Poezie
Liviu Georgescu

POEME

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2009

EXIL ALB I


Ca Ovidiu în delte de vertij prin acele zăpezi barbare
prin nămeții Tristelor unde a trebuit să fie exilat,
în ținuturi neumblate şi-a găsit cuvintele
rătăcind prin puterea jderului cu strălucirea indiferenței solare,
a înflorit cuvinte neauzite prin nisipul stârnit
în deşertul nopții,
a întins arcuri de foc din purul inspiratul neclintitul sânge
al acelui popor

a murit în acea pustietate a durerii ascultând răgetul fiarelor
prin disperarea ajunsă la mal şi-a întins privirea rănită
dincolo de Pontice şi limitele mucegăite ale mării

norii au căzut cu otravă în ciuturi cu mâl
dulce exil în jgheab de cucută

EXIL ALB II


Visez în umbra unui samovar
un fir imaginar ridicându-se cu aburii ceaiului
ca somnul de pe lucruri
visez transparențe în arşițe blânde

aud recviemul zăpezii şi poştalioanele de duminică
spre siberii de plâns
aud acelaşi sunet lovind bordura şi zidul
mereu acelaşi sunet fără ecou prin coaja uscată a copacilor

şi simt cum cineva îmi sângerează în creier
poate un muribund
sau o constelație pe cale de dispariție
sau cineva creează cu mintea prinsă într-o pată

urmele se pierd prin minerală absență
liniştea e plină de absențe
şi totul se învălmăşeşte – alipiri şi respingeri fără parfum

goliciunea ta nu îmi mai spune nimic prinsă în cimentul glandelor
noaptea e un timpan fără amplificare –
frumusețe şi iubire înveşmântate în durere

şi vine taxiul să mă ducă spre nord când eu visez la limuzinele din sud
şi adorm dezbrăcat pe pământ între noapte şi zi
singurele invenții divine care mai sunt


AFARă

Afară grădinile sunt colorate cu sânge de vii şi morți.
Afara e vidul pur al îngerilor, embleme de săgeți si os,
e sabia nunții.
Afară e vuietul ciocârliei şi ciripitul coasei în lan.
Afară bobul de grâu dă în arderi
e ciobul tânăr al cerului şi gândul nemişcat.
Afară sunt împuşcăturile iubirii şi nimbul înghețului,
sunt amurgurile sfinte
înmugurite în sevele groase – oglinda lemnului verde.
Afară e viața şi noaptea albă de urale.
Afară lumea se pierde în zugrăveli fără rost.
Afară sunt mai trecător ca roua, mai slab ca frunza
şi mai orb ca fierul.
Afară eşti tu, iubita mea, întinsă pe patul vânat
al arborelui pe cale să se nască.


ÎNTR-UN ZGÂRIE NORI

călătoresc în faruri pâlpâitoare
mângâi viteza râsului de copil te recunosc într-un zgârie-nori
locuiesc unul din lifturi mergi pe cheiul vertical
orbitele planetelor îți sunt cercei
sting farurile şi vin spre tine merg pe orbita din privire

bagheta deschide arbori de sticlă
se nasc idoli opuşi
trec fără să dorm în alt vis colind alte emoții
am scăpat pe altă buclă a spiralei în noi proporții

mişcările sunt nuanțe şi lumea ia culoarea cuvintelor
în vorbirea luminoasă din măduva caldă
molecule îşi freacă spinarea de aprinsele stele de mare
şi orologiul interior bate în pândele apei

umblu prin întunericul împânzit de paznici prin gurile amare
alunecând prin ochi de pisică întruna
umblu pe cocoaşe de cămilă prin deşertul vârfului de ac
văd cum reptilele alăptează luna

şi respirația mea ca o mimoză nebuloasă pluteşte pe undele tale –
grădini în curgere şi răsaduri stelare