Cronica literară
Elisabeta Lăsconi

APOCRIFE DE IERI ŞI DE AZI

Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 1-2 / 2010

INTERFERENȚE BIBLIOGRAFICE

Apocrifele, în zona teologică, desemnează scrierile ce se pretind sfinte, adică inspirate şi autentice, dar pe care Biserica nu le recunoaşte şi nu le admite între scrierile canonice. Nu pot fi nici acceptate, nici negate, aşa că plutesc într-o zonă a îndoielii şi a curiozității. Prin extensie, termenul desemnează orice scriere a cărei autenticitate stă sub semnul întrebării şi al probabilității unui fals, al unei construcții ulterioare, cu intenție şi scop precis.
Tind oare apocrifele să devină o formulă sau un gen literar? Într-un anume sens, da – cu nuanța că li se declară de la început artificialitatea şi existența autorilor. Mă gândesc aici la două cărți fermecătoare, asociate inevitabil de autorul împătimit de literatură: Cartea apocrifelor de Karel C×apek şi la Poveşti impertinente şi apocrife de Andrei Cornea. Într-un asemenea caz, rescrierea are valoarea unei convenții literare laxe, formă cameleonică seducătoare, cu înfățişare de parabolă, alegorie, parodie.
Ştim că povestirile din Cartea apocrifelor au fost scrise între 1920 şi 1937, presupun că şi Andrei Cornea s-a răsfățat scriindu-şi „impertinentele” (ironie ce le ascute pertinența) şi „apocrifele” într-un răstimp de câțiva ani. În ambele cazuri, ele arată ca fructele coapte ale memoriei culturale pe care s-a altoit câte un gând năstruşnic. Doldora de înțelepciune în miezul lor târziu, plesnesc de amărăciune şi mustesc de haz amar la o primă degustare.
Şi Karel C×apek, în urmă cu trei sferturi de secol, şi contemporanul nostru Andrei Cornea îşi scriu povestirile, respectiv poveştile, folosind trei lucruri comune: o bogăție a lecturii celor vechi, până la absorbție ireversibilă în ființa proprie, harul de a istorisi percutant şi dens, o vervă satirică acidă ce ascunde interogații şi reflecții despre lumea prezentului. Cel de-al patrulea mi se pare însă fundamental: moralişti severi deghizați în povestaşi cuceritori.
Curioasă întâlnire între doi autori trăitori în lumi şi vremuri ce se aseamănă prin zbucium şi frământări, pe care îi deosebesc multe: vocația teatrală a scriitorului ceh, manifestată în dramaturgie şi regie, vocația de istoric şi critic de artă a intelectualului român şi dubla carieră de cercetător şi universitar. Îi apropie, în mod surprinzător, preocupări şi pasiuni comune: filosofia (de aici şi frecventarea cu nesaț a culturii antice), gazetăria şi ficțiunea.
Întâiul teritoriu comun este filosofia: Karel C×apek a studiat la Brno, Paris, Berlin şi Praga, şi-a luat doctoratul în filosofie la Praga, în 1915, cu o teză despre pragmatism. Andrei Cornea a studiat la Bucureşti, succesiv, istoria şi teoria artei şi filologie clasică, şi-a luat doctoratul în filologie clasică în 1994, a tradus din marii filosofi (Platon, Aristotel şi Plotin), a publicat un studiu substanțial despre Antichitate (Scriere şi oralitate), eseuri despre istoria filosofiei (De la şcoala din Atena la şcoala de la Păltiniş, Noul, o veche poveste, Când Socrate nu are dreptate).
Al doilea spațiu care i-a tentat pe cei doi autori este jurnalismul: Karel C×apek practică o gazetărie originală, face reportaje ilustrate cu propriile desene spirituale. Andrei Cornea intră în publicistică în 1990, colaborator permanent al revistei 22, care a ajuns la numărul 1001 în mai 2009 (aniversarea prilejuieşte o fabuloasă istorie „ocazională”, Darurile, ce încheie volumul său de poveşti), i-au apărut două cărți de publicistică: Maşina de fabricat fantasme şi Cuvintelnic fără frontiere.
Al treilea tărâm, cel al ficțiunii, dovedeşte că aparțin aceleieaşi familii spirituale: autori îndrăzneți, care se îndepărtează de centrul bătătorit al literaturii, atraşi de „granițe” şi de „periferie”: Karel C×apek se aventurează în zona suspectă (pentru contemporanii săi) a paraliteraturii (anticipație, cântece de bâlci, romane "pentru cameriste", roman polițist şi scenarii de film). Cât despre Andrei Cornea, probabil stârneşte nedumerire, dacă nu chiar consternare celor ce îl citesc constant, cu ale sale Poveşti impertinente şi apocrife, dar ele ar putea seduce publicul larg (pregătit de scriitorul ceh, de Jean Claude Carriere), transformându-l într-un scriitor popular.

