Cronica literară
Bogdan Crețu

ARTA LECTURII

Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 1-2 / 2010

Debutând, în 1945, în Revista Cercului Literar, Nicolae Balotă a atras încă de pe atunci atenția prin enciclopedismul care-i era, în pofida vârstei necoapte, la îndemână, prin calmul pe care doar erudiția i-l poate conferi unui om de carte. Dacă Ion Negoițescu a fost criticul dionisiac al grupării, Balotă este cel apolinic, cu un temperament de clasic, țintind mereu spre echilibru şi statornicie. Dar autorul Luptei cu absurdul îmbogățeşte vizibil paradigma cărturarului ardelean, tobă de carte, dispus a compila informații din toate sursele imaginabile şi a le aşeza într-o sinteză cu siguranță folositoare, dar frigidă creativ. El nu manifestă nici răceala, nici detaşarea pe care enciclopedismul unor Adrian Marino sau Ovidiu Drimba se sprijină; nu s-a transformat într-o maşină de citit, ci a căutat permanent să practice „arta lecturii”, care presupune participare nemijlocită, afectivă, la receptarea operei. Din păcate, Nicolae Balotă este, în viața noastră literară, o excepție, anunțând epuizarea unui tip de intelectual căruia vom începe, cât de curând, să-i simțim lipsa: cel căruia nimic nu îi este străin, cel care vizitează la sursă marile literaturi ale lumii, cel care ştie latineşte, germană, franceză, cel inițiat în filosofie, istorie, arte şi care nu se lasă copleşit de atâta ştiință. Convingerea lui Balotă aceasta este, că omul se formează frecventând permanent marile opere, că nu avem cum să-i înțelegem pe moderni şi postmoderni fără a-i cunoaşte în amănunt pe antici, pe clasici sau romantici. Doar că, dispuse cronologic în rafturile bibliotecilor, intrate în canon, aceste opere nu şi-au epuizat resursele, nu s-au mumificat, rămânând simple documente ale memoriei culturale.
E clar, pentru criticul nostru nu există terra incognita, tot ce ține de literatură îi este familiar, de la autorii antici, la cei din Renaştere sau de la avangardele de acum o sută de ani la romancierii englezi, americani, francezi sau germani din secolul al XX-lea. Este un expert al literaturilor mari, ca şi al celei române. Nimic nu pare a-i fi scăpat acestui monstrum eruditionis. Dar ceea ce face ca volumele sale să fie mult mai mult decât instructive este pasiunea pe care o investeşte în studierea literaturii, asupra căreia nu se apleacă metodic, cu impasibilă neimplicare de chirurg, ci ca un incurabil îndrăgostit. Dincolo de inepuizabila sursă de informații pe care leneşul cititor de astăzi o poate afla în cărțile lui Nicolae Balotă, el poate deprinde din ele o mult mai prețioasă pedagogie a lecturii. Tocmai încercând să desluşesc această maieutică mă voi opri asupra unei sinteze recent apărute: De la Homer la Joyce (editura Ideea Europeană, 2007). Volumul recuperează unele eseuri din Arta lecturii, dar nu de dragul de a realiza o cuprindere cât mai largă a literaturilor lumii, căci autorul nu are ambiția exhaustivității, ci doar pentru a puncta cât mai multe date pe harta unei formări intelectuale. Carte de bilanț, aceasta dublează fericit cele două Caiete albastre, alcătuind, doar împreună şi nu altfel, biografia cărturarului. Pentru că, pe lângă peripețiile vieții şi întâlnirile decisive, contactul cu operele mari este la fel de important în conturarea unei personalități. Învățăm mult mai mult din cărți decât de la oameni, pare a spune Nicolae Balotă; tocmai de aceea excursul său prin literatura universală nu este unul academic, ci mai ales unul sentimental. Recitind, se întâlneşte cu sine, cel de la vârsta primelor lecturi. De aceea, eseurile îşi impun, de cele mai multe ori, o benefică detentă confesivă.
E cazul primului dintre ele, Arta lecturii. Pentru cine vrea să priceapă metoda criticului, acesta este un text obligatoriu. E, de fapt, o mărturie de credință, o poetică a lecturii. Totul porneşte de la invocarea unor tablouri ale lui Arcimboldo. „Devii ceea ce iubeşti”, constată criticul, pe care mi-l imaginez foarte bine sub chipul Bibliotecarului reconstituit de marele pictor din tomuri. „Îți plac bunurile pământului, te preschimbi pe încetul în ele. Ai îndrăgit cărțile, ai să semeni cu ele. Binecuvântare ori blestem? Cine ar putea să spună? Un fapt e cert: ordinea valorilor operează necruțător în ordinea ontologică. Pasiunile noastre, cu cât sunt mai înalte, cu atât desemnează făpturii noastre un loc mai înalt pe o nevăzută scară axiologică”. De aici până la identificarea pasiunii pentru carte cu un adevărat modus vivendi nu mai e nici un pas. Pentru orice intelectual autentic, această dragoste este acaparatoare: ea nu mai lasă loc pentru alte flirturi. A citi nu este pentru cel dedicat o simplă preocupare, ci însăşi rațiunea vieții. Sună pompos, dar aşa stau lucrurile. Există critici care au plăcerea sadică de a diseca, la rece, opera literară. Ei se comportă ca un ginecolog foarte priceput care, în loc să elimine tumoarea, extirpă întregul uter, ca să demonstreze că ştie cum se face. Există însă, din