Exerciții de luciditate
Ovidiu Ivancu

Timpul lecturii

Articol publicat în ediția Viața Românească 9 / 2016

 Îmi amintesc că, de la bun început, ceea ce m-a fascinat în literatură a fost raportul fluid, ludic pe care Povestea îl întreține cu Timpul, cu ideea de timp, mai degrabă. Fireşte, pe măsură ce m-am lămurit în legătură cu timpul proustian, cu viziunea lui Blaga sau cu cine ştie ce alte teoretizări şi filozofări legate de Timp, extazul s-a mai domolit… El a îmbrăcat, din păcate, haine convenționale şi, pentru că acum curiozitățile mele inițiale poartă etichete, se supun convențiilor şi limbajelor de specialitate (sunt, carevasăzică, ordonate), au căpătat o oarecare morgă, nemaifiind în stare să excite atât de tare imaginația, ca în momentul originar al apariției lor. Totuşi, dincolo de şi lăsând la o parte orice conceptualizări, ideea că există un produs uman care are capacitatea de a împături şi despături timpul, cu mult înainte ca vreun om de ştiință să se fi gândit măcar la asta, e remarcabilă.
Avem, aşadar, timpul povestitorului, al scriitorului, timpul poveştii, apoi, timpul fiecărui personaj şi, mai presus de toate, căci el este într-adevăr o enigmă încă insuficient cercetată, avem timpul lecturii, momentul precis în care un text este lecturat. Dacă despre timpul poveştii şi al autorului ei se pot spune multe, de treaba aceasta ocupându-se criticii şi istoricii literari, timpul lecturii e cu desăvârşire volatil. Nu înseamnă, însă, că trebuie ignorat, pentru că, din foarte multe puncte de vedere, timpul lecturii este cel esențial, el distorsionează definitiv şi ultim toate celelalte timpuri, forțându-le să i se supună. Timpul lecturii este şi singurul care produce efecte concrete. Societățile umane, prin liderii lor, sunt animate de idei care se nasc în timpul lecturii. Cărțile în sine, cu autorii lor cu tot, n-ar valora mare lucru dacă n-ar fi actualizate perpetuu, odată cu fiecare citire.
Personajele filmelor post-apocaliptice au, invariabil, momente când descoperă prin vreun ungher de buncăr o carte cu file îngălbenite. În 2044, într-un viitor distrus de o molimă ce amenință însăşi existența speciei umane, supraviețuitorii din „12 Monkeys” nu-l citesc pe Shakespeare aşa cum îl citise Charlotte Brontë (care şi citează copios din el, în „Jane Eyre”). E acolo altceva; e nostalgia cu care niciun cititor nu poate empatiza pe deplin decât în momentul în care el însuşi se va fi găsind într-o situație similară, post-apocaliptică.
Timpul lecturii actualizează o iluzie umană pe care ne putem închipui că o putem suspenda, pe măsură ce devenim din ce în ce mai educați, mai… sofisticați. Iluzia că lumea trebuie să fi arătat, cumva, întotdeauna aşa cum arată astăzi. Fireşte, rațional, nu e greu să respingem o astfel de ipoteză. Cu toate astea, ceva din prejudecata aceasta supraviețuieşte la întâlnirea cu fiece text literar. Nu e carte suficient de puternică, încât să-l absoarbă pe cititor în întregime în timpul ei. Ea lasă ceva din cititor în afară, în timpul lecturii. E ca scufundarea într-o apă; o mână, un picior sau o parte a capului rămâne la suprafață; întregul corp nu poate să dispară sub ape decât pentru perioade foarte scurte. Aşa cum corpul uman are nevoie de momente în care, ridicându-se deasupra apei, respiră, tot astfel şi cititorul unui text rămâne cu o parte din conştiința sa în afara timpului cărții, rămâne agățat de prezent, indiferent de nivelul său de pregătire sau de ceea ce-i dictează rațiunea.
Uneori, nici nu e posibilă o altfel de abordare. Timpul lecturii presupune şi un tip de limbaj care e atât de puternic ancorat în prezent, încât distorsionează textul. Limbajul însuşi, ca realitate mentală, îl obligă pe cititor să rămână agățat de prezentul său. Cuvintele, la fel ca şi oamenii, nu numai că îmbătrânesc odată cu trecerea timpului, dar îşi şi schimbă sensurile. Sensul oricărui cuvânt e dependent de contextul în care e el folosit, or, contextul devenind inaccesibil (nu pot citi aventurile lui Sherlock Holmes aşa cum vor fi fost ele citite de contemporanii lui Conan Doyle), el, cuvântul, e decodat într-un nou context, cel al prezentului celui care citeşte.
Poate că exemplul cel mai potrivit e de găsit în „Jane Eyre”. În ediția publicată de Editura Corint, în 2015 (traducere, Mirella Acsinte, prefață Cornel Mihai Ionescu), la pagina 349, Rochester i se adresează lui Jane astfel: „–Asta e chiar ipohondrie, Jane”. Citită astăzi, replica ne lasă să credem că Rochester este ironic şi uşor cinic, dacă nu chiar disprețuitor, acuzând-o pe Jane de a fi ipohondră. Tresărim uşor, ca cititori, de vreme ce orice poate fi spus despre Jane Eyre, numai că ar fi ipohondră nu. Pentru noi, ipohondrie are sensul pe care îl defineşte astăzi Dicționarul Explicativ al Limbii Române: „Stare psihică morbidă, caracterizată prin nelinişte continuă, teamă şi preocupare obsesivă de starea sănătății proprii; idee fixă a cuiva care crede că suferă de o boală pe care, în realitate, nu o are”. Timpul lecturii, prezentul lecturii nu ne lasă să asociem acestui termen vreo altă semnificație. Totul se lămureşte, însă, odată cu nota de subsol: „Înțelesul acestui cuvânt s-a schimbat în cursul secolului al XIX-lea. Brontë îl foloseşte conform definiției din Domestic Medicine: Ipohondria, deprimarea sau nevricalele reprezintă o anumită stare de spirit însoțită de confuzie în idei, când în cele mai mărunte lucruri sunt văzute cele mai mari nenorociri şi din orice senzație, oricât de uşoară, sunt imaginate cele mai grele consecințe: iar în privința acestor temeri şi senzații există întotdeauna convingeri şi credințe dintre cele mai îndărătnice”.
