete“, iar după ce tancurile erau incendiate, cu cîte „un braț de paie“, aruncat „în mijlocul flăcărilor, pe capul tancului“. Cum s-ar spune, „s-a luptat aşa cum luptă numai eroii din basme şi din legende“.
În Marinarii români în Mările de Nord este tematizată frăția de arme româno-germană, în prima fază a celui de-al doilea razboi mondial. De data aceasta, un fost coleg de pe vremea Liceului Militar din Chişinău, ajuns ofițer de marină şi trimis „într’un port de pe coasta Mării Nordului“, îi povesteşte reporterului despre modul în care a fost instruit de germani. Mai întîi, „ofițerii români au fost întâmpinați, cu nesfârşită camaraderie“. Apoi au fost îmbarcați pe cinci dintre vedetele lor rapide şi au fost trimişi să lupte împotriva unui convoi de nave inamice, dintre care au reuşit într-o singură noapte să torpileze şi să scufunde cinci.
Marele semn de întrebare pe care îl ridică Marinarii români în Mările de Nord (un reportaj lipsit de orice accent xenofob) nu este exaltarea vitejiei marinarilor germani şi români, firească într-un reportaj de război, ci faptul că inamicul nu are identitate. Ceea ce lasă loc atît presupunerii că a fost vorba de un convoi de vapoare britanice, nu „bolşevice“, cît şi bănuielii că redacția Revistei Fundațiilor Regale a cenzurat reportajul. Dacă nu cumva discreția aceasta neobişnuită i-a aparținut chiar autorului.

Am insistat ceva mai mult asupra reportajelor de război pe care le-a publicat Gheorghiu, din două motive. Mai întîi pentru că, în mare măsură, din pricina lor s-a decis autorul să aleagă exilul. În al doilea rînd, pentru că efectul lor ideologic şi propagandistic poate fi comparate cu efectul articolelor semnate de alți trei exilați, Eliade, Cioran şi Vintilă Horia, în România anilor ’30–’40. Or, din acest ultim punct de vedere, nici unul din reportajele lui Gheorghiu nu este mai antisemit, mai şovin sau mai prohitlerist. Dimpotrivă.

Una peste alta, cărțile lui Constantin Virgil Gheorghiu s-au adunat într-un vraf consistent, care îl transformă pe autorul lor în cel mai prolific prozator româno-francez din a doua jumătate a secolului XX. Iar, din grămada aceasta de cărți se detaşează un roman, Ora 25, care a dovedit că poate supraviețui momentului în care a fost publicat, plus cîteva reuşite în zona literaturii de colportaj.