Eseuri
Alexandru Vlad

DE CE NE PIERDEM ÎN PĂDURE?

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2009

Până la urmă tot trebuia să mi se întâmple, parcă mi-o căutasem cu lumânarea: m-am rătăcit în pădurile acestea care nu că ar fi ele foarte mari, dar sunt complicate asemenea unei elaborate litere chinezeşti. Abia privite din avion, sau pe Google Earth, îți dai seama de asta. Dacă te depărtezi de zona de vreo zece kilometri pe care ai învățat s-o ştii precum îți ştii buzunarele, cu mult ghinion şi puțină neatenție poți umbla toată ziua, rămânând cu convingerea că ai de-a face cu nişte codri compacți care au supraviețuit ca prin minune în această epocă a defrişărilor aleatorii.

Ştiu ce este aceea a te rătăci, pentru că nu mi se întâmplă chiar prima oară: rătăcirea este un eşec speculativ de cea mai pură sorginte intelectuală. Impunem o logică greşită tocmai în virtutea consecvenței sale, considerăm persistența în greşală drept o dovadă a tăriei noastre de caracter. Şi nu vorbesc aici despre ideologii, despre comunism sau alte asemenea forme de rătăcire, vorbesc despre actul de-a pierde drumul bun într-un oraş străin, sau pur şi simplu în pădure. Dar pentru că veni vorba, nu degeaba comunismul însuşi e considerat a fi de fapt o rătăcire, nu doar pentru că a dus cu totul altundeva decât unde promisese, cât pentru că abaterea de la firesc s-a făcut în urma unor intense şi dedicate speculații inelectuale, dacă bine îmi amintesc eu din “Originile (iată!) intelectuale ale comunismului”. Cel puțin în teren, instinctele ne-ar servi poate mai bine!
Deci fiecare se pierde conform propriilor lui speculații. Modul cum am apreciat secvențial drumul, toate semnele pe care cu inteligență le-am interpretat, aparțin modului meu de-a gândi, şi m-au adus aici. Îmi spune asta ceva despre mine însumi oare, ceva ce încă s-ar putea să-mi scape?

Aşa cum marea te atrage în larg te atrage şi pădurea în profunzimile ei. E un labirint atrăgător. Nu suntem neutri în timp ce-i parcurgem potecile, drumurile umblate sau neumblate, orice urme şi semne sunt mai recente sau mai puțin recente, şi ni se oferă treptat o evanescență aproape hipnotică. La început parcă-i o joacă, o repetiție pentru o expediție viitoare mai mare. Suntem călători medievali. Descoperim în noi înşine nuanțe ale unei curiozități primare. Ca să facem descoperiri, tărâmul nu trebuie să fie neapărat virgin, ajunge ca noi să fim prima oară acolo, fără martori. Rutina şi sentimentul prevederii dispar, lăsând loc unor puseuri de curaj de-o factură nouă. Şi când toate acestea pălesc apar umbrele serii care le potențează. Inhalăm nesocotința (imprudența) în doze mici şi suportabile uitând să facem suma, efectul cumulativ, ca un cheltuitor care amână socotelile, bilanțul trimestrial, deşi presimte vag că va ieşi în pierdere şi va trebui până la urmă să înfrunte neplăcerile finale. Un pic prea târziu.

Aşa că de la un moment dat toată pădurea mi se păru a fi o multiplicare absurdă de copaci, de stejari şi goruni nu prea diferențiați între ei indiferent în ce direcție te uitai şi, mă rog, dacă existau diferențe acestea în situația dată erau irelevante. Dacă pădurile au ființe supranaturale acestea nu şi-au făcut văzută prezența. Dar lipsa lor părea oarecum neliniştitor de concretă, deci nu mă mir că au fost inventate de cei aflați în circumstanțe asemănătoare. Cineva trebuie să îmi fi vegheat evoluția şi să se fi amuzat în secret. Omul are probleme în a percepe singurătatea totală, o umple cu aprehensiuni şi suspiciuni, se crede victima unei conjurații elfice.

Am văzut o vreme urmele liniştitoare ale trecerii omului, copacii însemnați cu ciocanul de marcaj al pădurarului, încă un pachet gol de țigări, pantofi scâlciați abandonați de țiganii care au cules pe-aici ciuperci, sticle din plastic abandonate, şi pe toate le-am interpretat, probabil, ca fiind ale unor oameni din satul meu. Urmele de căruță puteau duce ele altundeva decât în satul din care pornisem azi-dimineață? Şi, ca pentru a complica şi mai mult lucrurile, sensibilitatea mea s-a amplificat şi am început să recunosc, după semne, şi alte elemente – o buturgă mai ciudată, un copac răsucit ca suferind de reumatisme. Mai mult ca sigur le mai văzusem. Mă gândeam cu mândrie că altora le-ar fi scăpat. La început am crezut că sunt (cum altfel?) semne că eram pe drumul cel bun, mai apoi mi-am dat seama că, din păcate, nu erau nimic mai mult decât dovezi că mă aflam cel puțin a doua oară exact în acelaşi loc.