În unele ediții, însă, această notă lipseşte. Cititorul obişnuit e lăsat să înțeleagă că Jane Eyre e, în viziunea lui Rochester, un bolnav închipuit. Se poate riposta că mica neînțelegere nu afectează fundamental înțelegerea romanului. Dacă ea ar fi singulară, aş fi perfect de acord. Însă, în câte alte texte literare ale secolelor trecute se găsesc astfel de cuvinte ale căror sensuri au fost alterate în timp?! Cine poate contabiliza şi spune cu certitudine că ele, toate, sunt nesemnificative?! Să ne gândim doar la problemele de traducere a Vechiului Testament din ebraică în greacă. Sensuri întregi au fost fie distorsionate, fie înlocuite cu altele, accesibile paradigmei mentale a noii limbi în care textul a fost tradus.
Pe lângă problematica pragmatică a cuvintelor care îşi au propriul lor prezent şi spun celor care le folosesc lucruri pe care nu le spuseseră cu secole în urmă, mai e şi complicata chestiune a imaginației. Lectura unui text literar activează facultatea imaginației. Cuvântul citit lasă în mentalul nostru o imagine care ne ajută să înțelegem textul, cu acțiunea şi personajele sale. Însă, cum ar putea aceste imagini să aparțină altui timp decât timpului imediat, al lecturii?! Imaginarul omului contemporan e locuit de imagini ale lumii în care trăieşte. El converteşte tot ce nu e din lumea lui în imagini similare realității sale. Extratereştrii arătau într-un anume fel pentru imaginarul contemporanilor lui H.G. Wells şi arată cu totul altfel pentru imaginarul omului de secol XXI, obişnuit să zboare cu avionul, să locuiască în zgârie-nori şi să-şi folosească telefonul mobil pentru a comunica, în timp real, cu semeni care se află, la momentul concret al comunicării, în celălalt colț al planetei.
Micile zone de confort care animă lumea noastră şi care nu erau acolo secolele trecute antrenează modificări fundamentale în paradigma imaginației. Dacă priviți filme a căror acțiune se petrece la curtea regilor Franței, acum câteva secole, veți vedea reconstituite, cu mai mult sau mai puțin talent, vestimentația, decorurile sau codurile comportamentale… cu toate acestea, majoritatea acestor pelicule lasă la o parte, ca un detaliu insignifiant, problematica… igienei. Un detaliu mundan precum prezența sau absența obiectelor de igienă personală, indispensabile astăzi, poate face, însă, diferența. E greu pentru imaginația omului modern să reconstruiască atmosfera de la Versailles, în vremea regelui Ludovic al XIV-lea, deşi cunoaşte, dacă e cât de cât informat, că, în secolul XVII, igiena personală, fie ea şi a unui cap încoronat, era, în termenii modernității, lacunară (ca să folosesc un eufemism). Ea, imaginația, nu va reține decât fastul şi pompa de la curtea regelui, ambele recreate de cinematografie şi literatură; nu va avea acces la mirosuri şi la detalii care, dacă ar fi să apară în filme, ar crea o repulsie ce ar estompa până la dispariție fastul şi „glamour”-ul epocii.
iek vorbeşte, într-una dintre conferințele sale, despre hermeneutica… wc-urilor publice. El încearcă să extragă semnificații culturale din modul în care arată băile în hotelurile diferitelor țări pe care le-a vizitat. Dincolo de ineditul abordării şi de aparenta forțare a lucrurilor, ceea ce putem reține de acolo este tocmai această idee majoră: mentalul nostru, imaginile pe care ni le creăm despre cutare sau cutare perioadă istorică sau personaj al altui secol sunt dramatic afectate de propriul nostru prezent. Chiar şi atunci când, cu bună credință şi instruire, încercăm să înțelegem contexte, mintea noastră le va decoda aşezată ferm, cu ambele picioare, în solul propriului prezent.
Aşadar, timpul lecturii ar trebui să fie, mai mult decât este, obiect de cercetare. El ne-ar putea spune multe atât despre obiectul aparent pasiv al cercetării, cartea în sine, cât şi despre subiectul ei, lectorul. Amuzant mi se pare că stăruim, adesea, în eroarea de a ignora interpretări ale textelor care nu corespund unui timp canonic al lecturii. Adică, de fiecare dată când elevii sau studenții interpretează un text literar într-o manieră proprie nivelului lor de înțelegere, ne grăbim să-i „aducem pe calea cea bună”, să le spunem că nu e vorba despre ce cred ei, că ar trebui să înțeleagă un anume lucru, o anume idee, o anume atitudine. Ne distrăm copios, în fiecare an, cu „perlele” celor care îşi susțin examenul de bacalaureat, de definitivare în învățământ etc. Drept e că, multe dintre ele, trădează nimic mai mult decât ignoranță. Dar, ca principiu, a înțelege un text conform propriului tău prezent interior, a-l decoda, deci, în strânsă legătură cu prezentul lecturii, e un fenomen căruia nu i se pot sustrage nici măcar criticii literari.