Ancheta VR
Liviu Antonesei

Trăim în lume, dar lumea e îndumnezeită

Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2008

Dumnezeule, Doamne! ştiam eu că există şi anchete dificile, dar
nici chiar aşa! În fapt, trebuie să intru în tunelul timpului şi să
cobor pînă în prima copilărie, să-mi regăsesc bunica dinspre tată,
care mi-a prilejuit întîlnirea cu Cartea şi inspiratorul acesteia, şi să mă
proiectez apoi într-un timp fabulos, cum este timpul oricărei copilării. Asta,
pe de o parte! Pe de alta, mai este şi faptul că nu am de-a face cu o singură,
eventual simplă, întrebare, ci cu o mulțime de întrebări, unele fiind atît de
complicate încît nu cred că voi fi în stare să răspund la ele vreodată. De
altfel, o parte din chestiunile formulate ar pretinde, mai degrabă, redactarea
unor tratate de către inşi cu preocupări teologice mai temeinice decît ale
mele, decît nişte biete răspunsuri de nespecialist. Prin urmare, voi selecta
cele cîteva teme la care mă simt în puteri să caut nişte răspunsuri cît de cît
mulțumitoare şi mă voi strădui să răspund la ele. De bună seamă că acestea
se situează, mai ales, în zona celor cu adresă personală directă, iar dacă voi
îndrăzni să ies, uneori, din aceasta, desigur că o voi face tot dintr-un punct
de vedere personal. Şi am ajuns astfel la cea de-a treia sursă de preocupare
– dificultatea mea de a vorbi despre asemenea lucruri, pe care le-am tratat
mereu ca fiind, nu atît secrete, cît mai curînd discrete. Sînt şi eu curios cît o
să fiu dispus să mărturisesc despre ele. Odată luate aceste necesare precauții,
voi purcede la drum.
Am învățat să citesc şi să scriu pe Biblie
Cum aminteam deja în trecere, întîlnirea mea cu Biblia s-a petrecut în
prima copilărie, pe la 4 – 5 ani, cînd bunicii mele Ruxandra i-a trecut prin
minte să mă învețe să scriu şi să citesc. Locuiam într-un sat de lîngă Iaşi,
unde părinții mei aveau în grijă un dispensar care-i ținea mai toată ziua, ba
şi cam toate nopțile!, departe de casă. Cînd nu erau la dispenar, erau plecați
cu şareta în vreunul dintre cele şase sate ale comunei, la vreo urgență. Nu
exista vreo grădiniță acolo, pe vremea aceea, puțin după jumătatea anilor
cincizeci, aşa că noi, copiii, eu şi soră-mea, cu doi ani mai mică, eram mai
toată vremea în grija bunicii şi a Mariței, femeia de serviciu de la dispensar.
Bunica era o femeie credincioasă şi, în urma celor patru sau şase clase primare
“austriece” – era bucovineancă, la fel ca bunicul, care a murit într-un accident
cînd aveam numai vreo 3 ani – rămăsese cu un fel de drag de citit. Citea,
mai ales, Biblia, dar şi “vieți ale Sfinților” şi alte cărți religioase, chiar şi
ANCHETA VR 99
unele laice, cum ar fi, de pildă, Baltagul, din cîte îmi amintesc. Într-o zi,
cîndva, între vîrsta mea de 4 spre 5 ani, s-a apucat, deci, să mă învețe să
citesc şi să scriu. S-a servit, desigur, de Biblie, dar, pentru că exemplarul ei
era unul de format mic, cu litere mărunțele, apela şi la ziarul Scînteia, care
venea la dispensar, în titlurile căruia literele erau desenate foarte mare.
Desigur, după ce mă învațase literele, ne întorceam la Biblie, adică acolo
unde avea ea “interesul ideologic”! Cred că avea talent pedagogic, de vreme
ce-şi găsea cu atîta abilitate “materialul didactic”. Tot ea mă ducea duminica
la biserică de cînd mă ştiam, adică, probabil, de cînd începusem să merg pe
picioarele mele. Aş putea spune că întîlnirea mea cu cele sfinte s-a petrecut
firesc, pe cale aproape naturală. Şi, cred, a rămas la fel de naturală pînă în
zilele noastre, indiferent de cîte dezamăgiri mi-ar fi provocat, spre deosebire
de bunica mea, o mulțime dintre reprezentanții oficiali ai bisericii, ai
religiei, ai credinței. Cred că, datorită acestei experiențe din prima copilărie,
nu am ajuns vreodată nici ateu – e groaznic, totuşi, să fii “fără nici-un
Dumnezeu”! –, nici habotnic – detest orice formă de fundamentalism! – şi
nici nu mi-am părăsit „credința strămoşească” în favoarea alteia, deşi am
fost tentat uneori, ba de buddhismul tibetan, ba de catolicism. Nu am
părăsit-o, însă am integrat-o într-un cadru ceva mai larg, mai cuprinzător,
cum voi mărturisi spre finalul acestor răspunsuri.