Şi să te pierzi în pădure este una din spaimele ancestrale ale omului. Alta fiind, probabil, să te îneci în iazul morii.

În astfel de momente mai există o singură şansă: norocul. Doar că pentru a avea noroc trebuie să ieşi din lanțul regulilor, din mecanica raționamentelor. Migdala trebuie să dezactiveze fără întârziere rațiunea. Pentru că, în caz de mare alarmă, de panică, o anume porțiune a creierului numită „migdală” se pare că dă instrucțiuni pentru blocarea tuturor proceselor raționale, şi de ce pentru altceva dacă nu tocmai pentru a lăsa instinctele, flerul, să acționeze? S-a constatat, până şi statistic, că oamenii greşesc într-o măsură mai mare atunci când au destul timp să judece situația şi mai puțin atunci când lipsa de timp îi obligă să reacționeze instantaneu. Asta explică intervențiile salvatoare şi iraționale ale piloților. Doar că eu mă rătăcisem metodic, cum spuneam, pas cu pas, adâncindu-mă în necunoscut cu fiecare oră de drum.

De câteva ori am deranjat căprioare, parcă întotdeauna aceleaşi, şi după spaima şi surpriza lor, după salturile lor enorme prin care parcă obțineau o secundă de imponderabilitate, mi-am dat seama că nu sunt tot atât de obişnuite cu prezența omului ca acelea care ies la lizieră sau dau iama prin grădinile oamenilor în vecinătatea satului. Acelea au deja comportamentul pervertit al animalelor din grădina zoologică. Doi țapi se băteau într-o seară în apropierea locului unde pescuiam, şi auzeam de-o vreme bufniturile şi icnetele lor. I-am rugat să facă linişte – pescuiam, dar nu după multă vreme au luat-o de la capăt, în diferendul lor de-mperechere. După dispariția căprioarelor n-am mai dat peste nici un semn de viață, până când am ajuns într-o zonă în care pământul reavăn şi negru din luminişuri era răvăşit de mistreți, despre care ştiam că se retrăseseră tot mai departe de drumurile umblate. Suspect de puține păsări – nici acestea nu sunt proaste, preferă lizierele.

Am început iarăşi să fac calcule, trigonometrie fără instrumente, cartografie fără hartă, încurcând fără îndoială şi mai mult, dacă se putea, lucrurile. Am zărit în dreapta un luminiş, în sfârşit ieşeam afară din pădure. Drumul acela nu părea prea folosit, dar afară urma să beneficiez de alte elemente de orientare. Dispăreau copacii şi puteam vedea pădurea. Un uliu uriaş, tulburat în recluziunea lui cea mai sigură, după ştiința şi experiența lui, se ridică de undeva şi îşi întinse aripile cafenii ocupând aproape tot drumul. Evident nu eram într-o zonă prea umblată. Dar ieşeam afară. Ceea ce până la urmă nu mi-a folosit la nimic. Am văzut o vale mărginită de dealuri aride şi pustii, fără cirezi şi fără turme. Nu se auzea nici un zgomot, nu se vedea nici un fir de fum, aşa că am intrat înapoi în pădure, refăcând după câte mi-a fost în puteri metodic şi în sens invers drumul parcurs în ultima oră. Când am văzut iarăşi blestematul pachet de țigări m-am aşezat pe o cioată şi am mâncat, înghițind fără grabă pâinea şi brânza care se făcuse deja un soi de pastă în buzunare, amestecată cu semințe verzi de plante.

Am încercat să-mi amintesc situații asemănătoare din literatură, panica instaurată peste orfanii pierduți noaptea în pădure. Din frații Grimm – unde spaima rătăcirii se află în starea cea mai acută şi mai pură. De exemplu, Căsuța din pădure: O porni la întâmplare şi merse aşa până amurgi şi se întunecă de-a binelea. Copacii foşneau în întunericul nopții, bufnițele scoteau tot felul de țipete şi pe fată începu s-o prindă frica. Deodată zări în depărtare o rază de lumină scânteind printre copaci. Să fim serioşi, nu era nici o luminiță şi exercițiul acesta nu-mi folosea la nimic. Sau Dante? Într-o pădure-ntunecoasă mă rătăcii pierzând dreapta cărare. Prea livresc. Nu versul în sine, ci trimiterile pe care le presupune: Spre amiaza vieții noastre muritoare etc. Ori Henry David Thoreau, care susține că a te pierde în pădure este o experiență surprinzătoare, memorabilă şi valoroasă. Până când nu te pierzi de-adevăratelea nu poți aprecia cât de vastă şi stranie e natura.

