Cronica literară
Rodica Grigore

RÂURI SA FIE, CA SOMON SE GASESTE...

Articol publicat în ediția Viața Românească 5 / 2009

Numele: Jones. Prenumele: Alfred. Ocupatia: specialist în ihtiologie, angajat al unui prestigios institut de cercetari din Londra. Ultima sa lucrare reprezentativa: Efectele aciditatii asupra larvelor de tricoptere, care se asteapta a fi primita cu un val de aprecieri calduroase în paginile revistei Pastravul & Somonul, etalonul stiintific în domeniu. O cariera perfecta. Sau nu?... Cât despre viata personala, Fred Jones este casatorit de douazeci de ani cu Mary – nu de mult si-au sarbatorit chiar aniversarea, prilej cu care el i-a daruit un abonament la revista The Economist, iar ea s-a gândit sa-i ofere un cap nou pentru periuta lui de dinti electrica. O casnicie perfecta, mai ales daca ne gândim si la amanuntul – semnificativ, fara îndoiala! – ca Mary câstiga, la sucursala londoneza a bancii unde detine o importanta functie executiva, 75.000 de lire pe an, în vreme ce sotul ei – abia 45.561 de lire anual. Asadar, o casnicie perfecta, nu? (De ce nu?) Sau nu?... Însa, pâna ca cineva sa reuseasca sa raspunda tuturor acestor întrebari, în viata linistita si extrem – dar extrem – de previzibila a lui Alfred Jones intervine ceva. Simpla posibilitate sa intervina ceva în aceasta existenta programata parca la minut, daca nu cumva chiar la secunda (o existenta perfecta în care si dragostea este administrata doar daca e nevoie – iar atunci, desigur, fara a se depasi doza, nu cea recomandata în general, ci aceea apreciata, printr-un acord tacit, de cei doi soti ca fiind suficienta), este aproape dincolo de orice imaginatie. Si totusi, iata ca acest ceva se întâmpla. Si nu este orice: caci doctorului Jones i se propune sa coordoneze un proiect de anvergura internationala, care ar consta nici mai mult nici mai putin decât în introducerea somonului în Yemen! Da, da, întocmai, desi, la prima vedere, acest proiect ar parea oricui nu doar irealizabil, ci de-a dreptul fantasmagoric, daca e sa ne gândim doar la amanuntul – semnificativ, totusi – ca pestele are nevoie, în primul rând, de apa... Ca sa nu mai vorbim de imaginea hartii fizice a Yemenului, unde, dupa cum bine se stie, domina culorile galben si maro, nicidecum albastrul de natura a sugera macar posibilitatea existentei unei faune acvatice.
Toate acestea – sau alte amanunte legate fie de situatia generala a tarilor arabe, fie de existenta londoneza si mai mult sau mai putin monotona a unui cuplu casatorit de suficient de multi ani – par cunoscute, fara îndoiala. Sau, daca nu neaparat cunoscute ca atare, atunci, macar partial familiare. Si, cu toate astea, nu avem de-a face cu vreo rubrica de fapt divers a unui tabloid – fie el celebru si / sau englezesc – si nici cu vreo emisiune tip „reality-show” a cine stie carui post de radio sau de televiziune. Ci cu datele esentiale referitoare la protagonistii unui roman. Intitulat, socant, neobisnuit si neasteptat La pescuit de somon în Yemen, aparut în Marea Britanie în anul 2007, si fiind chiar cartea de debut a lui Paul Torday, autor nascut în 1946 si care, vreme de peste treizeci de ani, a fost un prosper om de afaceri, pasionat de calatoriile în Orientul Mijlociu si nu numai, dar mai ales fascinat de pescuitul somonului – însa în râul North Tyne, din Northumberland, si nu în Yemen. Romanul a avut un imens succes nu doar în Marea Britanie, ci si în peste douazeci de tari unde a fost tradus si publicat deja, cartea aparând de curând si în limba româna, în traducerea inspirata a Laurei-Georgiana Fratu, care se dovedeste capabila a surprinde foarte bine limbajul colocvial si stilul nu o data telegrafic sau al mesajelor tip e-mail ori messenger din paginile acestei carti, sau stilul inconfundabil al paginilor jurnalului lui Alfred Jones, din care putem chiar sa citam câteva rânduri: „Am ajuns în Yemen într-un final. Peisajele sunt atât de frumoase, ca ti se taie respiratia. Dar tara aceasta nu a fost facuta pentru somon...”
