Cronica literară
Irina Petraş

Eroziuni secundare

Articol publicat în ediția Viața Românească 9 / 2016

 Aleg să „ghicesc” în versul „cazi / Erodat de secunde”, adăugându-i jocul liber al cuvintelor, felul în care se scrie şi se întoarce spre lume poezia Anei Blandiana. Vulnerant omnia, desigur, tot aşa cum ultima necat, dar orele/secundele care macină pot fi şi secundare, lăsate, adică, pe un plan secund (sau exilate într-un orologiu fără ore, ca-n Fragii sălbatici), atunci când, în ciuda lor, îți exerciți deplin calitatea de martor şi te implici în miezul lucrurilor contemporane ție. Aşa cum au dovedit-o, de pildă, exemplarele conferințe susținute de Ana Blandiana nu de mult la Cluj. Nu voi intra în detalii. Voi spune doar că poeta se dovedeşte, în luările sale de cuvânt, atentă la toate nuanțele paletei istorice, rămânând conştientă şi de „efectele secundare” ale oricărei înrolări. Recuperarea echilibrului interior se petrece în teritoriul liber al cărților sale de poeme („Atunci lipsea libertatea, acum lipsesc responsabilitatea şi înțelepciunea de a o folosi. Mă refer, evident, la libertatea vieții literare, nu la cea a scrisului, pentru că aceasta din urmă, atunci ca şi acum, n-a depins decât de cel ce scrie”). Scrise alb-pe-alb, poemele se află în căutarea unui Bine fragil, căci neluat în seamă („Scriu cu alb pe alb / Deşi ştiu că nimeni / Nu va putea să citească, / Nici chiar eu, / După ce voi fi uitat ce am scris. / Binele este întotdeauna / Greu de înțeles – / E mai uşor să accepți un eres / În paradis / Decât o jertfă benevolă omenească. / Mă încăpățânez / Să scriu alb pe alb / Deşi mi se spune / Să folosesc cel puțin / Litere cu sclipici, / Când desenez ramuri de măslin / Sau fapte bune / Plictisitoare. / Dar, / Acum şi aici, / Nu am decât o culoare / Care poate / Să le cuprindă pe toate / Şi scriu cu alb pe alb / În zadar”); tot aşa cum scrisul negru-pe-negru al lui Aurel Pantea înregistra, obstinat, pe pânza lui întunecată cele mai infime licăriri. Cartea cea nouă a poetei e şi una de fine replici personalizate, o subtilă punere atemporală în legătură. Pe urmele lui Eminescu, de pildă („Vecinic răul / întâiul rol îl joacă – e colț în orice cuget, / în oricare voință, în orice faptă mare”), identifică forța Răului ca relansator al vieții: „Răul, ca sâmbur al lumii, / Ascuns ca-ntr-un fruct / În grădinile etanşe / Ale paradisului, / Continuă şi acum / Să cloneze ca-n transă / Păduri nesfârşite de arbori / Ai Binelui şi ai Răului / Ca şi cum / Nu s-ar putea împiedica / Să se mire / De atâtea biruințe nătânge, / Oferind cu tupeu, / Prin fiecare rodire, / Împotriva lui însuşi încă o şansă, / Pe care o înfrânge / Mereu”. Dar şi, mai ales, pe urmele lui Blaga: „Dar oare ar rodi-n ogorul meu / atâta râs făr’de căldura răului?”. Fiorul blagian – adesea identificat de comentatori – e referință de substanță, de situare ontologică şi scripturală deopotrivă; tot el girează marile teme recurente: trecerea/moartea, hotarul, ființa în lume, nimicul, marele. Trecerea însăşi nu este resimțită ca cenzură impusă, ci ca alegere deliberată, ca lucrare anume, ca auto-poiesis. „Mă îndemn să fiu / şi o clipă mai sunt”, spune Blaga. Iar Blandiana îi răspunde: „Şi eu continui să înaintez / Pe nisipul umezit de moarte, / Vie şi mândră / Că pot împinge hotarul, / Sau poate trecându-l puțin, / Fără să ştiu“. Scriind altădată despre Refluxul sensurilor, spuneam că poemele „în scapăt” („Iată că scapăt”) ale poetei sunt directe, simple, de o seninătate la îndemână doar celor ce au deprins disciplina muririi. De aici şi sfâşietoarea lor frumusețe. Stări cețoase, crepusculare se limpezesc în versurile ei de o directețe brutală şi alinătoare în chiar aceeaşi clipă, îşi pierd acutele şi foşnesc mătăsos tocmai fiindcă omenescul cu fețele sale destinale uimeşte încă, poeta nu şi-a pierdut arta mirării şi nici ştiința de a spune laconic adevăruri despre trecerea omului. Coborârea se încarcă şi în noul volum de rost: „Ca floarea tăiată / Cu