Când m-am ridicat de pe buturugă picioarele au refuzat o vreme să-şi reia mecanica lor activitate. Se înmuiaseră şi mă dureau. Şi ele considerau că sunt puse la treabă abuziv, şi fără instrucțiuni precise, încurajate iresponsabil să ia inițiativa. Şi apoi, dacă se poate spune că mai lipsea ceva, m-a prins o ploaie ca un potop, altfel de ploaie (mi se părea) decât cea care m-ar fi putut prinde acasă, sau undeva prin apropiere. Mai ostilă, mai lungă şi mai nepăsătoare. A început să tune şi să fulgere, apoi în pădure parcă s-au stins luminile. Şi în tăcerea care s-a lăsat am auzit-o cum vine, de la distanță – silvestră distanță, şi am ciulit urechea. Părea că vin lăcustele, o cavalerie invizibilă, un sunet ca un bruiaj universal şi apoi o cascadă rece îşi făcu loc din înalturi. Pădurea sorbea apa ca un burete, mirosea a putred ca într-o turbărie, solul negru deveni clisă, făgaşele drumului deveniră torente. Mi-era sete, dar nu mai avea rost să caut nici un izvor.
Mă gândeam, fără să mă opresc, la toți rătăciții prin pădure din cărțile copilăriei, robinsonii din Polesia, „Gazeta pădurii” răsfoită pe masa de lemn din fundul grădinii, din care aflam ce tărâm fabulos e codrul, câte viețuitoare se organizează aici. Sincer, acum mi se părea aproape pustiu, un tărâm cu prea mulți copaci, înghițind ploaia ca o sugativă, părăsit de orice prezență. Cu excepția mea. Semnele trecerii omului, puține – derutantul pachet gol de țigări pe care abia se mai cunoştea tiparul, o cârpă sfâşiată într-un ciot, amplificau această senzație de tărâm părăsit. Fără păsări, fără fiare, fără zâne – un anacronism vegetal. Dacă m-aş fi putut vedea de undeva de sus, eram probabil ca un şoarece într-un labirint.

Abia spre seară am putut vedea, în sfârşit, soarele, palid printre norii păstoşi şi gata să se scufunde după valurile verzi ale altei păduri, şi am constatat, ca Ahab, că nu era în direcția care trebuia. Mă duceam direct spre el, adică spre apus, şi ar fi trebuit să merg spre răsărit, să-l am în spate. Nu mai sunt destul de tânăr şi nici destul de sănătos pentru prostia asta, mi-am spus aproape cu voce tare. Ud până la piele, cu apa clefăindu-mi în cizme, aveam senzația că sunt uscat pe dinăuntru, saliva îmi devenise lipicioasă.

Şi brusc am ieşit din pădure, de parcă aceasta m-ar fi scuipat afară. O vale cu iarbă enormă ce-mi venea până la umeri, şi undeva în față, pe un deal, cineva păzea nişte cai. Se vedea şi fum – era seară, oamenii din nişte case deocamdată invizibile probabil că-şi găteau cina. Prin iarba aceasta mai greu de înfruntat decât pădurea, am ajuns la un drum şi apoi într-un sat în care nu mai călcasem în viața mea, dar de a cărui existență ştiam din copilărie. De-acolo m-a adus acasă cu maşina un bărbat tuciuriu ca un zulus şi cu zale de argint la gât, pe un drum prăpăstios şi ocolitor care făcea maşina să zdrăngăne şi să geamă parşivă, ca apoi, când am ajuns în şoseaua națională, să accelereze cu prudență şi neîncredere, fără chef şi cu probleme la aprindere. Omul clătina din când în când din cap cu uimire şi-şi ştergea fruntea, îşi aprindea câte-o țigară trăgând cu ochiul la pantalonii mei uzi şi lipiți de coapse, la brațele mele pe care pielea se făcuse ca de gâscă. Când am mai avut un sfert de oră până la mine a trebuit să aprindă farurile. Mi-a luat pentru oboseala lui cam atâta cât câştig eu într-o săptămână. Probabil socotea, el, care era învățător în satul pe care tocmai îl descoperisem, că altfel nu se realizează partea pedagogică a lucrurilor.

Şi dacă stau şi mă gândesc bine, ce anume căutam eu în pădure? Parcă m-aş fi dus special ca să mă rătăcesc. Nu era sezon de ciuperci, vremea nu era stabilă. De ce mi-am luat totuşi mâncare şi nu mi-am luat mai degrabă apă de băut, sau şi apă de băut? Ce m-a făcut ca de câte ori am ieşit în locuri cunoscute să intru înapoi în pădure ca să fac acolo corecțiile necesare, convins că prin pădure distanțele sunt mai scurte şi drumurile mai drepte?

ALEXANDRU VLAD