Întoarcerea la greci

Cartea apocrifelor este deja clasicizată: la noi a apărut în 1973 (odată cu volumul ce reunea minunata pereche Povestiri dintr-un buzunar şi Povestiri din celălalt buzunar), iar a doua ediție în 2004, cu efortul conjugat al mai multor traducători: Radu Albala, Ihor Lemnij, Iulia Soare, Alexandra Toader. În schimb, Poveşti impertinente şi apocrife vine ca dar de sfârşit de an. Împreună, compun un duet captivant, atât de bine se amestecă în mintea unui cititor ce intră în jocul comparațiilor, încât ajunge să le încurce.
Cartea apocrifelor cuprinde 29 de povestiri, Poveştile impertinente şi apocrife au număr dublu: 54. Mai mult de jumătate din fiecare valorifică două moşteniri ce definesc spiritul Europei: cultura Antichității greco-romane şi tradiția biblică. Ele rescriu mituri cunoscute şi reinventează în manieră proprie figuri istorice, răsturnând deseori sensul, semnificația sau rostul întâmplării narate.
Ce alege Karel C×apek din toată cultura greco-romană? În unele povestiri – figuri mitice şi istorice: titanul Prometeu, strălucitul învățat Arhimede, Thersites – războinicul ticălos din rândul aheilor care asediază Troia, înțeleptul Agathon, Alexandru Machedon, cel ce a făurit un imperiu şi a fost zeificat. În altele, alege şi oameni comuni, precum doi bătrâni ce evocă vremurile trecute sau cei patru veterani ai lui Cezar.
Povestirile au forme variate (dezbatere, dialog, perorație, epistolă) şi relevă duplicitatea ființei umane: Hipometeu îl condamnă la moarte pe fratele său, Prometeu, dar se bucură de foloasele focului dăruit oamenilor de titanul pedepsit, Alexandru Macedon îi scrie lui Aristotel, mentorul său, ca să explice şirul de cuceriri ca proces inevitabil, apoi îi cere să justifice din punct de vedere filosofic zeificarea.
Dintre cele opt povestiri inspirate de cultura Helladei, cea mai pătrunzătoare şi subtilă mi se pare Agathon sau despre înțelepciune, compusă dintr-o perorație ce ajunge să probeze rostul celor trei însuşiri ale intelectului: inteligența (sau abilitatea) este un dar ce duce la succes, judecata (sau rațiunea) o calitate sau o forță ce duce la îndreptare, înțelepciunea – o virtute ce conduce la armonie.
Andrei Cornea însă rescrie mitul lui Narcis în Adevărul despre Narcis ca dublă revelație: cea a frumuseții de către tânărul cel neiubit şi singur şi cea a iubirii de către apa-oglindă ce îl atrage în adâncurile ei. Autorul inventează în Oedip şi Sfinxul a doua întâlnire, în care Sfinxul apare în Teba ca ... reporter, cerându-i regelui să se pronunțe în privința zvonurilor care circulă în cetate despre paricidul şi incestul regelui, să-l denunțe pe cel ce răspândeşte „mârşave calomnii”. Răspunsul dat de Oedip este o mostră a unui calcul cinic de politician:
”Dacă voi declara că e Tiresias, voi mânia poporul prost, care îi iubeşte pe profeții smintiți; dacă voi spune că e Creon, îi supăr pe nobili, care îl susțin pe nemernic, dacă spun că e Antigona, le înfurii pe feministe, care o adoră pe sclifosita aia de fie-mea. Să răspund în doi peri «omul», aşa cum i-am spus pe vremuri Sfinxului, e prea vag...”. Aşa că Oedip găseşte vinovatul, nu cu unul, ci cu trei atribute care îi asigură oprobiul public: un străin, un intelectual, un evreu – îl cheamă Freud.
Cea mai frumoasă poveste, Revoluție în cer, explică trecerea de la un model geocentric la altul heliocentric: planetele abandonează pământul („un biet glob netrebnic, întunecat şi rece”) în jurul căruia se învârteau şi aleg să se rotească în jurul soarelui („un foc imens, strălucitor şi minunat”). Se combină aici, ingenios şi ironic, câteva mari motive literare şi toposuri: muzica sferelor, planetele ca „rătăcitoare”, luna – satelit („slugă”), cromatica luminoasă a planetelor şi rolul lor de călăuze ale oamenilor.