fericire, şi critici care se îndrăgostesc, cu toată luciditatea şi spiritul critic pe care adevărata dragoste le presupune, de operele despre care scriu. E limpede că această predispoziție afectivă consumă, dar ea şi doar ea face ca exercițiul critic să fie unul creator şi nu unul exclusiv speculativ. Nicolae Balotă face parte, cu certitudine, din cea de a doua aleasă stirpe. El ştie că om în adevăratul sens al cuvântului poți deveni numai educându-ți latura spirituală, antrenând-o permanent. „Lectura poate să devină un mod de a fi? O existență livrescă? Nu este, oare, o primejdioasă alienare într-o asemenea identificare a vieții trăite cu cea citită? Nu-l pândeşte, oare, complexul Don Quijote pe oricine se lasă sedus de cărți, transformat într-un dublu al ficțiunii sau al discursului lor?” Răspunsul este unul optimist: scrisul şi cititul, scris-citititul pot să intensifice viața dintr-un om, punându-i la îndemână acea artă a lecturii care-l învață să treacă de pojghița lucrurilor, căci nu citim doar cărți, ci însăşi lumea se cere mereu şi mereu interpretată, decriptată: „Lectura ca mod de existență impune, pe de altă parte, o viziune semiotică generalizată. Lectorul privilegiat nu mai este doar robul unei cărți, al unei specii literare, nici chiar al unui Babel imposibil al tuturor cărților. El nu citeşte doar semnele grafice ale unei reale sau imaginare Enciclopedia universalis, ci vrea să descifreze semnele toate ale artelor, ale actelor umane, ale culturii şi, dincolo de toate acestea, ale naturii. Un univers semiologic se deschide în fața lui; e din ce în ce mai conştient de faptul că trăieşte, mai presus de orice, într-un univers al semnelor. (...) Arta lecturii începe să semene cu arta străveche a divinațiunii care, în concepția lui Plotin, era o citire a semnelor scrisului naturii ce revelează o ordine şi o regulă. Toate aceste străvechi figuri emblematice – Cartea naturii, Cartea vieții, Cartea feței, Cartea conştiinței –, întreg metaforismul cărții indică o credință profundă într-o structurală esență «livrescă» a universului, ca şi a condiției umane”. Altfel spus, arta lecturii presupune o renunțare la pragmatismul mărunt care te îndeamnă să deschizi o carte doar pentru a te informa. Lectura formează, mai intens decât orice altă experiență; ea este, dintre toate evenimentele omenescului, poate cea mai înaltă. „Cartea este, confirmă Nicolae Balotă, prin excelență, opus humanum. Prin ea omul se în-ființează pe sine”.
Aşa stând lucrurile, e limpede că această călătorie prin literaturile lumii nu se vrea simplu periplu rațional, ci în primul rând o căutare de sine. Criticul nu scrie despre Homer, Sofocle, Euripide, Horatius, Ovidiu, Dante, despre Shakespeare sau Swift, despre Joyce, Faulkner, Beckett pentru a-şi etala erudiția. Şi nici pentru a contura un compendiu, un soi de reader’s diggest. Nu din trufia sistematizării unei materii copleşitoare prin cantitatea sa alcătuieşte el această sinteză, ci doar pentru a oferi repere clare, obligatorii, de fapt, celor care se hotărăsc să adopte acea pedagogie a lecturii la care m-am referit mai înainte. Căci, citindu-i pe marii scriitori, din toate epocile, cărturarul propune de fapt o amplă vizitare a omenescului, în tot ce are acesta mai profund. Citind literatură, pierzându-te în marile opere ale trecutului, te descoperi, edificat, pe tine însuți. „Câtă literatură, atâta viață, nu invers”, clama un mare eseist (Al. Paleologu). Pentru că, susținea el, multe dintre pasiunile noastre sunt artefacte livreşti, le deprindem mai întâi din cărți şi abia apoi le testăm în viață. Iubirea, de pildă. Citindu-l pe Ovidiu, e de părere şi Nicolae Balotă, îți prilejuieşti astfel de concluzii înțelepte: „Ceea ce numai veacurile barbare uită este că erotica nu e un simplu dat firesc, că omul pentru ca să iubească trebuie să deprindă morfologia şi sintaxa totală a amorului, să exerseze conjugările, căci tocmai în arta de a iubi, ce-şi are «gramatica» ei, rezidă deosebirea între modul de a iubi al omului şi acela al iepurelui – ca să dăm o pildă din ordinea animală. Printre altele, ceea ce face ca omul să devină om, deci altceva decât o jivină inocentă, este şi subtilizarea sau rafinarea «artistică» a afectelor şi voluptăților sale”. Cum? Foarte simplu: apropiindu-ți-l, printre atâția alții, pe Ovidiu. Asemenea pilde sunt de găsit cu zecile în paginile cărților lui Nicolae Balotă.
Citind sau recitind unele dintre ele, m-am reîntors şi la multe dintre textele clasice, pe care le părăsisem, luat cu obligații ceva mai actuale, pe un raft izolat. Atunci când un critic reuşeşte să-ți transmită altceva decât interpretări istețe, bine conduse, pe marginea textelor, atunci când el are darul de a stârni interesul pentru mari scriitori, atunci când dragostea lui pentru literatură devine contaminantă, el şi-a îndeplinit rolul. Critica lui s-a transformat într-o pedagogie a lecturii. Lipsit de orgolii mărunte, Nicolae Balotă este unul dintre cei mai buni pedagogi pe care îi putem avea.