Lecturi fidele
Nicolae Coande

Romulus Bucur – arta de a râde amar printre geți

Articol publicat în ediția Viața Românească 12 / 2015

În fotografiile de pe coperta a IV-a a volumului de debut colectiv Cinci, apărut în 1989, poetul Romulus Bucur se uită nițel încruntat spre noi, pe sub nişte sprâncene care fac o bună pereche cu mustața pe oală şi părul creț. E posibil să fie din cauza soarelui (încruntarea) sau a faptului că se simțea, încă de tânăr, „un cuțit înfipt între noapte şi zi”. Ceilalți poeți, Ghiu, Lefter, Mariana Marin par melancolici, singurul care râde de-a binelea este Alexandru Muşina. Între timp, de ani buni, Mariana Marin nu mai este, iar Sandu Muşina ne-a părăsit şi el acum doi ani. Ceilalți merg înainte, chiar dacă Lefter a abandonat poezia şi a devenit Pan(u) al unei mişcări literare măcinată de timp şi de boală.
Venit din provincie, tânărul Romulus Bucur e luat în primire de cohorta de viitori prieteni, tipi dubioşi, poeți cu care va scrie o pagină strălucită a poeziei şi literaturii române contemporane. Timid, el va observa într-un poem devenit foaie de parcurs şi legitimație de driver profesionist: „proaspăt sosit în bucureşti/ în căminul 6 martie/ am fost întâmpinat/ de un vlăjgan dubios/ cu plete şi mustăți/ ce mi s-a recomandat ion// spre seară l-am găsit/ făcându-l idiot/ pe un tip lungit/ în patul de alături/ care citea hemingway şi/ nu-i dădea atenție// (uşor intimidat am aflat că erau poeți)...//să bați la maşină cuvântul curaj/ apoi să cazi doborât de efort// şi vrafuri de cărți să te-ngroape tăcut/ poemul să-l scoată în zori din morman... // să stai cu sandu muşina de vorbă/ despre toate acestea...” (1 poem & ½).
In limine, Romulus Bucur este un fidel al grupului şi al coeziunii acestuia, ataşant şi introspectiv, cald-participativ şi detaşat în acelaşi timp printr-un soi de privire care îl propune deja ca moralist şi stoic al celor îndelung privite, ca-n parabola Zen cu muntele: „văzut de sus văzut departe/ omul părea că n-are moarte/ văzut de departe văzut de sus/ omul părea că e în plus// în mica lume de plastilină/ când ironia era regină.” Acest palpit al vieții, cu sforile şi ițele ei pe care le trage cineva neştiut, dar cu actori-păpuşi vii, mişcându-se de colo-colo ca într-un teatru fără pretenții, cu dialogurile cotidianului aferent, fără ifose şi sentințe care încremenesc lumea în loc – este marca dintru început a poeziei lui Bucur. Dar şi actuală, căci poetul continuă să creadă nesmintit că „poezia este ceva despre lucrurile trecătoare” – însă pentru asta trebuie să ai o anumită experiență sau măcar o relație veche cu timpul. Un risc asumat, dar un profetism eşuat, de vreme ce poetul autoironic dintr-un poem ca şi ai să ajungi pariază riscant pe viitorul său şi al poeziei pe care o scrie, într-un fel de rămăşag pe care, cred eu, l-a pierdut doar pe jumătate (cititorul va înțelege mai bine, nu mai explic): „şi ai să ajungi vreun bard județean/ povestind despre curajul tău// din tinerețe/ şi despre prietenii tăi poeți/ şi despre intrigile care împiedică/ apariția nemaipomenitei tale/ cărți// şi faci câte o vizită iubitei/ acea târfă numită singurătate/ întrebându-te mereu/ la ce bun/ la ce bun acest poem/ tinichea legată de coada/ speranței.”
Atunci când nu reface traiectul psiho-somatic al unui soldat roman (alter ego, se înțelege) aflat în plină expansiune memorialistică, Arta războiului, cea mai recentă carte de poezie semnată de Romulus Bucur, pare un cenotaf pe care citim cu strângere de inimă numele unor franctirori ai poeziei de care se leagă o parte a istoriei liricii contemporane. Aşadar, arta războiului – în varianta unor anale cărora le este autor luptătorul anonim versat în atâtea lupte, dar şi evocarea unor figuri legendare ale generației din care poetul face parte: Alexandru Muşina, Andrei Bodiu sau Mariana Marin, Ion Stratan sau Traian T. Coşovei. De altfel, cartea le este lor dedicată, într-un opis de portrete în care Romulus Bucur nu ezită să se autoinsereze: în fond nu scriem decât despre noi, căutând să înțelegem figura noastră spirituală în chipurile celor cu care ne-am intersectat viețile şi poemele chiar, cum inspirat spunea poetul chiar în grupajul său de poeme din Cinci: „Am supraviețuit dezastrului cuvintele/ se înşiră unul după altul/ ca nişte soldați instruiți...”