Jocuri diferite cu tradiția biblică

Extrem de interesantă mi se pare a doua suprapunere tematică, a tradiției biblice. Karel C×apek scrie opt povestiri inspirate de Noul Testament şi doar două de Vechiul Testament, iar la Andrei Cornea se inversează raportul: opt poveşti, dar pornesc de la Cartea Facerii, altele au ca figuri centrale pe Iov, pe Iona, în total un număr aproape dublu, de inspirație vetero-testamentară.
Marile momente ale vieții cristice apar şi ele rescrise de autorul ceh, fie într-o lumină domestică, blândă, fie apăsate de accente severe. Prima, Noaptea Sfântă relatează naşterea lui Isus prin şirul de ciondăneli dintre bătrânul Isachar şi soața lui, Dinah, care îi găzduiesc pe Iosif şi pe Maria, naşterea este un mister ce ține de lumea femeilor şi-i exclude pe bărbați. În Lazăr, cel înviat din morți se teme să meargă la Ierusalim, să-l urmeze pe Isus, terorizat de gândul că ar mai putea muri o dată.
Răstignire este capodopera ciclului de inspirație creştină: comentariile privind răstignirea lui Isus între doi tâlhari, unul în dreapta, altul în stânga, se încarcă de conotații politice şi trimit la o constantă a epocii moderne: tentația alunecării spre stânga ori dreapta conduce mereu la sacrificarea celui ce are măsură şi echilibru, căutând să mențină balanța între extremele primejdioase. Cel cumpătat se va situa mereu între stânga ori dreapta şi va fi întotdeauna primul sacrificat:
„… dacă ar fi câştigat cel din stânga, l-ar fi răstignit pe cel din dreapta, dar întâi pe cel din mijloc. Dacă ar fi câştigat cel din dreapta, l-ar fi răstignit pe cel din stânga, dar tot pe cel din mijloc mai întâi. Atunci cel din dreapta şi cel din stânga l-ar spânzura întâi, împreună, pe cel din mijloc, pentru că nu s-a decis de partea cui va merge. Dacă te-ai urca pe acoperişul casei tale, ai vedea câmpia Hakeldam: la stânga ură, la dreapta ură şi între ei cel care a vrut să îndrepte lumea prin dragoste şi înțelegere, după cum se povesteşte despre el.”
Mai multe poveşti ale lui Andrei Cornea reiau mitul facerii biblice: Facerea, cu bile albe şi negre seamănă cu o analiză la mare modă astăzi, cu puncte tari şi puncte slabe, Firele de praf reia în două variante legendă. Afară are ca personaje pe Adam şi Eva ca soți certăreți. Pacea universală reia alt mit într-un text dramatic format din patru scene: Arca lui Noe ca vehicul al duşmăniei – făpturile salvate de la potop se ceartă, se luptă, pornite să se devoreze.
Superioară prin profunzime mi se pare Singurătate ce surprinde condiția unică şi tragică a creatorului, care tânjeşte după viețuitoarele create, după singurul fiu pe care-l lăsase să fie ucis, după duşmanul cu limbă ascuțită. Silit acum să îndure singurătatea şi tăcerea absolute, Creatorul se trezeşte prizonierul propriei alegeri făcute cândva.
De o sumbră originalitate, Facerea şi Contra-Facerea prezintă succesiunea vârstelor, de la cea de aur, în care „oamenii erau buni, drepți şi autentici”, la cea de argint şi de bronz, după care omenirea ajunge şi mai jos de vârsta de fier: generația de plastic ce trăieşte într-un univers alcătuit din înlocuitori şi surogate, geneza ei are ca nume Contra-Facerea.
Iar perechea ei este altă poveste, Redacția ce descrie palatul ceresc şi procesul complicat prin care se scrie Cartea Vieții. Jocul livresc aminteşte de Borges, procesul este descris invers, de la filele scrise până spre momentul originar, iau parte la el îngerii păzitori şi îngerii morții, îngerii distribuitori şi îngeri redactori, arhanghelii, trecând dintr-un loc în altul, până la cel ascuns, în care se află Tronul Autorului, ce arată că a fost părăsit demult:
„Aşa că imprimanta laser şi computerul Lui merg în gol, scriind, bifând şi subliniind de unele singure toate numele din Cartea Vieții, care nume, trecute pe pagini de manuscris divin, se trimit din Palatul Duhului Sfânt la Editura Tatăl&Fiul; de aici se expediază la tipografia Paradis şi, mai departe, se încredințează îngerilor vieții şi ai morții, ca să se aducă la îndeplinire cu mare precizie şi nu cumva să se facă, Doamne fereşte, vreo eroare fatală.”

