Cronica literară
Nicolae Prelipceanu

JAZZ ŞI CĂRȚI

Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 1-2 / 2010

Tavitian la Ateneu

Sâmbătă, 19 noiembrie anul trecut, Harry Tavitian a concertat la Ateneu. Pentru un jazzman, chiar în zilele noastre, nu e un lucru banal să cânți pe scena pe care au concertat Enescu şi Yehudi Menuhin, David Oistrah şi Sir Barbirolli şi atâtea alte nume ilustre ale muzicii „grele” (ca să pun un antonim muzicii „uşoare”, în care mult timp a fost inclus de vorbitorii culți şi jazzul). Concertul lui Tavitian, acest extraordinar artist al zilelor noastre, a încununat, ca să mă exprim în inevitabila limbă de lemn, seria „Teach Me Tonight”, de şase concerte, începute în martie, la Institutul Cultural Român, organizatorul concertelor. Ca şi-n celelalte apariții ale sale sub auspiciile ICR Bucureşti, Harry Tavitian nu a concertat singur, având, de data asta, doi invitați, unul extraordinar, pianistul român de la Stockholm, Ion Baciu jr., şi unul pe care-l ştiam de mai demult ca partener al pianistului, bateristul Cserey Csaba, de la Satu Mare.
Cele două părți ale concertului au fost introduse, ca şi unele melodii, de către titularul serii, care, în fraze scurte şi pline de miez, a explicat ce e jazzul, cum o făcuse încă de la prima sa apariție din această serie, conchizând, spre uşurarea celor ce se vor fi temut că au prea multe de reținut, că jazzul e acea artă care se naşte, trăieşte şi moare într-o clipită, atunci când e interpretat. Sigur, nu numai din această frază destul de eliptică, am înțeles de mult că Harry Tavitian e mai mult decât un simplu interpret şi chiar compozitor, e şi un artist care meditează asupra artei pe care o practică şi o aprofundează, lucru evident cu fiecare nouă apariție a sa pe vreo scenă, fie ea cea de la ICR, fie de la vreun club, fie la Ateneu.
Seara de la Ateneu a fost una a încântării crescânde, dar şi a încălzirii crescânde a interpretului principal. Dacă în prima parte, împreună cu Ion Baciu jr., s-au cântat bucăți compuse de Tavitian sau de invitatul său, alături de teme clasice de blues, în partea a doua, cu Cserey Csaba, Tavitian s-a ambalat, dar ce zic eu?, amândoi s-au ambalat, duşi de sonoritățile noi şi vechi ale „Cantatei colindelor”, pentru ca, în final, să apară din nou şi primul invitat pentru a se bucura de triumful serii. În fapt, merita şi cel dintâi invitat această satisfacție, după ce, la finalul primei părți, aplauzele au fost acelea, simple, ale unui public în aşteptarea performanței majore, care constituie, întotdeauna, partea a doua şi ultima a unui concert. Povestea jazzului a fost „spusă”, muzical, într-o sinteză a ei, de la primele forme, cum e bluesul şi până la cele din urmă, azi, cum e etno-jazzul, pe care Harry Tavitian îl practică de atâția ani cu un real succes şi mari performanțe. Căci, în fond, Cantata colindelor într-acolo, spre etno-jazz, bate. Temele erau când unele ştiute, dar, fireşte, în nouă intepretare – căci ce e jazzul în fond, decât o continuă temă cu variațiuni? – când unele descoperite de artist, aşa cum ne-a şi mărturisit, în arhive, căci există, conform afirmației sale, mii şi mii de colinde, specifice zonelor şi poate chiar unor localități, multe înrudite melodic, multe foarte diferite. De altfel, Cantata colindelor, sinteza de la Ateneu, se poate găsi, de către cei ce doresc să o asculte în integralitatea ei, pe un CD recent, pe care cei doi artişti, Harry Tavitian şi Cserey Csaba, l-au scos. Prezentatoarea serii, Oana Suciu, a spus că regretă faptul că, prin acest concert, seria inițiată de ICR se încheie, regret pe care Tavitian şi invitații săi l-au mărit, accentuat, prin prestația lor admirabilă, pe alocuri plină de umor, alteori „doar” profundă şi gravă.
Dar să nu credeți că Tavitian nu are umor. Ultimul său cuvânt a fost unul cu miez, de fapt, deşi un banc cu Radio Erevan: un ascultător întreabă cum se spune corect „giaz” sau „gez”, iar Radio Erevan răspunde: „la ce?”