La pescuit de somon în Yemen a determinat criticii literari de pe ambele maluri ale Atlanticului, dar si din alte parti ale lumii, sa salute aparitia unui scriitor adevarat, având, dintr-o data, deplina cunoastere si maturitate a registrului propriu, dar si rara capacitate de a se plasa, parca pe de-a-ntregul, în buna descendenta a unui Evelyn Waugh, caci de la cartile consacrate ale autorului Unui pumn de tarâna, societatea britanica nu a mai fost nicaieri atât de convingator prezentata – în ceea ce are ea mai demn de a fi satirizat si pus sub o lupa care sa mareasca detaliile grotesti (nu numai pâna la dimensiunea de replica la scara 1 pe 1 a lumii contemporane în ansamblu). Si, mai ales, a proiectelor care, pe buna dreptate, pot fi puse, asa cum protagonistii cartii lui Paul Torday chiar fac, si nu doar o data, sub semnul tutelar si, desigur, întru totul semnificativ, al „somonului în Yemen”.
Caci demonstrând, practic, în fiecare pagina, marea sa capacitate de a scrie o carte „usoara” – însa numai în aparenta astfel – care, însa, aduce dintr-o data în prim plan o serie de probleme cât se poate de serioase, de controversate si de actuale ale lumii în care traim, scriitorul reuseste nu neaparat sa ofere raspunsuri, ci sa-si puna cititorii pe gânduri. Fiindca, dincolo de momentele care stralucesc prin verva si umorul – de situatie, de caracter sau chiar de limbaj, bine redate în limba româna de prezenta versiune – cuceritoare, în esenta lor, mesajul romanului lui Paul Torday ramâne unul extrem de serios, facându-ne sa meditam nu doar la eterna înfruntare si confruntare, nu o data chiar armata (a se vedea, aici, cazul mult mediatizatului Razboi din Golf) dintre Occident si Orient, nici doar la diferentele frapante dintre diferitele medii sociale londoneze sau la înfioratorul snobism al cercurilor stiintifice sau financiare, ci, poate, mai ales, la ce înseamna, practic, somonul în Yemen. Desigur, un proiect perfect definit, la început, de Fred Jones drept fantasmagoric si irealizabil. Desigur, simplul capriciu al unui seic yemenit, având incredibile vise de marire daca amintitul proiect s-ar fi finalizat cu succes. Desigur, ambitia absurda – dar atât de explicabila, tocmai pentru ca nu e apanajul exclusiv al lumii britanice – a unor oameni politici, ba chiar a unui prim-ministru, numit, aici, Jay Vent (dar care, desigur, ar fi putut purta orice alt nume), care nu are deloc o imagine clara asupra societatii pe care o guverneaza si cu atât mai putin asupra realitatilor altor societati. Dar, dincolo de toate acestea si, într-un fel, mai presus de ele, somonul în Yemen înseamna, pentru Alfred Jones si nu numai pentru el, mirajul unui proiect de cercetare de anvergura. Al unui proiect international. Al unui proiect care, aspect înca si mai important, are finantare – si nu orice fel de finantare, ci una care urmeaza a se face prin intermediul unor mari consortii economice si mai cu seama prin generozitatea lipsita de orice masura a seicului Muhammad ibn Zaidi bani Tihama, cel care urmareste sa demonstreze supusilor sai yemeniti ca miracolele sunt posibile si în aceasta epoca, dar si – mai cu seama – sa-si asigure un rol si un loc esentiale într-o posibila viitoare si mai ales ipotetica coalitie anglo-araba. Ideea principala ramâne, în toate acestea, finantarea – mai ales daca e internationala si mai ales daca ea se realizeaza în cadrul unui proiect de cercetare, aspecte de natura a-l convinge, în cele din urma, pâna si pe scepticul si atât de rigurosul – pâna atunci – Alfred Jones ca orice este posibil. Cum? Foarte simplu! Pentru început, doar pe hârtie, pas absolut necesar pentru un alt statut financiar pentru sine, în calitate de coordonator al sus-numitului proiect. Dar si pentru o viitoare cariera universitara, la care râvneste de multa vreme si pe care o visase pâna atunci fara prea mari sanse de izbânda – tocmai din cauza nenumaratelor impedimente financiare. Acum însa, prin intermediul acestui mare proiect, lucrurile s-ar putea schimba, iar pe lânga o stralucitoare cariera universitara, doctorul Jones ar avea marea sansa, poate chiar unica sansa de a-si impresiona sotia, pe pragmatica Mary, expert financiar pâna si în bucatarie, cea care, cu orice ocazie, nu uita
