Eseuri
Grete Tartler

DRUMUL SPRE ORIENT: GRARD DE NERVAL

Articol publicat în ediția Viața Românească 10 / 2009

S-a spus despre Gérard de Nerval că a fost continuatorul acelei linii da­torate lui Chateaubriand şi Lamartine – linie pe care au mai urmat-o Flaubert, Maxime du Camp, Théophile Gautier, Eugène Fromentin, care au stabilit pentru multă vreme modul de a privi orientul islamic. Pasionați de orient, aceştia au determinat „anestezierea” atitudinii rezervate față de islam, ba chiar simpatia şi speranța că ar putea oferi soluții pentru viitorul atât de zbuciumatei lumi moderne1. Însă, de fapt, cel mai apropiat „punct de legătură” între Nerval şi Orientul Apropiat a fost Friedrich von Hardenberg (Novalis), pe care Gérard de Nerval l-a admirat şi l-a tradus, aşa cum a tradus şi alți romantici germani, între care Heinrich Heine şi E.T.A. Hoffmann2. Pentru Nerval, modelul „poetului” e asemănător celui transmis în Europa prin hispano-arabi şi trubaduri: are de împlinit o misiune, fiind deopotrivă cân­tăreț, preot, dătător de legi, medic, clarvăzător. Mai religios-poetic decât filo­zofic-teoreticul Novalis, Gérard de Nerval dezvoltă în Aurélia o con­cepție asemănătoare cu a confratelui său german, dar care, alăturată celei din Himere, poate fi apropiată şi de suprarealism. Conjurarea cuvântului magic, mis­tica literelor, invocarea maniei (inspirației exaltate), simbolistica eso­te­rică, plasarea originei artei în magie îl apropie, ca pe toți romanticii, de izvoarele orientale, dar şi de acea lume a „supranaturalismului” care avea să poarte ulterior numele de suprarealism. Viziuni medievale leagă poetul mai ales de epoca trubadurilor, pe care-i considera mesageri cu o învățătură superioară oamenilor obişnuiți. În celebrul poem Fantezie, acest cadru trubaduresc e limpede conturat: „Există o arie-anume pe care/ Aş da Mozart, Rossini, Weber, oricând,/ O arie veche, mu­rindă-n langoare,/ Farmec secret doar în mine având./ De fiece dată de-ajung s-o ascult/ Cu ani două sute-s la suflet mai june,/ Sub al treis­pre­ze­celea Ludovic de demult,/ Văd un deal verde, gălbui de soare ce-apune,/ şi-un castel cu piatră cioplită la brâu,/ Din cărămizi, cu vitralii roşcate,/ Cu par­curi în jur şi alături un râu/ Scăldându-i picioarele-n flori se abate./ Cu ochi negri-o doamnă bălaie-n canat/ La fereastră, purtând ale vremii vestminte,/ Pe care-ntr-o viață de altădat/ Am mai văzut-o… Şi mi-aduc aminte!”3 Trubadurii fuseseră considerați purtătorii unei doctrine secrete, pentru a cărei transmitere foloseau un dublu limbaj. După „teoria cathară” fi fost de fapt maniheeni, albigensi predicând religia dragostei (unii adresându-se no­bi­lilor, alții – poporului), care, persecutați, împiedicați să vorbească, au găsit re­fugiu în cântec. Unii îşi expuneau ideile grav, alții, în glumă, unii erau în acelaşi timp cavaleri, ba chiar prinți şi regi, alții doar oameni simpli care slujeau iubirea (acea desăvârşită şi misterioasă Doamnă care, sub nume diferite – stea, floare, lumină – era chemată să ucidă „şarpele pontifical”). Îşi pri­meau învățătura secretă în loji, treceau probe inițiatice şi, înainte de a porni în lume ca pellegrini d’amore, erau ridicați la rangul de cavaleri per­fecți sau trubaduri perfecți. Gérard Labrunie, născut în Valois – locul naşterii a avut o influență im­por­tantă asupra imaginarului lui Nerval – s-a considerat urmaş al acestei linii ca­thare. Chiar dacă descifrarea poemelor nervaliene prin această lentilă poate părea hazardată (deşi ea se datorează unor exegeți cu greutate precum Jean Richer4, Roger Mazelier5), nu poate fi negată pasiunea lui Nerval pentru epo­ca cruciadelor6 şi, astfel, pentru orient. Eroul celebrului sonet El Desdichado, cavalerul de La Brunie, care a fost identificat când cu prințul Aquitaniei, Martin Algai, senior de Biron, când cu Bernard de Casnac, stăpân al castelelor Montfort şi Castelnaud, e o călăuză pe drumul inițiatic – care trece întâi prin ținuturile cathare, asuprite şi de­vas­tate. La