Editorial
Nicolae Prelipceanu

Viață literară?

Articol publicat în ediția Viața Românească 9 / 2016

 Iată o expresie care acoperea cândva ceva şi acoperă acum altceva. Nu că acum n-ar mai avea ce să acopere, ca altădată, nu. Adică apariții editoriale, remarcabile sau nu, festivaluri literare, colocvii din acelaşi domeniu, premii literare şi, nu în ultimul rând, polemici şi alte evenimente create şi relatate de revistele literare.
Nu mă număr printre cei care cred că azi nu mai e ca pe vremea lor. Astfel de fapte literare există şi astăzi şi încă mai multe decât oricând altădată. Nu mai departe decât cel de la începutul lui august, acel eveniment care a fost festivalul literar dedicat lui Gellu Naum. Organizat de fundația care-i poartă numele, în principal de scriitoarea Simona Popescu, în curtea Grupului pentru dialog social de pe Calea Victoriei (în Bucureşti). Festival unde s-au auzit, dacă nu toate, tot felul de glasuri poetice, de la cele mai avangardiste la cele mai potolite şi unde au rostit texte mai mult sau mai puțin poetice tineri şi bătrâni, unii după alții, în altă ordine decât aceea a vârstei. Şi astfel de situații, că nu pot să le zic întâmplări, sunt câte vrei/vreți în patria noastră literară.
Dar… Dar astăzi lumea este interesată de ştirile negative, aşa cum ne învață şcoala presei cotidiene, nu neapărat de scandal. Astăzi, cel puțin în ultimii doi-trei ani, viața literară acoperă mai mult scandalurile dintre unii şi alții, adică dintre tineri şi bătrâni, departe însă de lupta între anciens et modernes. Dacă această luptă s-ar da deschis, în paginile revistelor, care nu lipsesc, totul ar fi, cum se spune tot azi, ochei (preferați OK?). Injurii, minciuni ale unora despre alții, reforme fără refomări şi, în fine, procese. Asta-i viața literară care se vede astăzi, şi la care trebuie să asiste publicul literaturii, atâta cât mai este el.
Înainte de 1940, cred că prin ’38, poetul Ion Sofia Manolescu a scris o poezie de trei strofe, care se termina aşa: „A murit poetul Călinescu,/ Mâine o să moară Manolescu,/ Poimâine un altul o să moară./ Ce frumoasă viață literară!”. Din păcate nu-mi mai amintesc primele două strofe, care vorbeau despre volumele de poezii de prin vitrine, o realitate atunci, nu şi azi, când ele îşi găsesc mai greu locul chiar în librării, nici vorbă de vitrine, cu excepții numărabile pe un deget sau două. Ion Sofia Manolescu, figură pitoresc-tandră a vieții literare a anilor 70 – 80, poreclit şi Matasâcă, în urma unei întâmplări de pe la Bacău, scandalizase critici literari importanți, G. Călinescu dacă nu mă înşel (cel din strofa citată era un poet de pe la Focşani), cu poemul său Între mine omul şi voi cartofii (era agronom) înainte de război (ul Al Doilea Mondial). Cât despre cele două nume din poezie, ele nu au nimic de-a face nici cu G. Călinescu, nici cu N. Manolescu, primul fiind explicat mai sus, al doilea fiind însuşi autorul poeziei. Poreclit Matasâcă pentru că, odată, pe la Bacău, stând în cameră cu Geo Dumitrescu, o altă figură a vieții literare de altădată, acesta, cam nevrozat, îi spune ceva de genul: nu te mai foi, dom’le, atâta, ce, pijamaua aia în care eşti e de tablă… La care dom’ Sofică (aşa i se mai spunea), replică: Matasâcă, dom’ Geo, matasâcă… (Ion Sofia Manolescu era moldovean). Sigur, nici asta nu era tocmai viață literară, dar mai colora cumva poveştile despre ea.
N-aş vrea să fiu paseist (nu considerat, că nu-mi pasă cum sunt considerat, ci pur şi simplu să fiu), dar comparați cu procesele pe care azi unii şi alții i le intentează celuilalt Manolescu, pentru a-l da jos de unde colegii săi l-au ales. Acelaşi nume, doar Călinescu lipseşte, dar ce diferență de buchet, vorba unui banc de nereprodus aici.
Din păcate, e multă lume care crede azi că viața literară e numai asta, întâmplările bahice ale scriitorilor sau amorurile lor, deseori adulterine, deci scandaloase. Un fel de Mişu St. Popescu vrea să divorțeze, lung prilej de vorbe şi de ipoteze…, vorba lui G. Topârceanu, dar mult agravat. Bârfa a înlocuit, de altfel, în multe cazuri, chiar informația, darmite ştirile despre viața literaturii. Şi asta pentru că e mai uşor să procesezi (sic) o informație despre amorurile lui Nichita Stănescu şi bețiile lui, decât un text al său, cu toate trimiterile mai mult sau mai puțin evidente. Sigur că şi unele dintre acele întâmplări îşi au locul în ceea ce se cheamă viață literară, dar numai ca un fel respiro-uri, pauze dacă preferați, după meditația asupra unor texte literare. De povestit, eventual, la petreceri şi întâlniri informale. Când ele iau locul esențialului literaturii, atunci aceasta nu mai are nici o şansă.
Aceste rânduri nu ambiționează să fie vreun fel de Epigonii la scara vremii, nu, ci mai degrabă un regret că termenii alunecă atât de uşor spre stupid şi superfluu. Sau că oamenii îi împing spre propria-le posibilitate de cuprindere. „…Poimâine un altul o să moară./Ce frumoasă viață literară!” vorba lui Dom’ Sofică…