S-ar zice, după cum am început să scriu despre volumul apărut în 2015 la Tracus Arte, că avem o carte de o meditație gravă, nestăpânit melodramatică, dar nu e aşa deloc. Romulus Bucur este un mare ironist – şi ironiştii, se ştie, camuflează cel mai subtil tragicul în poeme de o lapidaritate exemplară, reuşind să aprindă în noi pofta de clasicism literar, azi execrat de cohortele de jurnalişti lirici de-şi zic poeți. Intrarea „în ramă” se face printr-un poem de vibrantă rememorare a copilăriei, cu unchiul pescar „momindu-l” la o partidă de pescuit, cu amintirea spațiului de elecțiune, „lumina şi cerul/ var şi lut/ dealuri şi salcâmi”, în flash-ul percutant al unui autoportet-madlenă de tip proustian, cu atât mai sugestiv cu cât este... romulusbucurian: „eu – tandru şi violent muşcând dintr-o piersică – nedesprins cu totul din adolescență...” (Adio. La Axiopolis). Salt înainte! – al doilea poem al culegerii, Grădina potecilor ce se bifurcă, ne poartă deja în lumea tânărului ajuns soldat, o figură literară care prefigurează deja solidul poem care dă şira spinării acestei cărți de o resemnată, stoică melancolie: „În zori am intrat în arest/ (era duminică şi peste noapte fusesem caporal de schimb/ fruntaşul nencescu/ mă aştepta la post cu nervii/ în pioneze culcat pe şubă/ îmi bag piciorul nici în permisie/ nu-mi dă drumu’ deşi mi-a promis/ şi nu pleca poate fac vreo prostie/ am arma încărcată...”
E un panopticum de figuri şi vieți în care suntem şi noi prinşi de autorul-curator, căci poemele sale sunt efigii ale timpului surprins în diferitele sale ipostaze. Romulus Bucur este un neîntrecut meşteşugar de portrete din Fayum – doar că portretele minuțios executate de orfevru sunt dedicate unor personaje pe care le-am avut până de curând printre noi. În-scrise astfel, cu patina trecerii timpului, ele par ale unor oameni care au fost cândva de mult, tare demult contemporani cu fluturii, cu Dumnezeu – şi aici este măiestria lui Bucur: să ne facă părtaşi la trecerea lumii prin instilarea de blocuri temporale care fac să curgă atipic istoria. Atipic şi tipic în acelaşi timp, căci Bodiu, Muşina sau Mariana Marin au fost ca ieri pe aici, iar felul în care ei sunt țesuți în desenul istoric al acestui subtil maestru al covorului transtemporal ni-i redă pentru o clipă aievea – figuri ale umanului palpabil înscrise în durata lungă a istoriei. Iată şpilul – de pot spune aşa!
Mare cititor de istorii vechi, din care distilează parfumuri pentru nările noastre obosite, Romulus Bucur este şi un călător în timp, de unde se întoarce cu ranița plină de miresmele vieții: non omnis moriar pare să fie deviza sub care execută cele paisprezece cadre din superbul poem Arta războiului. Sub lupa timpului, astfel mânuită de un numismat al amprentelor pe care le lasă istoria te miri unde, putem zări şi noi o epocă dusă, dar care ne conține, ba mai mult, e intens resuscitată de dorințele noastre actuale! Cu mâna pe stilus („cuiul” ascuțit cu care se scria în antichitate pe tăblițe de lut) poetul este centurionul care îşi mânuieşte „sabia şi tabula ca pe un scut”: „armele şi bărbatul/ nici nici / cărțile şi faima// momentul acela când nu ştii// dacă securea îți va despica scutul întâi/ şi țeasta apoi sau totul/ se va petrece dintr-o dată// momentul acela când crezi (pe bună dreptate)/ că zeii înşişi nu te pot salva doar brațul/ tău ori poate al unui camarad// un pas încă un pas încă un pas// cade un şir din urmă vine altul/ cade şi/ acela ultimul şir rămâne/ cuvinte ultima linea rerum/ de acela nu vor trece// rânduri scrise de o mână/ ce ține stilusul/ ca pe o sabie / şi tabula ca pe un scut.” (Arta războiului. V). Umilul grefier, cel care notează ceea ce va rămâne după dezastru, este personajul principal al acestei cărți din care răzbate un suflu deloc eroic, nu mai puțin stoic, după acel principiu al lucidității de care vorbea în Către sine însuşi împăratul scriitor Marc Aureliu: „Nici una dintre faptele tale să nu aibă loc la întâmplare, ci toate, aşa cum îngăduie regulile artei de a trăi.” Arta stoică a lui Romulus Bucur e încastrată în acest vers de o demnitate seneciană, dar cine să mai ştie azi ce înseamnă să nu cerşeşeşti mila Imperatorului: „Te-ai hotărât: nu vrei/ să fii un bătrân cerşind importanță...”
A trăi este egal cu a mărturisi, iar această artă Romulus Bucur o stăpâneşte exemplar, în splendoarea unei cărți în care îşi povesteşte, ca altădată Ovidius, viața trăită printre „geții (care) râd ca proştii de graiul meu latin.” Geții de astăzi înțeleg mai multe, chiar dacă râd la fel de mult ca atunci – deşi nu de aceleaşi lucruri.