petale aripe / Ți-aminteşti cum cădeai / Printre clipe? / Şi clipele cum / Se dădeau la o parte / Să te-ajute s-ajungi / În adâncul din carte, / Unde stelele moarte / Se transformă-n poeme / Şi nu e târziu / Şi nu e devreme / Să pierzi veşnicia, / Să renunți şi să ierți. / Ți-aminteşti întunericul / Dintre coperți?” (Printre clipe). Mai adăugam că titlul ar suna mai bine în franceză, ca să-i rămână întreg dublul sens. Căci Refluxul sensurilor era o carte nu doar despre înțelepciunea din urmă a ființei rostitoare, ci şi despre extenuarea grea, catifelată a simțurilor pe care doar cuvintele le mai pot înviora. O tristețe senină şi adâncă pe care o regăsesc în Orologiul fără ore: „De partea lipsită de sens / Mi-a fost întotdeauna frică, / Deşi simțeam că trebuie să o accept, / Că fără ea / Excesul de noimă / Fermentează, se strică / Şi devine suspect. / Din partea lipsită de sens / Izvorăşte misterul / Umbrit de secunde / Intens, / Căreia numai ea / Îi asigură locul în pagină, / Lăsându-l să se cuibărească-n ungherul / Unde logica nu poate pătrunde / Şi rigoarea-i paragină. / Dă-mi, Doamne, curajul să ies / Spre partea lipsită de sens / Din prea clara lumină, / Viitorul cel tulbure să mi-l asum, / Timpul-diavol, nebunul care dezbină / Nonsensul trecut de absurdul acum / Şi ajută-mă să jupoi de pe mine de tot / Solzii-nțelepți, raționalul corset, / Pe care încerc în zadar să mi-l scot. / Eliberează-mă de mine şi-ncet / Lasă-mă să alunec pe contrasens / În partea lipsită de sens” (Excesul de noimă). Reflexivitatea gravă este potențată şi de frecvența participiilor. Lucrurile universului sunt, toate, abia ieşite dintr-o lucrare; efecte, urmări, stări. Determinări gata să-şi capete autonomia, să se substantiveze. Această iminență a substantivului abstract defineşte poezia Anei Blandiana. Privirea răbdătoare a poetei, verbul ei în aşteptare descriu lumea prin participii, asigurându-i prin zbateri, treceri şi învieri, accesul la idee. Gramatica e contrazisă. Participiul nu mai e urmarea unui verb, deci viitor, ci sămânță a verbului plin, substantivizat, a infinitului lung. Abia trecut, prezent tremurător, el poate prevesti lumi viitoare aşezate, rotunde.
Unui poem vechi despre naşterea sa (25 Martie 1942: „Durerea aceea, / Bătrână de mult, / Începută la 5 dimineața, / Ale cărei răcnete neomeneşti / Le ascult / Şi le răscumpăr / Cu viața; / Durerea, în vidul căreia / Toate literele mele, / Ca să îl umple, se-aruncă, / Dar, mai reală decât istoria / Literaturilor lumii, femeia / Se zbate urlând / Sub cea mai totală poruncă / A universului / Expulzat înainte / De contracții şi hohote / Nemaiînăbuşite de plâns; / Durerea aceea / Cuminte, / Schimbată pe mine / Spre prânz...”), îi răspunde acum, răscumpărându-i încă o dată, târziu, durerea, poemul Mi-a fost frică să mă nasc: „Mai mult: am făcut / Tot ce a depins de mine / Să nu se întâmple nenorocirea. / Ştiam că trebuie să țip / Ca să dovedesc că sunt în viață. / Dar m-am încăpățânat să tac. / Şi-atunci doctorul a luat / Două găleți pline cu apă / Fierbinte şi rece, / Şi m-a scufundat pe rând / De mai multe ori, / Ca-ntr-un botez alternativ, / În numele ființei şi al neființei, menit să mă convingă / Iar eu am strigat furioasă NU / Uitând că strigătul înseamnă viață.” Durerea cuminte a rostului, pe care Mama îl asumă, e tradusă acum, prin translare metaforală, în descriere de sine. Viața ca alcătuire de contrarii, revolta ca tăcere, dar şi ca strigăt (ca poem) e o nenorocire norocoasă. „Neajunsul de a te fi născut” şi „ispita de a exista”, cum ar spune Cioran, se împletesc cu aceeaşi gravă seninătate. La Marta Petreu, în schimb, poemul N-am putut împiedica nenorocirea, care deschide volumul Asta nu e viața mea, păstrează tonuri de coşmar până la capăt, căci în goana neagră peste ape fără poduri ea nu va putea ajunge la timp pentru a-şi împiedica părinții să se iubească. Materia neagră, pe care o asociam altădată poemelor sale, îmbracă totul cu o stranie bucurie piezişă, sfidătoare.