Co-participant la marea operă a Genezei
Nu pot evalua exact cît mi-a marcat credința, acest fel de credință,
propria creație literară. Desigur, dacă îmi răsfoiesc cărțile de poezie, prozele
şi, poate, mai ales eseul Literatura, ce poveste!, găsesc acolo destule
trimiteri cu adresă religioasă, însă nu îmi pot da eu seama cît reprezintă
acestea un fel de “semne ale credinței” şi cît simple referințe culturale, fie
ivite involuntar în corpul textelor – ceea ce ar însemna că ne mai marchează
şi inconştientul! –, fie pentru că mi s-au părut mie necesare în economia
respectivelor texte. Că am o anumită relație cu divinitatea este destul de
limpede pentru mine, cum funcționează ea însă nu ştiu prea bine. Ar fi
necesară o autoanaliză serioasă şi lungă pentru a afla toate labirinturile
mentale pe care aceasta le presupune şi nu mă simt, cel puțin pentru
moment, în stare să procedez la aşa ceva. Pot spune doar că, de vreme ce
sînt în mod natural credincios, iar creațiile acelea sînt produsul minții mele,
nu ieşite din spuma mării ori din craniul lui Zeus, ele sînt cumva marcate de
această relație cu sacrul şi cu diveresele sale manifestări culturale. Cît
priveşte viața mea, de bună seamă că ea datorează totul acestei relații! şi,
cînd spun totul, chiar asta înțeleg – de la simplul veşmînt fizic – „după
chipul şi asemănarea” – la „scînteia de divinitate” din mine, care mă face să
fiu, totuşi, şi altceva decît un frate, eventual mai mare, al celorlalte
viețuitoare de pe pămînt, poate din univers, care îmi permite să fiu, deci, şi
co-participant la marea operă a Genezei. Cred că toți oamenii sînt în situația
aceasta, pentru că toți sînt, fiecare în felul său, creatori. Cum şi posibilitatea
„căderii” există în fiecare şi fiecare îşi gestionează după puterile sale acest
raport complicat, între participarea la Geneză şi Cădere. Pentru că Dumnzeu
a avut bunăvoința să ne trimită în lume laolaltă cu darul libertății, al liberului arbitru...
Peste tot e acelaşi Dumnezeu
Am rămas în relații permanent cordiale cu acel dar al bunicii care este
Biblia. Asta nu înseamnă, desigur, că stau toată ziua cu nasul în Carte, ci
doar că se întîmplă des să o răsfoiesc, să o deschid la întîmplare, să caut ceva
în paginile ei. Între timp, pe lîngă exemplarul acela al bunicii, pe care am
învățat să citesc, aproape de nefolosit acum, aproape ferfeniță, s-au mai
adunat cîteva ediții, majoritatea în limba română, dar îmi este drag şi un
Nou Testament în latină ori o traducere în limba Regelui James. Este
adevărat că, nu la fel de des probabil, acum mai răsfoiesc, consult, şi Cartea
tibetană a morților ori textele fundamentale ale altor religii. Pentru că,
acum vreo trei decenii, am descoperit ceva – că Dumnezeu este unul, iar noi,
în funcție de culturile de care aparținem, i-am dat o mulțime de nume şi de
chipuri. Există un proverb arab care spune: „Dumnezeu este un munte şi
poți urca acel munte pe o mulțime de drumuri şi cărări”. Cred că este
adevărat ce spune acest proverb, mai cred că se poate adăuga şi propoziția:
„Sau nu-l poți urca”, pentru a oferi şi ateilor toate drepturile lor. Din pricina
acestui proverb, cred, m-am apropiat foarte mult acum trei decenii de
buddhismul tibetan, fără a renunța la religia în care m-am născut prin botez,
tot din acest motiv am o mare deschidere – dar nu de om de ştiință, de istoric
al religiilor, ci de persoană privată credincioasă – față de toate formele de
manifestare ale sacrului şi o mare toleranță față de atei. Sîntem născuți cu
liber arbitru şi putem alege, prin urmare, orice drum, orice cărăruie, putem
alege mai multe, putem să nu alegem nici un drum, nici o cărare. Dacă
alegerile noastre au fost corecte, vom afla la sfîrşitul timpurilor. Sau nu vom
afla! Adoptarea acelui proverb m-a ajutat mult, de altfel, şi în
comportamentele mele de zi cu zi – mă simt bine oriunde în lume se
întîmplă să ajung, mă pot reculege, atunci cînd simt nevoia şi numai dacă
chiar simt nevoia, nu formal, din obişnuință ori pentru a respecta nişte
reguli, şi într-o bisericuță ortodoxă de țară, şi într-o catedrală catolică,
precum cea din Cracovia, o biserică coptă, cum s-a întîmplat în Egipt, o
sinagogă, o moschee. Peste tot e acelaşi Dumnezeu, căruia noi ne adresăm
numindu-l în atît de multe feluri, cam de la Babel, de la „despărțirea
limbilor” încoace! Cîndva vom descoperi cu toții aceste lucruri, banale în
cele din urmă, dar greu de acceptat din motive de obediență confesională şi
mai larg culturale, şi atunci, fără îndoială, vom reveni la acea rădăcină
comună a sacrului, pe care o evocați, vom reveni la sursa vieții.
