Poezie
Yussuf Khalid

APROAPE DEBUT

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2009

tough shit

tu ştiai finalul poveştii:

un cor de copii africani
şi un singur motiv,
depărtarea.
cântau
“Santa Claus is coming to town”
în zulu.

pe un aeroport,
în ceață.
smog... fum…

ştiai că sania bătrânului
avar
le va reteza capetele
cu tălpile ascuțite
de nordul pol.

şi plângeai.

îmi şopteai că
Moş Crăciun e Dumnezeu
explicat pe înțelesul
copilului tău niciodată născut.

apoi muream.
amândoi.
încet, fără nicio grabă.
fără niciun sentiment.
şi fără să ne cunoaştem.
ca o datorie.



returi

niciun gând de la un timp
sau de la xanax
mereu altă ordine de sentimente
stare de obiect. gluma lui kundera
printre altele, aceleaşi
cărți care mi se citesc pe la spate.

m-am dat afară din mine.
speranța se speră pe sine în lipsa memoriei.
de atunci sunt apatrid ca zidul berlinului.
privesc fericit într-un punct,
cu care nu mi-am făcut cunoştiință
niciodată, răspunsuri orfane de întrebare.

ştiu că nu lipseşte nimic;
am cunoscut un copil care s-a născut
exact în ziua în care mama i-a rămas mică.


sevraj verbal

ş...ț

sfârşit.


epilog

“ştiu însă că cel mai greu în viață mi-a fost să accept că sunt un om obişnuit. şi cred că în noaptea asta m-am convins, scriind asta, că e timpul să fiu de acord” cu mine şi să contrasemnez:
yussuf khalid

“acum am obosit”, mi-am aşezat mucoşii soldăței de plumb pe marginea blocului, “nu ştiu dacă o să mai adaug vreun cuvânt”, mă întreb dacă le va curge sânge din nas dacă îi pun invers. am timp.

“ce-mi puteți spune despre o zi obişnuită?” am uitat. ştii, nu sunt proprietarul minții mele. al vieții mele. în zilele obişnuite literatura minte. viața e naivă. nu există singurătate, domnule! există doar încercarea de a fi singur şi eşecul constant. motive destule pentru asta, domnule: Dumnezeu, amintirile, imaginația, viitorul, creierul în sine. ne aliniază. 2 câte 2, 2 câte 2. “efectuăm trepanații gratuite. pentru lobotomii vă rugăm să cumpărați pachetul original cu update pe viață: în caz că va creşte, retezăm!”

am aflat de curând. am citit articolul din “Journal of Regional Science” edited by matthew kahn and s.a. barnett:
“în urma cercetărilor întreprinse de colegii noştrii englezi în antarctida putem afirma, fără niciun dubiu, că ştim la ce se gândeau paramecii, euglenele verzi şi trilobiții acum 30 de milioane de ani. la nimic. şi, după câte se pare, nici astăzi nu meditează prea asiduu. cu toate acestea, unele dintre aceste forme primare de viață terestră, spre surprinderea noastrăş...ț”. mă rog, un articol plictisitor. pe marginea blocului, lângă soldățeii de plumb am pus nişte indieni de plastic. cu o lupă imensă am reuşit să le topesc capetele la lumina lunii.

“aşa cum am explicat la început de tot”, urăsc ambiguitățile, “dacă încă mai scriu acum, o fac din constrângere, nu din convingere”. între indienii de plastic şi soldățeii de plumb aşez animale de pluş. atunci când le-ating, unele dintre ele chițăie, altele cântă “şi aşa mai departe.”

aşadar, “tu nu scrii acum decât ca să-ți mai faci rost singur de ceva de citit?!” aşa e domnule. după marele crah cultural, după marea epurare literară canonică şi mai apoi după a treia grevă a traducătorilor pământeni... iar eu n-am bani. cu toate astea, motivul meu e mai bun decât al oricărui autor. şi perfect moral. m-am gândit mult până să-l formulez astfel. pe marginea blocului soldățeii de plumb, indienii de plastic şi maimuțoaiele de pluş se privesc în tăcere. le privesc şi eu. amintiri, gânduri, poveşti, viitorul e deja mort şi deja vu, venu, vecu.
câteva dintre ele mă roagă să le descriu. “şi noi suntem personaje de carte îmi zic, apărem chiar în fiecare capitol. descrie-ne, îmi zic. un autor bun aşa ar face.”

