Eveniment
Elisabeta Lăsconi

O CARTE CE ÎNTRETAIE DOUĂ POVEŞTI

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2009

Mateiu la a treia confirmare

În mod curios, cartea lui Ion Iovan se situează la intersecția imaginară a două poveşti care îmi bântuie de multă, multă vreme viața de cititor. Una ține de tentativa de a stabili ierarhii ale capodoperelor şi ale autorilor, alta de reflecțiile asupra lecturii şi a receptării, asupra scrisului original şi a rescrierii după model consacrat.
În primul an de studenție s-a încins o discuție pătimaşă privind cel mai bun roman din literatura română, şi dincolo de afinitățile rebreniene, călinesciene, sadoveniene ori de sindromul “Camil” sau “Preda” am reuşit să cădem la pace doar aşezând între noi, într-un centru cel puțin curios, Craii... mateini. A fost primul semn, încărcat de subiectivitatea şi mai ales de teribilismul unei vârste.

Al doilea semn a venit în urmă cu nişte ani buni: o anchetă propusă de “Observatorul cultural” propulsa Craii... în vârful ierarhiei romanului românesc. Şi cum răspunsurile veneau de la critici din generații diferite, practicanți ai diverselor formule şi metode, fără doar şi poate exprimând un punct de vedere personal, rezultatul tinde să devină judecată obiectivă sau pur şi simplu verdict categoric privind romanul românesc.
Cartea lui Ion Iovan aduce însă al treilea semn de confirmare. Nu cunosc în literatura noastră un exercițiu de admirație de asemenea anvergură şi devoțiune, precum singulara scriere ce reuşeşte să fie simultan ficțiune, dicționar şi dublă investigație de istorie secretă a epocii şi de istorie literară. Totodată, este o demonstrație de virtuozitate realizată pe mai multe paliere.

Mai întâi, cartea are structura unei narațiuni în ramă, compusă din şirul de epistole atribuite unui fiu imaginar al lui Mateiu Caragiale, născut... postum (adică după moartea părintelui său) şi înstrăinat din adolescență de țară, întors în 1990 în plină fierbere politică a capitalei. Este romanul prezentului, ce are ca fundal viața politică, dar decupează scene din viața literară şi cea editorială.
Aici imaginația autorului lucrează deplin, inventând destine diferite ce alunecă alene din 1936 prin anii războiului spre începuturile comunismului şi, apoi, simetric, la primul an postdecembrist, cu toate zvârcolirile societății româneşti.

Că Ion Iovan se joacă abil cu toate convențiile şi prejudecățile se vede clar din câteva aspecte. Mai întâi, “rama” este plasată la sfârşit, după ce sărmanul cititor a ieşit teafăr din două capcane – una să creadă că se află în fața jurnalului autentic al lui Mateiu Caragiale (cum a şi pățit-o cineva...), alta să parcurgă (ori să sară peste) glosarul de termeni, având convingerea că se află în fața unui minidicționar.
Partea cea mai amplă a cărții, jurnalul, îmbină acribia documentară a specialistului în viața şi opera lui Mateiu Caragiale cu plăcerea şi uşurința ficționarului ce se răsfață şi ne răsfață punând la bătaie alte convenții, confesiunea în formulă diaristică. Îndrăzneala şi inovația aici se văd, pentru că jurnalul topeşte, face inseparabile cele două biografii, cea exterioară şi cea interioară, personalitatea lui Mateiu şi personajul matein.

Şi aici se observă finețea scriitorului care a constatat că literatura confesivă (memorii şi autobiografii, jurnale şi corespondență) a acaparat pentru un întreg deceniu interesul unui public larg, şi răstoarnă lucrurile, recuperând notația cotidiană de jurnal ca tip de scriitură în ficțiune.
Şi, în sfârşit, indexul de termeni poate da impresia unei opere de istoric literar, care dă o nouă întrebuințare fişelor rămase nefolosite din laboratorul celeilalte cărți dedicate lui Mateiu Caragiale, Portretul unui dandy. Nimic mai fals! Glosarul se dovedeşte şi el o combinație inextricabilă de adevăr şi fantezie, de temeinică documentare şi fabulație minuțioasă.

Într-un cuvânt, Ion Iovan construieşte un roman splendid, evitând formulele ştiute de prozatori, într-un efort simetric cu al lui Mateiu Caragiale. Criticii s-au trezit puşi în mare încurcătură la încadrarea Crailor... în specia romanului, situând-o mai aproape de poem sau de confesiune. Autorul contemporan adânceşte deruta cu mirobolanta-i scriere, care sfidează alte granițe, între literatură şi istorie ori critică literară, între literatură şi para sau periliteratură.