sa-i aminteasca diferenta de venituri dintre ei doi. Fara îndoiala, gândindu-se numai si numai la fericirea familiei ei, cum altfel... Situatia devine, din nou, macar familiara daca nu cumva chiar extrem de bine cunoscuta si în tarile Europei de Est, unde, cel putin în ultimii ani, s-a lansat moda proiectelor de cercetare de anvergura internationala, de natura a evidentia impactul – tot international, desigur! – si vizibilitatea – care trebuie, si ea, sa depaseasca rapid granitele nationale – necesare unei cariere universitare de succes. Iar daca proiectele risca sa ramâna doar pe hârtie, iar uneori nici macar nu încearca sa depaseasca acest stadiu, acesta se dovedeste, nu o data, a fi un aspect mai putin important. Caci esentiala este, si în lumea cercetarii, fie ea universitara fie nu, exact ca si în romanul lui Paul Torday, finantarea. Iar daca aceasta este internationala, cu atât mai bine, râuri sa fie si proiecte cu finantare, ca somonul poate fi aclimatizat cât ai clipi. În Yemen sau, de ce nu, si aiurea.
Pe de alta parte, La pescuit de somon în Yemen se dovedeste a fi, în multe din paginile sale, un excelent comentariu asupra religiei, politicii si mai cu seama a permanentei lupte dintre Orient si Occident. Caci, în fond, de ce s-ar implica un prim-ministru englez sau din orice alta tara a lumii într-un proiect de genul acesta? Desigur, la o lectura atenta a cartii lui Paul Torday, raspunsul se dovedeste a avea nu numai mai multe niveluri ci si mai multe arii de semnificatie. Caci, bucurându-se de aceasta neasteptata finantare si cu conditia sa aiba parte si de o campanie de publicitate pe masura, nevinovatul somon ar putea mari gradul de occidentalizare a populatiei din Orientul Mijlociu si, mai ales, ar putea (fara sa aiba, desigur, constiinta acestui fapt), sa abata atentia mediilor de informare de la campania militara britanica în Irak, în timpul Razboiului din Golf si la scurt timp dupa aceea. Fara îndoiala, aici, un rol esential îi revine lui Peter Maxell, expert în strategii de comunicare si consilier guvernamental, asemanator, daca stam sa ne gândim bine (si, mai cu seama, daca ne raportam la speciile de pesti despre care bietul Fred Jones vorbeste atât de mult, fara sa-si dea seama ca, de fapt, miza nu sunt pestii, ci interesele politice si de imagine) cu un tipar capabil sa se adapteze perfect si imediat oricarui mediu si sa faca din somonul în Yemen pasul hotarâtor în occidentalizarea insidioasa a Orientului Mijlociu. Astfel, stiind perfect cum sa-l transforme pe naivul Fred Jones în purtatorul de cuvânt al acestui maret proiect, Maxell nu se sfieste sa prezinte publicului, desigur, prin vocea autorizata a lui Jones, cel care, paradoxal si împotriva tuturor evidentelor si argumentelor proprii, va ajunge sa creada cu adevarat în fantasmagoricul proiect, concluziile preliminare ale studiului – studiu însa, de care, în paranteza fie spus, acelasi oficial guvernamental nu va ezita sa se dezica imediat ce opinia publica va deveni mai degraba nefavorabila. Concluzii din care merita sa citam macar un fragment: „Somonii din Marea Nordului vor fi prinsi în timp ce încearca sa se întoarca în râul în care s-au nascut, dupa care acestia ar trebui introdusi într-un recipient de transport cu racire, care sa contina apa sarata din Marea Nordului. Aceste containere trebuie sa fie transportate pe calea aerului pâna în Yemen. Rezervorul de stocare a pestelui va fi amplasat în ued si va fi prevazut cu o supapa care poate fi deschisa sau închisa la nevoie.” Desigur, sensul satirei lui Paul Torday e dincolo de orice îndoiala, la fel si capacitatea sa de a o realiza fara stridente de ton sau de accent, ca si cum ar întepa, dar cu placere si mereu cu zâmbetul pe buze, nenumarate baloane de sapun reprezentând toate pretentiile stiintifice ale ultimelor decenii; si nu numai.