Tour Abolie („turnul abolit”, distrus de Simon de Montfort) ar fi cas­telul Castelnaud din Périgord, ținut cu mişcări cathare7. El Desdichado, ca­va­lerul dezmoştenit, e un faidit8, cavaler cathar exilat (neguros: Ner-Val în­sem­nând, după cum se ştie, „Vale Neagră”; văduv – prin pierderea Soaței, ex­presie mistică pentru Biserică; neconsolat – fiindcă nu va primi conso­la­men­tum-ul9 cathar, nu va atinge treapta perfecțiunii)10. Despre Lusignan s-a zis că ar fi Hugues X de Lusignan, care, învins la Saintes de Ludovic cel Sfânt, a fluturat drapelul cathar pentru ultima oară în istorie. Interpretările pentru El Desdichado au demonstrat că multe din sim­bo­lurile folosite îşi au originea tot în orient: de pildă, tema luth-ului, îm­pru­mutată de la Marsilio Ficino şi Guy Le Fèvre de la Boderie (instru­mentul mu­zi­cal ca microcosmos, omul ca instrument) apare masiv în poezia, proza, ba chiar în filozofia clasică arabă (Al-Kindi şi Ziryab definitivează ideea că prin cele cinci corzi ale luth-ului sunt reprezentate sângele, limfa, saliva, fierea şi sufletul). Sau tema stelei, simbol oriental pentru spirit, străbătând bezna ca un far proiectat asupra inconştientului, sămânța de foc din care se vor ivi toate ființele. Primele strofe din poem sunt o adevărată aglomerare de ase­menea simboluri: „Sunt negurosul – văduv – acel necon­solat/ prinț aquitan cu turnul căzut pentru vecie:/ o stea aveam şi-i moartă, iar luthu-mi constelat/ un soare negru poartă, cel din melancolie. / În noaptea din mormânt, tu ce m-ai consolat/ dă-mi Posilippul, marea Italiei o-nvie,/ Floarea ce-mi sta, de preț, în suflet dezolat,/ şi bolta cea de viță cu roza ce se-mbie”11. Pe lângă simbolurile deja pomenite apare soarele negru, care este „soa­rele mai adevărat” zoroastric, preluat şi de Novalis; melancolia, cântată de poe­­ții orientali ca formă a suferinței (care face legătura cu absolutul); floa­rea, sim­­bolul sufletului şi potir al vieții; bolta de viță sub care cântau poeții per­sani; roza (rosencrucienilor), cu tot alaiul ei de semnificații12; şi chiar refe­ri­rea la Italia (Mediterana), spațiul unora dintre primele descinderi isla­mice în Eu­ropa. Pe lângă acele cuvinte subliniate chiar de Nerval (convenția adop­ta­tă de poet în Himere fiind că toate cuvintele subliniate au un sens di­ferit de cel aparent) există aproape în fiecare cuvânt semne care recompun ma­­­gic lu­mea reală13. Aşezarea cuvintelor sub puterea incantației, părăsind în­­chi­soarea sensurilor, ca în poezia arabă, cu toată înşiruirea semnelor, duce gân­dul nu doar la suprarealism sau interpretări pythagoreice, ci şi la învăță­turile filozofilor arabi. Pentru Avicena, de exemplu, materia era marcată de prin­cipii şi corespondențe spirituale, materia signata – la fel ca Nerval în Vers dorés (Versuri aurite): „Vechi spirit pur dospeşte sub scoarța unor pietre”14. Drumul lui Gérard de Nerval în orient, efectuat în 1842-1842, (aproape în aceeaşi perioadă cu călătoria lui Andersen – 1841), după model goethean, a fost menit nu numai explorării lumii himerelor, ci şi a vieții de zi cu zi. Poetul nu călătorea doar pe urmele alegoriilor, ale momentelor inițiatice, re­mi­niscențelor livreşti, sau pentru descifrarea imaginarului sortit să dezvăluie şi să elibereze sinele, ci urmărea în acelaşi timp o întreagă paletă a con­cre­tu­lui (care e în orient oricum pitoresc): bazaruri, povestitori arabi în carne şi oase, obiceiuri descrise cu amănunte „reportericeşti”. Vasta cultură pe care poe­tul o transporta cu sine, cunoaşterea lumii greceşti şi în general a celei me­­diteraneene – pe lângă imperiul romantic-esoteric – i-au permis ceea ce am putea numi azi observația discontinuă, trecerea dintr-un versant al gân­dirii în celălalt, experimentarea unor puncte diferite de vedere. Cunos­cător nu numai al literaturii clasice şi al orfismului pythagoreic, ci şi al sobrei li­te­raturi engleze, admirator al „adevărului în literatură” practicat de co­na­țio­na­lul său Balzac, Gérard de Nerval nu se