Mitologii culturale jucăuş reciclate

Cei doi autori se amuză nu doar cu fondul culturii greceşti şi cu tradiția biblică, recurg la mari autori, la opere de referință şi la personaje preschimbate în arhetipuri literare. Aici se distanțează prin preferințe şi manieră. Karel C×apek se întoarce la Shakespeare, alegerea se îndreaptă spre Hamlet, spre Goneril, fiica regelui Lear, spre cei îndrăgostiți, Romeo şi Julieta. De fiecare dată, propune alt aspect al rescrierii: Goneril nu-şi primeşte tatăl pentru că a venit cu o suită lacomă şi nesățioasă, Romeo şi Julieta au trăit cu totul alte întâmplări şi alte iubiri le-au adus fericirea.
Karel C×apek imaginează altfel mari evenimente ale istoriei (invazia hunilor lui Attila şi cucerirea Romei, motivația furiei iconoclaste) şi mai ales personalități care au schimbat fața lumii ca Napoleon. Întreaga istorie cu bătălii şi cuceriri o explică faptul că bărbații nu încetează să rămână copii, ei realizează atâtea, pentru că pun în ele pasiune şi concentrare de copii care se joacă. Numai prezența femeilor le dă certitudinea că sunt bărbați.
Andrei Cornea se dovedeşte un moralist, cea mai mare parte a rescrierilor au tentă critică şi satirică țintind moravuri şi vicii ale societății şi indivizilor din contemporaneitate. Iar sursele sale nu se află doar la marii fabulişti ai lumii (precum Greierele şi furnica, Lupul şi câinele, O alegere înțeleaptă, Conformism) ci şi în basme – ale lui Perrault, ale fraților Grimm sau ale lui Andersen (Motanul încălțat, Rățuşca cea urâtă).
Cât despre istorie, autorul român alege un personaj simptomatic pentru lumea postbelică: trădătorul din convingere superior umană. În Melita face portretul uneia dintre figurile de penumbră din şirul de spioni şi agenți de influență ai Moscovei. Farmecul poveştii îl dă marea dispută pe care Melita o va declanşa când va muri, pentru că Dumnezeu nu va şti unde să o trimită: nu este pe măsura unui Pol Pot ca să ajungă în iad, nici în Purgatoriu, dar nici în Paradis, Avraam se eschivează aşa că n-ar avea cum ajunge în sânul lui.
Două dintre povestiri indică o perfectă simetrie a celor doi autori: Spovedania lui Don Quijote de Karel C×apek şi O nouă aventură a lui Don Quijote de Andrei Cornea. Fiecare întăreşte misterul personajului printr-o spectaculoasă răsturnare: arta de seducător a lui Don Juan reuşeşte să îi păstreze intact secretul până în pragul morții, arta iluzionării în cazul lui Don Quijote se exercită magistral în două împrejurări ce arată aceeaşi raportare singulară la realitate.
Altă simetrie interesantă o oferă povestirea Ofirul de Karel C×apek şi povestea Reciclarea Şeherezadei, ce au în comun arta istorisirii. Călătorul întors din ținuturi exotice le descrie bogăția fabuloasă, aproape convinge un duce venețian să pornească o expediție, dar alte însemnări citite de un sfetnic al ducelui combat confesiunea ca mincinoasă. Aşadar surse scrise stau deasupra mărturiei directe, consemnarea convinge mai mult ca experiența. Chiar Şeherezada, după ce îşi epuizează istorisirile, intră în impas şi recurge la o carte care să o inspire, numită O mie şi una de nopți.
Câteva dintre Poveştile impertinente şi apocrife, cele mai scurte, de maximă concizie, par să provină din înțelepciunea Zen, ele se bazează pe un joc al dualității: în Cearta, arcul şi săgeata îşi dispută meritul principal, iar disputa o preiau arcaşul bătrân şi arcaşul tânăr; în Pantofii, pantoful drept şi cel stâng se întrec care să păşească întâi şi se distrug reciproc. O altă narațiune, Peştele şi Ramura, se aseamănă cu o mică parabolă a iubirii – povestea valului îndrăgostit de o stâncă din romanul lui Erich Maria Remarque. Şi, în mod similar, insolitarea din Schimbare de plan aminteşte de altă povestire a lui Siegfried Lenz în care natura umană este văzută de către extratereştrii cu obiceiuri, sentimente, contradicții.
Preferatele mele dintre toate poveştile autorului român sunt Educaria (parabolă a educării duse consecvent până la absolutizare şi la ultimele consecințe), Un regim democratic (o meditație privind ierarhia cărților), Doi frați şi Schimbul (ca expresie a dedublării sau a aspirației spre celălalt), Neascultare (ca istorie a evoluției, de la elementele originare la … omul politic).
Apocrifele celor doi scriitori, ca şi plăcerea de a le citi confirmă că tradiția îşi găseşte cele mai neaşteptate căi de supraviețuire, că poveştile nu pier niciodată, că omul modern şi cel postmodern au aceeaşi foame şi sete de istorii, mai vechi sau mai noi, fie ele răsturnate şi răsucite până ajung de nerecunoscut. Aşa că „de-a apocrifele” devine o joacă înțeleaptă pentru autori şi cititori, deopotrivă!
ELISABETA LĂSCONI