Lectură, scriere şi rescriere


A doua poveste pe care o rotunjeşte cartea lui Ion Iovan se compune dintr-o veche şi constantă curiozitate legată de actul lecturii. La câte feluri de lectură este supusă o carte? Între “inocența” impură a cititorului amator, care o deschide pur şi simplu din curiozitate ori din plăcere, şi “profesionismul” criticului se află, probabil, numeroase modalități de a descoperi şi înțelege o carte.

Am bănuit întotdeauna că dincolo de cei doi poli sau deasupra lor, într-un­ spațiu greu de aproximat, se află al treilea tip de lectură, a scriitorului. Mărturisiri făcute de mai mulți prozatori, impresii despre cărțile confraților, dezvăluiri fugare din interviuri, în cazul lui Liviu Rebreanu, spre exemplu, semnalează că prozatorul citeşte altfel, cu alți ochi, dintr-o altă perspectivă, inaccesibilă celorlalți.

Ion Iovan îmi luminează ceva din misterul celui de-al treilea fel de lectură. A citit cu totul altfel decât istoricii literari tot ce s-a păstrat ca do­cument de la Mateiu, a descifrat în alt cod opera mateină, a cartografiat-o­ şi i-a înregistrat “petele albe”. Le-a umplut printr-o geografie şi o istorie plauzibile, printr-un proces de modelare ambiguă.

O scriere alcătuită în mod similar, dar nu identic are scriitoarea Jean Rhys – romanul Marea Sargasselor (sau Întinsa mare a sargasselor, cum se intitulează reeditarea), poate că născut din fascinația față de Jane Eyre de Charlotte Brönte. Autoarea a reinventat un misterios personaj secundar, soția domnului Rochester cea adusă din colonii, i-a creat şi ei o poveste, a pus sub semnul întrebării nebunia unei femei transplantată din lumea ei sudică în nordul englez, rece, sumbru şi întunecat, dând explicația perfectă fascinației față de foc. Şi astfel o ficțiune generează altă ficțiune, o pată albă ce se umple vertiginos.

Cartea lui Ion Iovan iese însă şi spre alte teritorii. Mă gândesc la exegeza imensă care a proliferat în jurul biografiei şi operei mateine. Dacă facem o trecere în revistă a tipurilor de critică exersate pe Craii... mateini, constatăm că fiecare dezvăluie alte ascunzişuri ale ficțiunii: critica esoterică şi simbologică sau cea stilistică, psihocritica sau naratologia au scos la suprafața înțelegerii coduri nebănuite.

Codurile secrete ale Crailor..., dezvăluite de perspective critice diverse au înțesat şi subterana curiosului roman pe care l-a creat Ion Iovan. Să dau câteva exemple. Primul la care mă gândesc: investigația insolită a lui Vasile Lovinescu din Al patrulea hagialâc îşi află aici răspunsuri surprinzătoare, confirmând apartenența lui Mateiu la o societate inițiatică, ba şi plusând prin inserția scriitorului într-un plan ce ar schimba istoria țării, a Europei şi a lumii.

Altă abordare interesantă a prozei mateine văzute ca triptic îi aparține lui Petru Mihai Gorcea, un critic prea puțin cunoscut şi dispărut prea devreme, într-un eseu dens (Mateiu I Caragiale, Cuget, simțire şi credință, 1993). “Nodul” interpretării îl dă ipoteza propusă pentru “confreria” crailor bazată pe homosexualitate. Până şi o asemenea față ascunsă a romanului matein transpare în cartea lui Iovan: suita epistolară din “ramă” se dovedeşte a fi şi o corespondență amoroasă adresată de fiul lui Mateiu iubitului său rămas la mare depărtare.

Văd aşadar în cartea cu titlul răsfirat a lui Ion Iovan un exemplu strălucit de lectură activă, de scriere creativă şi rescriere imaginativă a unei capodopere, captând substanța fluidă sau rarefiată, solidă sau aeriană a straniei comete numite Mateiu Caragiale care a fulgerat cerul prozei noastre. Este, în acelaşi timp, fructul copt pe îndelete al postmodernis­mului românesc.

Faptul că autorul a țintit cartea cea mai înaltă din piramida romanului nostru spune mult. Ce a reuşit însă, depăşeşte aproape tot: orizontul nostru de aştepare şi obişnuințele noastre de lectură, modele mai vechi ori mai ale ficțiunii şi grila judecăților critice. Pentru mine, este cartea de vârf a prozei româneşti din 2008. Care trece grațios şi proba cea mai dură şi neiertătoare: nevoia de a o reciti şi a o regăsi.

ELISABETA LăSCONI