putea lipsi de observarea atentă a lumii ex­te­rioare, de exprimarea senzației imediate şi a „adeziunii la real”. Acestea îi per­miteau şi practicarea unui limbaj plin de haz., totalmente lipsit de aluzii esoterice. Poate că această exacerbată propensiune spre himeric şi realism ar putea fi numită semnalul unei schizofrenii încă temperate (care se mai numeşte şi geniu); oricum, ființa dublă a poetului a fost cu adevărat pusă în valoare prin Călătorie în orient15. Situându-se deopotrivă într-un arrière-plan livresc, cât şi pe străzile din Cairo, zburând în vise şi totodată tocmindu-se în piețe, Nerval e cât se poate de atent la savorile prezentului, descriindu-le cu farmec şi exactitate. S-a spus chiar16 că descrierile moravurilor şi obiceiurilor, cu virtuți şi defecte văzute în context, ar fi cele mai interesante printre seriile de teme ale Călătoriei în orient (teme referitoare la caracterul musulman, la obiceiurile şi moravurile locului, alături de concluzii filozofice şi cugetări asupra esenței religiei, relațiile între creştini şi musulmani, păreri despre viitorul islamului). Devenind „arab între arabi”, Nerval observă împietrirea societății, fatalismul, vicleşugurile mahalagiilor, dar şi ospitalitatea, noblețea, mândria arabă (moştenite de la vechii beduini) sau toleranța, umanitarismul şi egalitarismul locului. Cu fină cerneală notează în Muski „felahul în cămaşă albastră”, „beduinul cu manta vârstată”, tabietul cafelei fierte în ibrice mici, ulița negustorilor de haine – pe atunci brodate, încrustate cu aur, „trezind în bărbat un sentiment al cochetăriei cu totul feminin”17. Prin contrast, aerul exotic al englezilor călări pe măgari, flancați de groom şi dragoman dar „citind ziarele în strada papirusului şi a hieroglifelor”, sau ceremonia cercului de zikr, psalmodiere cu mişcări legănate: „Ce vezi nu are nimic de-a face cu adevăratul mahomedanism”18. Nu-i scapă trecerea emirilor şi şeicilor în haine somptuoase, pe cai acoperiți cu cioltare de pietre prețioase, alături de palanchinele femeilor (imagini ce ar părea de basm, dar care sunt pura descriere a unor amănunte tipic arabe, prinse exact; ele mai dăinuie şi în zilele noastre prin alte zone, chiar dacă uşor schimbate). Cu aceeaşi cerneală îşi aşterne ironiile – ca, de pildă, descrierea moscheii Muhammad ‘Ali din Cairo: „... o construcție pătrată, numai din marmură şi alabastru, fără eleganță şi fără caracter, care seamănă cu o hală de grâne şi despre care se spune că ar fi o moschee... Arhitecții moderni sunt destul de precauți să-i clădească lui Dumnezeu lăcaşuri care să poată folosi şi în alte scopuri când lumea nu va mai crede în el...”19 Cel mai bine se simte Gérard de Nerval în lumea rapsozilor, a poeților, pentru care foloseşte chiar cuvântul arab s?air 20, lumea jongleurilor, a acrobaților pe frânghie, a povestitorilor care recită părți din romanul popular Abu Zayd (tradiția recitării romanelor populare s-a păstrat şi astăzi, mai ales în cafenele de provincie). „Aceste narațiuni se continuă seară de seară în cafenelele oraşului şi, ca foiletoanele noastre din ziare, sunt întrerupte în locul cel mai interesant pentru a aduna a doua zi, în aceeaşi cafenea, clienții dornici să afle noi peripeții”21. Este desigur şi lumea jocurilor, a petrecerilor de bâlci (desfăşurate pentru a serba mai ales ziua de naştere a Profetului. Nerval foloseşte expresii arabe chiar şi din lumea poeziei beduine, care a pătruns şi în Cairo, „singurul oraş oriental în care se pot găsi straturile distincte ale mai multor epoci istorice”22. Pentru reținerea lor i-a fost de folos erudiția: „Deşi am început de tânăr studiul limbilor orientale, nu cunosc decât cuvintele cele mai necesare... reuşeam (însă) să-mi dau seama despre ce era vorba”23. Poetul e conştient de comorile culturale ale vechilor arabi, dar şi de faptul că în epoca în care îi e dat să trăiască, europenii ştiu mai multe despre ele decât localnicii şi sunt mai doritori să le studieze24. Observă, desigur, diglossia – poporul vorbind dialect, numai puținii învățați având la limba literară în care fuseseră scrise capodoperele. Şeicul Abu Khaled, care „vorbea italiana cu uşurință şi trecea drept un poet din cei mai distinşi şi dintre cei mai buni cunoscători ai literaturii arabe” se plânge că „vestitele poeme despre Antar25 şi Abu Zayd nu mai sunt ascultate decât la vremea sărbătorilor religioase – şi doar din obişnuință. Nici nu mai eşti sigur dacă li se mai înțelege frumusețea! Oamenii din vremea noastră abia dacă ştiu să citească. Cine ar crede că cei mai învățați dintre cei care cunosc azi araba literară sunt doi francezi?”26 Din numeroasele cuvinte citate în original, chiar dacă nu întotdeauna corect, se poate deduce admirația europeanului pentru limba arabă şi dorința sa de a o învăța; lucru mai greu pe calea studiului; de aceea, imaginația îl îndeamnă pe poet să preia ideea „voiajului sentimental” a lui Lawrence Sterne, care susținea că o țară, o limbă şi o cultură nu pot fi cunoscute decât prin femei. E aici momentul să subliniem că elaborarea Călătoriei (care nu e nicidecum un jurnal – ci o rememorare îmbinată cu ficțiunea a două călătorii, una la Viena în 1939-1940 şi cea în orient, între 1942-43) acordă ficțiunii spațiu suficient – iar structurarea cărții nu e nicidecum atât de desăvârşită încât să nu dezvăluie cititorului părțile imaginate (de pildă, părțile cu sclava de la Cairo, întâlnirea cu şeicul druz şi frumoasa din Liban, poveştile inserate, etc.). Demne de reținut sunt concluziile lui Nerval în legătură cu islamul, religie care, prin latura sa pozitivă practică, realistă, i se pare mai potrivită în această zonă decât creştinismul. „Aici, religia, care cârmuieşte totul, domină şi ordinea socială şi cea morală, iar cum nu impune nimic imposibil, oamenii îşi fac o cinste din a i se supune”27. E impresionat de toleranța islamului față de celelalte credințe monoteiste şi citează în sprijinul aprecierilor sale o legendă „turcă” – de fapt, persană; romanticul francez nu avea cum să ştie că ea face parte din opera înțeleptului sufi G?alalu-d-Din Rumi. „La Constantinopole am înțeles măreția acestei toleranțe universale pe care o practică azi turcii. Aceştia au o legendă, una dintre cele mai frumoase din câte cunosc: Patru tovarăşi de drum, un turc, un arab, un persan şi un grec au vrut să ia o gustare împreună. Fiecare a dat câte zece parale. Dar ce să cumpere? Uzum28, zise turcul. Stafilion, rosti grecul. Ineb, zise arabul. Inghur, spuse persanul. Şi fiecare ținând morțiş la dorința lui, se luară la bătaie; când un derviş care cunoştea cele patru limbi a chemat un negustor de struguri şi aşa au aflat că toți patru ceruseră acelaşi lucru”.29 Louis Massignon spune despre Nerval că, mergând să trăiască în orientul arab a vrut „să-şi islamizeze heterodoxia creştină”: „Accesul imaginației sale la islam s-a făcut prin demersul unei atracții mai degrabă magnetice decât magice”30. De fapt, poetul căuta locul cel mai potrivit pentru justificarea sincretismului său religios31. Pluralitatea religiilor i se pare o soluție – dar cu intuiția geniului presimte că aici se ascunde şi o primejdie. Presimte acest lucru mai ales în Liban, admirându-i „amestecul şi ştergerea prejudecăților între rase şi religie : « Emirul era creştin prin botez, turc prin modul de viață şi druz prin moartea sa, druzii având dreptul străvechi de a înmormânta pe suveranii muntelui ş…ț. O anecdotă locală spunea că emirul poruncise să li se taie capul celor care se întrebau de ce religie aparține. » Oamenii ăştia sunt prea curioşi ! Să li se taie capul la toți! [...]Regăsim aici politica dintotdeauna a marilor emiri din Liban. Este foarte adevărat că palatul lor cuprinde o biserică, o moschee şi un templu druz. În aceasta a stat multă vreme triumful politicii lor, dar poate a ajuns astăzi stânca pe care va eşua”32. Acesta era orientul, cel cu „izvoarele dătătoare de viață ale omenirii, din care au ieşit poezia şi credințele părinților noştri”33. Promisiunea