(soldățeii de plumb – n-au participat la niciun război. sunt colorați şi au uniforme desenate. unii sunt în rezervă. alții sunt în instrucție. nu au grade pe umăr, probabil au fost pictați în grabă. sunt de diverse dimensiuni, de la 2cm la 7,3m.)
(indienii de plastic – nu mai pot să simtă nimic. au capetele arse în forma unui imens zâmbet de uimire. numiți generic indieni, de fapt sunt băştinaşi din diverse arii şi regiuni geografice. sunt dezbrăcați aproape complet. lor nu le-ar putea curge din nas.)
(animalele/maimuțoaiele de pluş – sunt exact aşa cum şi le poate imagina un copil. din acest motiv sunt incapabil să le descriu, iar cititorul va trebui să fie incapabil să şi le imagineze.)

“un început prost”

“încă o dată”

“totul a început... nu, nu e bine. ce e asta, totul a-nceput?”, n-a început nimic niciodată. “iar eu parcă n-am mai vorbit” din secolul 7. în fine, înlocuim “a început” cu “s-a întâmplat” şi grăbim începutul.

totul a fost când trebuia să aflu ce s-a întâmplat cu cele pe care le-am descris.
mă aflu pe marginea blocului. e prima oară când mă sui aici fără vodcă şi fără pastile. am înşirat pe marginea terasei soldăței de plumb, indieni de plastic şi maimuțoaie de pluş. mă aşez lângă ele şi scot din ghiozdan puțin peste 6,67 miliarde de oameni de lut pe care îi înşir în ordine alfabetică, doi câte doi, în coloană. încerc să fac la fel şi cu indienii. protestează. ei vor în şir indian.

mai departe nu se mai întâmplă nimic:


o realitate mică de-aş avea...
toată ziua-aş căuta

să cauți locul
în care deja te afli,
nu e una dintre cele
mai inteligente căutări.
– urmează o comparație,
detestabilă figură de mim –
e ca şi cum valentin,
gânditorul gnostic din secolul al doilea,
iese din şcoala alexandriei
să răspândească învățătura despre pleroma,
plenitudinea celor treizeci de eoni
şi multitudinea de atribute ale divinității
(bineînțeles, toate numele proprii
din acest paragraf trebuie
descrise şi imaginate
cu litere MARI)
se împiedică de o buburuză,
intră într-un bordel pederast,
frumos redactat,
obligatoriu prin lege,
îşi regăseşte virginitatea
odinioară pierdută şi notează:
“şi era mare minune că se aflau
în tatăl fără să-l cunoască!”

ideea e că dacă vrei
să trăieşti
şi ai nevoie de treaba asta
pentru a rămâne în viață
e necesar să renunți
să încerci.
numeri tu mai departe.

cât despre mine,
– totul e despre mine –
dacă mă vezi râzând în “piața publică”
sau aşezat în cur
la fântâni la universitate,
lucru’ ăsta
trebuie să însemne ceva
şi doar de dragul rimei îți spun,
citeşte poetul cu b,
a,c,o,v,i
şi a.

“ dar n-o să mă vezi prea curând,
în desişurile vieții m-afund
să întâlnesc neagra cale cea rea,
simt că nu pot trăi fără ea, “

bla-bla-bla.

urmarea

e că

toate neadevărurile provoacă rime
ca să nu provoace cute,
întreabă orice clovn cu bun simț,
orice bufon cu common sense,

şi că

nu există adevăr,
ci doar justificare,
dar nu trebuie să te laşi păcălit,
târfa asta va fi la fel de greu de atins
ca toate celelalte.

cât despre altcineva,
oricine, pustiu,
dacă nu voi putea
niciodată să fiu,
cu toate că sunt
un abject, derizoriu,
“cel mai frumos cuvânt”
încearcă să construieşti
realitatea justificând:
cum aş putea deveni
un verb măcar aparent
la prezent şi
de ce sunt un
zerovalent,
aiurea, dement,
la timpul trecutul prezent?


hai, încearcă,
în ritmul muzicii:

O realitate mică de-aş avea,
O realitate mică mi-ar plăcea,
Toată ziua aş căuta,
Multe ficțiuni cu ea.

Refren:
Dar n-am. dar n-am. dar n-am. dar n-am. dar n-am
Dar n-am. dar n-am. dar n-am. dar n-am. dar n-am
Toată ziua aş căuta,
Multe ficțiuni cu ea.

pam-pam!


Yussuf Khalid este un tânăr profesor de filozofie, care a publicat puțin până acum. Pseudonimul i se trage de la admirația pe care o nutreşte, conform propriei sale mărturisiri, pentru Islam. Poemele vi le recomand, deşi cred că ele se recomandă singure. (n. pr.)