Premiul național Tudor Arghezi
Daniel Cristea-Enache

Poetul şi lumea lui

Articol publicat în ediția Viata Românească 6/2016

 Am scris, în ultimele două decenii, cam despre toate volumele de poezie purtînd semnătura lui Liviu Ioan Stoiciu, ceea ce a fost deopotrivă complicat şi simplu. Complicat fiindcă, spre deosebire de poeții unei singure cărți sau de cei a căror operă numără două-trei titluri, antologice şi antologabile, Stoiciu este printre cei mai prolifici autori ai noştri în genul liric. Complicația a constat, aşadar, în a-l urmări pe suprafața creației sale în continuă extindere (nu şi prefacere), în a nu rata vreunul dintre volumele dovedite ca importante; în fine, în a-l însoți pe poet în parcursul său de „optzecist” atipic, în epoca nouă, a deplinei libertăți de expresie.
N-a fost totuşi ceva din cale afară de greu, dat fiind că volumele lui Stoiciu au apărut, majoritatea, la edituri dedicate publicării de poezie, în condiții dacă nu deosebite, măcar decente; iar autorul le-a oferit criticului cu dedicații scrise în modul său „înalt”, grafic şi stilistic. Pe cît de tranzitiv şi oral este discursul liric în poezia lui Stoiciu, pe atît de ceremonios şi, paradoxal, scriptural este modul social al poetului-cetățean. Într-o direcție, cea lirică, mergînd vom descoperi o realitate vie şi pestriță, o lume care nu este doar a poetului, ci şi a noastră, un fel de iarmaroc cu extensie metafizică şi cu halou. În cealaltă direcție, cea a implicării în social şi în politic, vedem un spirit eminamente livresc, nu oral, un scriitor care observă lumea românească cu instrumente fine ale gîndirii artistice. Altfel spus, Stoiciu este tranzitiv în poezie şi simbolic în publicistică, spre stupefacția cititorului neprevenit şi deliciul criticului avizat. Ani întregi am citit cu maxim interes contribuțiile publicistice ale poetului nu pentru a afla, din ele, ceva ce nu ştiam despre societatea în care trăim, despre politica dîmbovițeană, despre tranziția care nu se mai termina, ci pentru a reconstitui, iar şi iar, profilul scriitorului. Mult mai interesantă decît spațiul public în care se manifesta, mi se părea gîndirea de poet a analistului, cu unghiuri, adesea inedite, de observație şi analiză.
Nu altfel stau lucrurile în poezia imediat recognoscibilă a lui Stoiciu şi în care artistul nu mai întîmpină nici un fel de rezistență a realității referențiale. Dacă textele civice nu puteau deforma lumea românească (cel mult, aspirau s-o reformeze), textul poetic îşi creează singur referentul, într-un acord niciodată încălcat cu viziunea specifică, inconfundabilă a unui autor. Stoiciu fiind autorul, poezia sa postmodernistă nu doar că îi seamănă şi îl reprezintă - dar ia literalmente formele şi configurațiile unei gîndiri artistice care se caută necontenit şi se exprimă plastic. Lirica lui Stoiciu este tot ce poate fi mai ne-liric, rămînînd însă profund şi intens lirică. Nu mă joc cu cuvintele. Versurile lui (frecvent tăiate după ritmul respirației, nu după regulile clasice) refuză ceea ce înțelegem îndeobşte prin poezie, asimilînd prozasticul şi dramaticul, intrînd nu în strofe care să fie feliate corect, ci într-un text-bloc, întins după necesitățile interioare ale exprimării viziunii şi după suprafețele de imaginar poetic. Pagina volumului este o parte dintr-un întreg şi o treaptă, nu o sinteză. Ea duce simili-epic către substanța lumii poetului, nu o sintetizează liric.
De aceea, citatele, inevitabil mai reduse ca întindere, nu surprind exact nici natura poeziei lui Stoiciu, nici structura ei. Ar trebui citat întregul poem şi niciodată nu e spațiu, într-o cronică, pentru aşa ceva. Pe de altă parte, criticul mai puțin sigur pe gustul său nu trebuie să aibă emoții în cazul acestei poezii: orice selectează din ea şi oriunde pune ghilimelele decupării de text, lirica ne-lirică a lui Stoiciu este consistentă şi omogenă, stranie şi reprezentativă. Volumele de poezie ale „optzecistului” atipic fac un mare roman al traversării văzutelor şi nevăzutelor; şi o lume ce pare că se descoperă necontenit, exterioară eului poetic şi totuşi profund îmbibată de el. Observatorul şi ceea ce observă devin una, linia dintre realitatea interioară şi cea exterioară se şterge. În plin realism al reprezentării descoperim o simbolistică, iar cutare imagine simbolică va fi de fapt un artefact utilizat ironic, în regimul opus, colocvial. Lumea poetului nostru nu este doar cea a gîndirii poetice, nici numai a imaginației condensînd ori amplificînd vizionar - este totodată lumea limbajului artistic deplin autonomizat. La puțini poeți (regretatul Cristian Popescu e unul dintre ei) mai regăsim o asemenea temeritate în explorarea limbajului poetic, în zonele de „periferie”, marcate ca atare, şi în cele de aşa-zisă apoeticitate. Stoiciu dovedeşte că nu există poetic şi apoetic, termenii fiind de fapt suprapuşi, şi opuşi numai din prejudecată didactică.
Neliricul şi apoeticul poet este unul dintre cei mai autentici, mai originali şi mai importanți din generația ‘80.