iubirii34 şi speranța unei bătrâneți lungi şi înțelepte sunau foarte ademenitor. „Da, să fim tineri în Europa, cât ne este cu putință, dar să mergem să îmbătrânim în orient, țara bărbaților demni de acest nume, țara patriarhilor!”35 Legendele druzilor şi povestea califului Hakem (în care se spune că Nerval şi-ar fi schițat autoportretul – dar cu multă fantezie, desigur....36), descoperirea poetului că akkalii37 (inițiații) druzi sunt francmasonii orientului – deci înrudiți cu frații lor europeni, întrucât cu toții îi moştenesc pe templieri; legendele Vechiului Testament; credințele egiptene, creştinismul şi islamul – toate amestecate şi aduse la elemente comune38 sunt numai câteva din elementele prin care Nerval căuta Armonia. Stilul, balansat între sapiențial şi hazliu, reflectă şi el modul oriental de a descrie întâmplările. De pildă, călătoria pe mare – care poate fi din multe puncte de vedere comparată cu navigarea lui Andersen39 (având acelaşi rezultat, dobândirea înțelepciunii în acest mediu ambivalent, care semnifică deopotrivă viața şi moartea, starea în mişcare dintre posibilitățile informe şi realitățile formale40) are câteva pagini pline de umor despre salvarea unei găini căzute în apă, pagini care aduc însă şi câte ceva despre sensul augurilor şi cugetări asupra vieții şi morții. Găina fusese salvată cu greu de un marinar pentru că nu putea fi lăsată să moară oricum, trebuia un întreg ritual şi anumite rugăciuni. „Pentru orientali este întotdeauna un lucru serios să ucizi un animal. Nu o poți face decât strict pentru hrană, respectând nişte forme care amintesc vechea instituție a jertfei. [...]Chiar vânătoarea nu este tolerată decât pentru fiare şi drept pedeapsă pentru stricăciunile comise de ele. Totuşi vânătoarea cu şoimul era, pe vremea califilor, distracția celor mari, dar printr-o interpretare care trecea asupra păsării de pradă răspunderea sângelui vărsat.”41 Admirând această măreție a concepției de a nu ucide fără necesitate, Nerval povesteşte cum fuseseră deportați câinii vagabonzi din Istanbul pe o insulă în timpul sultanului Mahmud: ținându-li-se discursuri de către imami, prin care li se explica necesitatea absolută a măsurii „şi că în ceasul morții sufletele lor nu trebuiau să poarte pică credincioşilor muslmani”. Iar după câteva zile, când vaietele lor se auziră chiar şi din Constantinopole, „credincioşii [...]îi făcură aspre mustrări sultanului, şi aşa prea suspect de tendințe europene, astfel încât fu nevoit să poruncească aducerea îndărăt a tuturor câinilor, care fuseră repuşi triumfal în toate drepturile lor civile”42. Poetul este profund interesat şi de educația arabă: „La toți aceeaşi, foarte sumară, dar universală. Asta şi permite unui om de condiție modestă să devină, fără nici o tranziție, favoritul unui om cu putere şi să ajungă la cele mai înalte situații fără a părea niciodată nelalocul lui”43. Bizareria situației îl atrage: admiră felul în care paşa dărâmase o parte din zidurile Beirutului pentru a ridica acolo un chioşc de lemn, după moda de la Constantinopol. „Vreți să ştiți de ce locuiesc turcii numai în case de lemn? De ce chiar palatele sultanului, împodobite cu coloane de marmură, n-au decât pereți de brad? Pentru că, după o prejudecată a neamului lui Osman, casa pe care şi-o clădeşte un turc nu trebuie să dăinuie mai mult decât el; este un cort ridicat într-un loc de trecere, un adăpost vremelnic în care omul nu trebuie să caute să lupte cu destinul prin urme durabile”44 Este evident că Nerval, pasionat de marea simbioză a orientului – care răspundea atât de bine propriului său fel de a scrie – a căutat prin exotica sa călătorie nu doar zborul romantic al închipuirii, nici, pur şi simplu, pitorescul – ci dobândirea înțelepciunii şi chiar inițierea. Deschiderea aceasta, care nu diminuează cu nimic europenismul perfect al celui care a ştiut să accepte orice mijloc de autoedificare, indică soluții a căror importanță devine vizibilă abia în mileniul „ciocnirii civilizațiilor”.