Cronica literară
Viorica Răduță

MULTIPLUL MARIANEI BOJAN

Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2009

Picturile Marianei Bojan sunt tulburătoare, aş spune chiar devo­ratoare de mituri, fantasme, măşti, „mistere” păgâne ori sacre, re­pre­zentări domestice în poziție de arhaic/ arhetipal, cu o mereu învălui­toare întoarcere în feminitate, multiplul/ labirintul de forme, Aeterna Mater, cum sună, postblagian, unul dintre poemele din antologia Arta înfocării, Casa Cărții de ştiință, 2001, prefață Irina Petraş. În pictura sa călătoare, cu regresii admirabile în „pruncia” formelor şi, mai ales, defor­mărilor/ anamorfelor, se fixează o lume demnă de un subconştient co­lectiv, un arhaic de tip ardelenesc, unde au loc metamorfoze şi travestiuri, schimburi (dintre şi) între regnuri, ba şi între formule picturale. Ceea ce ar putea fi regresiune, şi în poeme sau proză, în numita copilărie, ține mai mult de scenariul alegoric al lumii „materne”, devoratoare întru bestiar, dar şi născătoare de aceste „mistere” dinăuntrul pântecului, cotidianului, visului, coşmarului, fantasmelor, reprezentărilor teriomorfe, zoomorfe etc, antropomorfismului care bântuie multe pânze cu semnătura Bojan. Contiguitățile fantasmelor cu realul cel mai real nu fac decât să întărească intruziunea fantasmelor în labirintul celui mai ne-stăpânit carnaval de măşti umane sau animaliere, naturi moarte, nuduri sau personaje care depăşesc animatul şi inanimatul, multiple prin urmare, arhaice, dar nu în linia simbolurilor şi miturilor cuminți, umblate, ci al unora în metamor­foză, stratificare, forme peste forme, la vedere. Locul ceremoniilor este unul plural, în oglindă strâmbătoare, ca într-o angoasă originară, cu moartea şi naşterea împreună, cu cedarea permanentizată a specificului dintre elementele bestiar-mundanului în aşa fel încât ritualul culorilor, liniilor, curbelor, în fine „personajelor” şi fragmentelor care se preumblă unele în altele, pare o cale „uscată”, cea de „ardere”, prezentă şi în scriitură, „înfocare”. Şi aceasta după o cale a mineralizării, a coborârii în profan. E vorba de o hermetică, anume aleasă de Mariana Bojan, multiplă în limbaje sau simboluri tocmai datorită acestui imaginar „maternal”, făcător şi ucigător în el însuşi, deodată şi succesiv, imposibil adică. Tocmai de aceea căzut în puterea somnului, experiențelor interioare, mascate de o facere continuă a personajelor dramatice din pictură, dar, ca într-o nevoie de lămurire, titrare, şi în poezie sau proză. Ca într-o „Predică sfântă a lui Hermes” din Corpus Hermeticus, „ pe când toate lucrurile erau încă nedeterminate şi nealcătuite…” Mariana Bojan pictează făpturi fantaste, re-înnoieşte miturile, e în rugă deplină față de „pământul frate”, mereu altceva, altcineva, văzând prin elemente. Aş spune că i se potriveşte „corpul hermetic” („eu sunt în viețuitoare, în plante; sunt în pântece, înaintea pântecului, după pântece; sunt pretutindeni”, Hermes Trismegistos, op. citată, Herald, 2007, p. 113).
„Ființele” (fie şi naturi moarte, peisaje) plasticii Marianei Bojan sunt tot „călătoare”, solare sau împielițate, plutitoare sau gravitaționale, întregi sau trunchiate, într-un circuit de forme şi deformări care amintesc iluziile optice străvechi; formele trec unele în altele, se dublează, se triplează, revin în noi şi noi pânze, au mişcări obscure, învăluitoare, de cedare a specificului, disimulează stări grele, adânci, aşază grotescul peste gravitate, mută personajul (un „cuplu”, un grup zoomorf, un autoportret, etc) din cotidian într-o fantasmă, plasată şi ea în mişcare, alegorie. Monştrii se alătură reprezentărilor, tot anamorfotice, dar din registrul vaporosului, dialogului ancestral om-animal, cu impact în aura singurătății lor. Comunicarea dintre om şi pasăre, om-câine, şi altele asemănătoare, se face prin „necuvinte”, exact ca în alchimia poetică a lui Nichita Stănescu, deci în circuit/ cale perpetuă dintre forme/ ființe purificate. Folosirea simbolurilor şi totemului nu rupe traseul, etapa infernală, Ensor sau Breu­gel sau Bosch, fiind asociată mereu aureolei, sanctificării. Personajele domestice sau din zona minotaur capătă accente luminoase după cum cele solare sunt diabolizate. Stările şi elementele se mişcă dual, contradictoriu, dar într-o uluitoare reversibilitate, reiterare, varietate chiar. Metamorfo­zele parțiale, simbolurile şi miturile intersectate, travestiurile, interferen­țele multiple, groteşti adesea, conduc la conturarea unei lumi de pântec, labirintice, carnavaleşti, un imaginar violent ca impact, trezitor în ale subconştientului nostru, mai „feminin” decât ne lăsau psihanaliştii să credem, nu!? Cu atât mai mult cu cât figurația e ascetă; mutațiile, metamorfozele, de-formările, chiar „copilărirea” în figurativ se re-înnoiesc permanent. Barocul e al formelor, în perioadele „infernale” doar.