Departe, însa, de a se margini doar la aceste aspecte, romanul lui Paul Torday este, oricât de anacronic ar putea sa para acest lucru în contextul prozei britanice actuale, adesea extrem de centrata pe experimentele narative de tot felul, si o excelenta fresca a vietii de zi cu zi, fie ca e vorba de dezbaterile publice (savuroasa cea referitoare la necesitatea unei noi emisiuni de televiziune tip „Cine stie, câstiga!” care sa ofere premii populatiei irakiene afectate de razboi, premiul cel mare fiind... o masina de spalat vase), fie de viata de familie si de intimitatea cuplurilor în jur de patruzeci de ani din Anglia zilelor noastre, traversând mult discutata criza a vârstei mijlocii. Desigur, în cazul acesta edificator este exemplul vietii de familie a lui Alfred Jones – sau, poate (daca nu cumva în mod sigur!), a absentei acesteia, daca ne gândim la amanuntul (semnificativ, fara îndoiala) ca Mary îsi va abandona caminul si sotul pentru o cariera de director de banca la Geneva, iar apoi la Düsseldorf. Casnicia lor devine, astfel, dupa cum Fred va scrie în jurnalul sau, un perfect exemplu de „casnicie prin e-mail”, explicatiile esentiale între cei doi soti având loc doar în mediul virtual. Ajungând în acest punct trebuie sa precizam si câteva aspecte legate de structura acestei carti, compusa, în mare parte, din scrisori – pe hârtie sau mesaje virtuale, unele dintre ele apartinând, ni se spune, chiar capilor miscarii al-Qaeda, interesati de împiedicarea cu orice mijloace a realizarii maretului proiect – interviuri din presa, desfasuratoare ale unor emisiuni televizate, fragmente din periodicele londoneze cele mai reprezentative, precum si fragmente din jurnalul lui Alfred Jones (care uneori se analizeaza ca un soi de Bridget Jones în varianta masculina) constatând esecul casniciei sale: „Scriu de parca n-as fi iubit-o niciodata. Si totusi, trebuie sa o fi iubit cândva” si având, finalmente, si curajul de a recunoaste atractia si dragostea neasteptata pe care ajunge s-o simta pentru frumoasa Harriet Chetwode-Talbot, asistenta seicului yemenit si a sa în proiectul somonului în Yemen. Desigur, uneori, structura cartii tinde sa devina usor obositoare nu atât prin neregularitate, caci naratiunea lui Paul Torday ramâne mereu fluida si respecta cronologia, ci prin aceea ca, alegând sa prezinte atâtea fapte, pentru a deveni cât se poate de convingatoare, autorul tinde sa ignore emotiile personajelor sau sa le trateze, pe alocuri, suficient de superficial-ironic, fapt care se vede mai cu seama în dezastrul din final, relatat din mai multe puncte de vedere, dar care nu reuseste sa devina întru totul convingator.
La pescuit de somon în Yemen ramâne o carte care merita citita, fiind, poate, printre putinele carti din lume despre somon care se citeste cu sufletul la gura si pe nerasuflate. Nu pentru a afla date relevante despre somon (si cu atât mai putin despre somonul care ar trebui sa înoate vesel prin uedurile din Yemen!), ci pentru a ne convinge ca, în ciuda proiectelor marete, stralucitoare si cu impresionante finantari – din Anglia sau din orice alta parte a lumii – esential ramâne, iar cazul lui Alfred Jones vorbeste de la sine, sa reusesti sa te cunosti pe tine, nu neaparat în calitate de coordonator sau director de proiect, ci în primul rând în calitate de fiinta umana. Si sa ai curajul de a recunoaste ca, dincolo de succesul sau insuccesul unor astfel de întreprinderi si de posibile cariere universitare de succes, trebuie sa nu uiti sa citesti, sa iubesti si, poate, de ce nu, astfel chiar sa traiesti cu adevarat.


Paul Torday, La pescuit de somon in Yemen.

Traducere de Laura-Georgiana Fratu, Bucuresti, Editura Leda, 2008.