Cronica literară
Diana Câmpan

DINCOLO DE TĂCERE – POEME DUMINICALE...

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2009

Se insinuează adesea în viața poeților momentele-prag, cele în care condeiul refuză jocul pe hârtie şi creatorii tac, poezia rămânând linişte pură, neaservită paginii albe. Este acesta un pas firesc înspre creația înaltă, un timp al acumulărilor, urmat, de cele mai multe ori, de gesturi inaugurale, de izvodirea, dintr-o suflare, a preaplinului sufletesc, în volume robuste şi dense. Nu puține sunt, în cultura română, cazurile de tăceri validate artistic, fie motivate de stări interioare abrupte, fie dictate de sistemul politic totalitar care ne-a mutilat, zeci de ani, creatori şi creație, fie, pur şi simplu, aşezate în drumul poeților ca răscruce atitudinală, etică şi estetică.

Aceste câteva gânduri ni le-a stârnit volumul de Poeme duminicale al poetului Nicolae Drăgan (Editura Reîntregirea, 2008) care, păstrând proporțiile, a experimentat tocmai o astfel de perioadă de tranzit dinspre tăcerea meditativă, împlinitoare, de câțiva ani, spre aşezarea de sine în paginile unui nou volum. Poemele reunite aici sunt o sumă de tăceri durate în ființa poetului, poeme clădite elegant undeva în lăuntrul sufletului, probabil porți pe care spera să le redeschidă spre iubitorul de poezie. Nu ne-am putut explica retragerea tăcută a poetului Nicolae Drăgan de pe scena poeziei, însă acum, la împlinirea acestui volum, conchidem că s-a întâmplat o îndelungată aşezare în rost a poetului. Nicolae Drăgan descinde dintr-o elită culturală formată plenar în anii ´70, este unul dintre cei mai rafinați oameni de cultură albaiulieni, duce cu sine cultul pentru literatură şi artă şi, peste toate, este poetul care nu îşi ratează harul şi îşi sporeşte talanții.
Poemele duminicale par o mărturisire făcută prin învecinarea cu oamenii care îi locuiesc, în anumite clipe sau pentru eternitate, destinul interior. Dacă viața ne este făcută din întâlniri admirabile care ne construiesc, în mod evident pentru Nicolae Drăgan poezia este oglindă şi stare de grație în care se regăsesc acele experiențe care şlefuiesc deopotrivă gândurile, credința, afectele, cultura şi ascut intelectul. Există însă, în spatele poemelor, conştiința fermă că o singură experiență tinde spre absolut: asumarea sacrului prin starea de rugăciune ridicată ca fundament pentru meditație şi metaforă. Tăcerea însăşi e definită ca o căutare a stării harice totale, eul liric definindu-se ca un căutător de limpezime fără de care ochiul interior nu poate prinde Taina: „Mereu căutăm albul popas, zăbava / în spații împânzite cu albastre linişti, / mereu născocim semnul tainic, dovada / pragului potrivnic amarelor nelinişti” (Mereu). Se compune, la nivelul poemelor, un ceremonial al recuperării traiectului tradițional al ființării, bine drămuit şi ferit de cataclismele necunoaşterii de sine; eul liric a atins stări de grație împachetate în experiențe ale conştiinței care se consumă la modul metaforic: „Am hotărât să decorez pereții visului / cu plante miraculoase din atlasul botanic al memoriei. / Am hotărât să întâmpin fiecare amiază, / după datina străbună, cu pâine şi sare. / Am hotărât să o iau domol, domol de la capăt pentru un alt început” (Niciodată până la istovire doar până la clătinare).
Răzbate, din fiecare secvență lirică, o evadare din surogatele existenței, un fel de aruncare la periferie a oricăror fragmente disparate ale memoriei care nu pot construi sistemul interior ca pavăză. Eul liric cerne polaritățile lumii şi păstrează, obligatoriu, numai ceea ce rămâne ca instanță matricială sacră, ceea ce permite rămânerea în marea Poveste: „Desfăşurare. Grădini dislocate. Lucruri luate în / stăpânire de gânduri cernite. Scrâşnet. Ciulini dând / din cap. În locul oricărui bun venit, cineva îți cântăreşte / făptura. Ca pe o pravilă. Ca pe o ferigă. Continuăm / dialogul / cu tulpinile cerului. Ceremonie zilnică. Cuvinte suntem / o clipă, apoi cenuşa lor” (Pe muchia lucrurilor).

Poetul Nicolae Drăgan lansează, în culisele fiecărui poem, largi meditații despre ceea ce rămâne nedespărțit de sacru între lucrurile lumii acesteia, propunând cea mai liniştitoare dintre stările de bucurie ale ființei: „Înflorite făpturi, dungi de mătase în aer, / mărunte petale, triburi de pulbere aurie / murmurau despre Calea dreaptă şi luminişuri, fără vaer, / despre Cel ce cutează, Cel ce se răstigneşte, Cel ce învie / fără o şoaptă măcar, ca duhul neîmpiedicat în brumă, / în suspinul arborilor – prizonier neamenințat cu zimți – / privind lucrurile, coaja lor ce fără falsă căință sună, / încrustată cu atâtea semne miloase, fierbinți. / Eşti Tu, Cuvânt înaintând luminos prin Cuvânt…” (Bucurie). Curtenitoare prin stilul sobru şi mai ales printr-un fel de solidaritate a poetului deopotrivă cu epiderma metaforică şi cu substratul arhetipal al imaginarului, poemele compun un exercițiu ontologic fără falii. Poemele se nasc, de această dată, în mijlocul labirintului trăirii în Idee, însă poetul Nicolae Drăgan are şansa de a fi descoperit un fir al Ariadnei deloc contorsionat, pe care preferă să îl lege nu de crizele cotidianului, ci de bucuria arhetipală a căutătorului de sacru. Dincolo de fiorul liric limpede şi aproape cochet în relația cu cititorul pasionat, intuim strecurată drama celui care a dobândit înțelepciunea adăstând în preajma cărților şi a gândurilor şi având, abia acum, priveliştea ființei noastre aşezate într-un ghem nevralgic de crize identitare. Suntem tentați să credem că salvarea vine dinspre metaforele ascunse ale conştiinței şi numai ceremonia situării în amiaza îngerilor se întrupează într-o astfel de poezie ce închide cercul gândirii de sine.

Găsim, la finalul Poemelor duminicale, una dintre artele poetice mascate în rugăciune, constituită, probabil, ca un îndemn la regândirea de sine a fiecăruia: „Doamne, Dumnezeule, îți mulțumesc pentru gândul bun: / Averea poetului n-a fost, nu este şi nu va fi / nimic altceva decât o grămăjoară infimă de scrum, tulburător mirosind a Rai, după ce au ars / toate cuvintele” (Averea poetului).