Cum sunt mişcările, mutațiile dintr-un corp/ o formă în altul/ alta, aşa este şi trecerea Marianei Bojan din pictură în poezie, din poezie în proză. E adevărat că circulația dintre ele, şi într-un sens şi în altul, e vizibilă. Mai ales că pânzele au poziție regală. Cine lecturează lirica şi povestirile face o „regresie” la pictură (matricială, multiplicatoare de alte exprimări/ limbaje, dar şi devoratoare), prin urmare, un circuit de locuri şi personaje, pe care poezia şi proza le fixeaxă la stat de…om, față cu pictura, sufocant de puternică. Un volum ca Expertul şi păsările, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996, defineşte poetica Marianei Bojan, echinoxistă dintâi. Volumul, centrat pe tema labirintului, este compus dublu, cu oniricul placat peste real, aparent după Dimov, cel căruia i se şi dedică un poem, Povestea unui festin, al cărui final poate fi citat ca dintr-o Carte de vise, amintind ceva şi din suculența lingvistică a înaintaşului: „ La noapte-ntr-o cămaşă de cenuşă/ Voi bate-ncet la fiecare uşă…/ Va fi întâi tăcerea prelungă şi uimită/ Apoi căzând zăvorul din uşa priponită/ Se vor deschide ceruri eterne, dogmatice/ Poftind la masă un greier din straturi carpatice”. De altfel, în ultimul sfert al volumului poezia referențială capătă teren, ludicul grav manifestându-se şi după un Arghezi, de pildă, cu Blestem, temperat aici, dar şi cu un psalm disimulat, numit Orizontul de taină. Cheia onirică sau cea referențială ar fi doar câte o „intrare în labirint”, adevărata obsesie fiind mult mitologică, cum se întâmplă în toată creația M. B., plastică sau literară, indiferent că se pleacă de la un eveniment/ personaj comun sau de la unul legendar. De fapt, personaje sunt şi stările, prinse în mici alegorii: „Într-o seară/ A venit la uşa mea frica/ Mirosea a urină şi scârnă/ N-aveam nimic a face cu Poezia./ Ne-am privit în ochi/ Ca două curtezane bătrâne…// De n-ar fi fost astfel/ Ar fi bătut pe dinăuntru/ Ca o inimă”. M. B. se situează în neo-modernitate, de remarcat „ars poetica” sacerdotală, cu nepăsare, parcă, la postmodernitatea cea stridentă, ardent orfică, mai încrezătoare poeta în „cuvintele” cărora le caută, ca personajelor din tablourile sale, substanța primă, numinosul, umbra adâncă. Lupta cu linia conține un crez dublu, de poem-pictură, şi propune tocmai realitatea simbolică a imaginarului ca ieşire din dihotomia dureroasă realitate-artă: „Desenez pe țărm/ Marea îmi smulge linia/ şi o pierde în larg./ Nu pot să desenez pe țărm (…) Câțiva se apropie… Cercetează./ Lupta mea cu linia/ e un spectacol, oricum./ „Nu poate să deseneze pe țărm;/ dar ei se înşală desigur./ Cândva îi voi dărui mării/ o linie adevărată”. Se lucrează şi în poeme desene sau chiar tablouri mitologice, fără demitizare, dar cu simboluri ale transformării, pe linia subconştientului deja finisat în pictură, de plasat la vârful plasticii noastre actuale, în ciuda distanței față de modă şi timp pe care-l are, în genere arta M. B. Nu întâmplător volumul pune în relație de coordonare Expertul şi păsările. Ca în cuplurile picturale om-element animalier, limbajul e comun, fiecare dintre componente e alter-ul celuilalt într-o identitate, asamblare aş zice mitică (arhaicul de peste tot actualizează lumea trasă de un Jung, pictor şi scriitor (cum sună site-ul www. marianabojan.ro). Aş remarca ubicuitatea panică, Orfeul şi însoțitorul său, cântecul/ cuvintele, Euridice sau Penelopa, figuri animaliere, demne de un bestiar medieval, puse în iluzii optic-vizionare, angelizare, îndrăcire, disimula(n)te, etc. Linia blagiană este urmată de M. B. în tuşele expresioniste ale angoasei, golului, căutării cosmicizării verbului ş. a. m. d. Că ofelizările coexistă cu satira cotidianului, cu alte simboluri nocturne (nictomorfe chiar, cum e adesea câinele) sau cu focul/ arderea spiritual/ă, că oniricul anunță poves­tirile anamorfotice din Bologa sau că simbolismul calului şi altor animale, chiar „domestice”, e penetrant întru fixarea imaginarului fantast. Dacă sim­bolul timpului, de pildă, se află în contiguitatea fulgerului ține de o schemă plastică a unei asemenea animații personalizate în pânzele autoa­rei, de felul în care ilustrează fie haosul/ iadul (cu toate figurile izomorfe întunericului), fie purgatoriul, fie simbolismul astral (taur, țap, cal fiind trase tot către multiplul simbolic, de la acvatic-chtonian la cel sacru, al coarnelor, etc.). Totul, fără discursivitatea actuală, mai degrabă într-un retro sacerdotal.