La Ana Blandiana, metafora centrală, obsesivă va fi mereu aceea a sferei, a jumătăților care se presupun chiar dacă nu la vedere, a feței duble a lucrurilor, ca în celebrele Dealuri de odinioară: „Dealuri, dulci sfere-mpădurite / Ascunse jumătate în pământ / Ca să se poată bucura şi morții / De carnea voastră rotunjită blând […] Dealuri, dulci sfere-mpădurite / Ascunse jumătate în văzduh / Ca să se poată bucura şi viii / De nesfârşit de blândul vostru duh...” Contrariile închipuie, iarăşi cu zvonuri blagiene, un rotund. Viața şi moartea pot țese împreună pânze cu sens, înaltul şi adâncul decupează o răscruce care să încapă totul: „În umbra de veci amăruie / A nucului eu am ales / Somnul din care să-mi suie / Sufletul tot mai ades, / Să caute creanga de aur / În întunericul verde / Foşnind, plutitor ca un plaur / Ce-n râul de veci se va pierde / Prin veacuri, decenii şi anii / Cei morți ca şi stinsele stele”. Răscrucea e, fireşte, poemul însuşi, căci pauza de scris lasă loc spaimelor şi fiorului finitudinii: „Marile pauze de scris, / Ca nişte linişti bizare / Întrerupte din când în când / De un hohot intens / Ca de fiară plângând, / Sunete nearticulate în care / Urechea mea omenească / Nu e în stare / Nicicum / Să distingă un sens / Şi nu înțelege dacă ea a surzit / Sau cel ce dicta pân-acum / Ce să scriu / Refuză să mai vorbească / Şi consideră urletul în pustiu / Singura formă rămasă de exprimare, / Pe care / Eu nu ştiu / S-o transcriu”. Pe acest fundal, superficiala lume a comunicării instantanee de fleacuri e descrisă perfect în Facebook: „Fraze şi gesturi galopând, / Imagini / Încâlcindu-şi coamele şi copitele / Într-o încleştare care poate fi / Luptă sau dragoste / Nu contează, / Important e doar ritmul delirului / Gâfâind, încercând să revină, / Dar împins din urmă / De alte mesaje / Isterice, / Cu cât mai lipsite de sens, / Cu atât mai grăbite”, poemul completând imaginea tinerilor pe role care nu ştiu că sunt muritori şi-şi risipesc nesăbuit clipele.
Cu trupul în scapăt, în jocul alterilor, pe care visul îl face posibil, poeta exersează întrupări sfidând fragilitatea eului integrat de la lumina zilei: „Nu mă visez decât pe mine. / Deşi sunt mai multe personaje / Care se înspăimântă între ele, / Eu ştiu că sunt tot eu, / Cea gata oricând să se viseze pe sine. / Şi chiar dacă mă trezesc, / Eu ştiu că nu e decât un vis despre trezire, / În care abia aştept să visez că adorm, / Ca să pot visa că visez. / Ce joc minunat de-a mine însămi! / Ce joc fără sfârşit! / Pentru că sfârşitul / Va fi şi el visat tot de mine. / Şi aşa mai departe…”. Îmi vin în minte „locuitorii” lui Gabriel Chifu: „Suntem mai mulți în acest trup. / Toți răspundem la acelaşi nume”.
Dacă într-un poem din Ochiul de greier (1981), singurătatea era un „oraş fericit”, „În care ninge enorm / Şi nici un pas / Nu profanează lumina / Depusă în straturi, / Şi numai tu, ochiul treaz / Deschis peste cei care dorm, / Priveşti, şi-nțelegi, şi nu te mai saturi / De-atâta tăcere şi neprihană / În care nimeni nu luptă / Şi nu e mințit”, ideea revine cu alte accente în Nu singurătatea: „Ceea ce mă înspăimântă / e singurătatea-n mulțime, / Aglomerările rele / De ființe necunoscute-ntre ele / Şi mai neînsemnate / Şi mai fără chip / Decât firele de nisip / Care formează-un pustiu…” Poemele Anei Blandiana mijlocesc însoțiri care să capete chip salvat eroziunii şi să se recunoască prin semnalmente omeneşti inaccesibile gregarului.