Atingi sacrul scriind pur şi simplu bine
Valoare literară, sacru? Atunci cînd discutăm o operă literară ca operă
literară, ceea ce ne interesează, în primul rînd, este valoarea sa estetică. De
aceea o şi numim operă literară. Asta nu înseamnă însă că aceasta ar fi lipsită
şi de alte valori, valențe sau dimensiuni – filosofice, sociale, politice,
religioase etc. În fond, opera de artă este ca un ghem în care toate acestea
sînt amestecate; de fapt, în operele bune, fuzionează, aproape că acestea nu
pot fi distinse. Cînd o dimensiune – fie ea religioasă, socială, politică etc. –
îți sare în ochi, e limpede că este vorba despre o operă tendențioasă, mai
degrabă „de propagandă” decît artistică. Poeziile “catolice” ale lui Claudel
ori cele “pure” ale lui Mallarmé nu sînt bune pentru că sînt “catolice” sau
“pure”, ci pentru că sînt subîntinse, toate, de un lirism adevărat. La fel,
poeziile – cele mai multe, pentru că sînt şi mici oaze de artă acolo –
„ortodoxiste” ale lui Crainic ori Ioan Alexandru nu sînt proaste din motive
tematice, ci pentru că sînt, în general, opace la lirism şi, prin asta,
tendențioase. Prin urmare, un artist îşi relevă relația sa autentică cu divinul
nu în ordine tematică, ci în cea a împlinirii artistice. El participă la Geneză
nu scriind despre aceasta ori despre orice altă temă religioasă, ci scriind pur
şi simplu bine, indiferent de temă, dacă e scriitor, pictînd bine, dacă e pictor,
compunînd „muzică divină”, dacă e muzician. Ați amintit de Psalmii
davidieni. De cele mai multe ori, pe unii, nu-i citesc nici ca poezie liturgică,
nici politică – deşi, uneori, îi citesc şi aşa! –, ci pur şi simplu ca pe nişte
excepționale poeme de dragoste. Şi nu cred că e o lectură eretică sau
excentrică! În fond, „Dumnezeu este iubire”...
Iar literatura adevărată este, întotdeauna, şi profetică, mai rămîne să fim
noi în stare să-i descifrăm sensul profeției! Însă nu aş mai pune vreun
„profet” de astăzi, vreun poet-profet sau filosof-profet, să consilieze
diriguitorii – pentru că nici politica nu mai este ce-a fost! De vreo trei sute
şi ceva de ani a intrat în zodia laicității şi cred că e bine să o lăsăm acolo, să
se ocupe deci de cele „lumeşti”. Avem lucruri mult mai importante de făcut
decît să-i sfătuim pe politruci, indiferent cît de dedicați funcției publice şi
devotați comunității ni s-ar părea că sînt unii dintre ei. În cele din urmă, aş
spune că, venind după Cădere, politica e, mai degrabă, lucrul dracului! Şi
cred că e mai bine pentru noi, artiştii, cît de artişti sîntem, să rămînem sub
semnul divinului. Asta nu înseamnă, Doamne iartă!, să ne socotim despărțiți
de lume, pentru că Dumnezeu e pretutindeni, lumea însăşi, în care se
întîmplă să trăim, este o lume îndumnezeită. Şi asta de la Geneză încoace!