Proza M. B. stă mai aproape decât poezia de picturi. Cele două volume Dansul câinilor, Casa Cărții de ştiință, 2003, şi Povestiri bologheze, Limes, 2007, prin narațiuni stratificate, printr-o autobiografie devenită autoficțiune, au ca centru narativ, pe două voci alternante, una disimulat obiectivă, alta asumat auctorială, toposul, în primul, orăşenesc, al boemei clujene, al doilea, satul arhetipal (paradoxal tocmai prin bestiar-umanul său demn de sosii, anamorfozele picturale). Cioburi narative, mărunți­şurile zilei din locul comun boemei (devenit toposul visării, libertății, po­ves­tirii, fantazării), re- fac o lume mai degrabă mitizată antifrazic, prin ba­na­lități şi satiră, prin candoare şi apartenență, prin episoade scurte la co­ti­dian, adevărate litote narative, meşteşugite, umoristice sau grave. Nume sugestive, locuri asemenea traduc o figură a maternității locuite în inima oraşului, cu toată marginalizarea „faunei şi florei” plasate ca într-un serial, „microroman, nu şi foiletonistic, din moment ce banalul e vizat în/ din unghiuri mereu modificatoare, biografemele organizându-se după desenul Ariadnei, rătăcitor. Punctul ucigaş se situează în proximitatea limitei, această formă de trăire a inofensivilor, boschetarilor, în fine, perifericilor, substanțiali tocmai la capitolul viață, vocație, ratare, grotesc, revelație, orbire ş. a. m. d.
Volumul cel mai atent lucrat în pânza freatică/ textură este cel care trimite la Bologa. Povestirile apartenenței la un spațiu anume au formatul şi adâncimea semantică a litotei epice. Aici, însă, suprapunerile de real şi imaginar, de banalitate şi eternitate, distanțare disimulată şi implicare explicită (focalizare internă, adesea), vederea anamorfotică a evenimentelor, personajelor, sunt în linia picturilor, unde simbolurile şi grotescul, satira şi elogiul, transferul specificului de la om la animal sau de la animal la om, figurile duble, toată aria mitologică, personală, se strecoară cu finețe şi siguranță în „desenul” unui sat memorabil, locul apartenenței, Aeterna Mater. Ca şi la Creangă, elementele numite, particulare, capătă din cauza elementului apartenență (a se vedea eseul Irinei Petraş la Humuleştii de ieri, de azi şi de tot-de-una) aerul sanctificat al generalității. Şi asta-i cam de multişor „poveste”, dar Bologa Mariei Bojan trăieşte, în secvențele decupate, duhul panic al lui Coşbuc, prezențe din „amvonul” lui Goga, cum e memoria Învățătorului, de pildă, alte figuri demne de un Ensor la țară etc. Toate ar fi pe linia tradiției dacă M. B. nu ar distribui cu o artă de pictor chipuri (uneori mitologice) şi momente evenimențiale fantaste în plină realitate/ narație. Infiltrarea unui fel nou de fantastic (aş ocoli fabulos întrucât nu e vorba de „iluzii definitive”, ci de reversibilitate între real şi fantasmă), provenit din vederea diformă, anamorfotică (asemenea cornului desenat pe fruntea cuiva, devenit pentru toți o realitate, un semn distinct, sacru), este reuşita volumului. Simbolismul, de asemenea, se arată în splendoarea lui compozițională prin „tablourile” mişcate epic, prin urmare, ca un „pagasin”, fabulosul obiectivat anume într-un decupaj din volum.
Calitățile narative şi descriptive conduc la conturarea unui loc, dar nu lipsit de carnavalesc, de figuri groteşti, de animale totemice, de momentele cele mai banale, cu sub-textul lor grav, adevărate parabole scripturale, de schițe umoristice, absurde, de simple relatări care transced la sensurile majore ale toposului, satul cel arhetipal. Un mic Macondo, autohton, cu figura Mamaicăi, tronând mitologic peste timp/uri.
Multiplul M. B. ține şi de mai multe limbaje artist(ic)e, dar mai ales de alterii săi, împielițați sau aureolați, re-asamblați mereu şi mereu, indiferent de formă/ manifestare.