Ion Iancovescu într-o carte

O carte despre Ion Iancovescu, fie ea şi o reeditare, a devenit spectacol pentru puținii care s-au încumetat să înfrunte gerul şi zăpada din Bucureşti şi să vină, duminică la ora 11, a doua zi după spectacolul lui Harry Tavitian, la sala Atelier a Teatrului Național din Bucureşti. Fundația Culturală „Camil Petrescu” şi Revista Teatrul Azi au lansat a doua ediție, adăugită de Florica Ichim, sufletul celor două instituții, a cărții lui Ioan Massoff, Ion Iancovescu, artist nepereche. Unul dintre marii artişti ai teatrului românesc din toate timpurile, Ion Iancovescu nu mai este azi cunoscut aproape deloc. De altfel seria pe care o scot cele două instituții mai sus pomenite, şi în cadrul căreia a apărut şi cartea despre Iancovescu, „Galeria teatrului românesc”, îndeplineşte această funcție prețioasă, salvarea de la uitare a unor figuri ale teatrului românesc de altădată, dar şi popularizarea – cât este posibil – a unor valori ale teatrului de azi, fie ele şi foarte cunoscute. O carte este, ca să folosim vorba proastă de altădată, „o piedică în calea uitării”, indiferent dacă subiectul ei este în viață şi activitate sau dacă şi-a încheiat de mult lucrarea. Iar seria inaugurată de Florica Ichim şi susținută de colaboratorii, sau mai bine zis colaboratoarele sale, îndeplineşte o funcție pe care nici un fel de instituție gras bugetată nu şi-a luat-o asuprăşi. Cu o susținere minimă şi, în orice caz, haotică şi insuficientă, celebra Administrație a Fondului Cultural Național, prin diferitele şi uneori ciudatele sale comisii, nu a sprijinit decât foarte puțin revista Teatrul Azi, preferând cine ştie ce foițe mai dragi membrilor vreunei comisii. Cât despre această carte, ea a apărut în timp record, deoarece obiceiul acelei AFCN este de a acorda în ultimă instanță vreo subvenție, cam când e sigur că proiectul nu mai poate fi realizat. Cartea despre Ion Iancovescu a fost refuzată sistematic şi numai faptul că multe aşa zise proiecte editoriale generos susținute nu au putut fi puse în practică a făcut ca suma respectivă să fie redirijată, aşa, „muncați, muncați că tot dăm la câni”, cum se spune în Ardeal, spre această carte de mare importanță pentru toți cei care vor să cunoască teatrul românesc nu numai în prezența, ci şi în devenirea sa.
Ca atâtea alte cărți pe care le-a scos revista Teatrul Azi, şi aceasta poate trezi nostalgii, chiar şi celor care nu i-au văzut pe mai nici unul dintre cei pomeniți în paginile ei. Pentru că monografia lui Ioan Massoff reînvie o lume care a fost cândva foarte vie şi foarte activă, o lume altfel decât aceea în care trăim azi, aşa cum observa un actor încă tânăr de azi, Mihai Călin, la lansarea de la TNB a cărții. Amintirile lui Bogdan Muşatescu despre prietenia spirituală dintre tatăl său, Tudor Muşatescu, şi Ion Iancovescu, despre vorbele de spirit pe care aceştia le scoteau în modul cel mai firesc, despre şotiile pe care le făceau, despre felul în care îşi trăiau viața au trezit şi în alții, poate, regretul că nu mai trăim în acea lume, ci într-una a profitului imediat şi necondiționat, în care vorbele de spirit nu-şi mai au locul pentru că, nu-i aşa?, „time is money”. Pentru Ion Iancovescu timpul era şi altceva decât money, era o cale spre perfecțiune, spre inima spectatorilor. E drept, în tinerețe, s-a revoltat şi el împotriva celor bătrâni, care frânau ascensiunea tinerilor la Teatrul Național, dar spre bătrânețe a suferit acelaşi tratament şi Ioan Massoff nu ne spune explicit dacă i-a trecut prin cap, actorului vreau să spun, vreo clipă că el însuşi procedase la fel. E drept, înlăturarea sa din teatru a fost mai complexă, ea a avut şi pricini politice, şi-a băgat coada Securitatea, care l-a arestat şi anchetat în două rânduri pentru vorbele sale de spirit, lansate liber într-o lume ocupată, încruntată şi foarte atentă la tot ce mişca. Or, oameni ca Ion Iancovescu nu se puteau resemna cu vreo cenzură, ne-o spune de altfel toată cartea aceasta şi toată viața lui de om care i-a înfruntat pe toți, i-a ironizat pe toți, poate şi după o modă franceză, dispărută şi ea chiar acolo, la mama ei, din păcate, pentru că şi acolo „le temps c’est l’argent”, n’est-ce pas? Sau, mai precis, şi acolo „time is money” de fapt.
Dar dincolo de toate acestea, cartea lui Ioan Massoff aduce în fața rampei o activitate exemplară în slujba artei teatrului, o viață identificată cu scena, o vitalitate cum puțin alți actori au manifestat. Cu o bogată iconografie, cu un arbore genealogic al marelui actor, cu o teatrografie, din păcate selectivă, cartea este una care se citeşte cu sufletul la gură, cu atât mai mult de către cei care au citit şi alte cărți din Galeria teatrului românesc, cum ar fi aceea despre Maria Filotti, pentru că atmosfera din teatrul acelor ani prinde contur, privită din unghiuri diferite, clarificatoare.
Drama lui Ion Iancovescu, ca şi a altor mari actori români din deceniile primei jumătăți a secolului trecut a fost aceea că, jucând la companii private (Ion Iancovescu a înființat şi desființat, el însuşi, mai multe), a trebuit să evite, în general, repertoriul clasic, fiind siliți să opteze pentru ceea ce plăcea publicului, piese în general uitate azi. Exact ca şi drama actorilor, mari, de după „eliberare”, care au fost siliți să joace roluri în piese născute moarte din cauza canonului realist-socialist, militant. Ca să nu mai vorbim despre filmele în care au jucat marii actori din perioada comunistă, foarte puține mai pot fi văzute astăzi fără să-ți ții batista la nas, dar totuşi de dragul de a vedea câte una dintre marile figuri ale scenei româneşti, cum ar fi Toma Caragiu. Ce înseamnă acest paralelism pe care eşti silit să-l faci? Că nici una dintre cenzuri nu e mai brează, nici cea politică, desigur infinit mai brutală, nici cea economică, aceasta din urmă lăsându-ți, cum i-a lăsat lui Iancovescu, dreptul de a ironiza lumea şi chiar pe regeele Carol II, dar nu i-a permis nici măcar lui să fie independent cu adevărat la vreuna dintre propriile companii cu care a cutreierat țara.
O ultimă informație: Ion Iancovescu a apărut pe scenă de mai mult de 18.000 de ori, într-o viață artistică de vreo cinci decenii; e drept, în finalul vieții fiind înlăturat din teatru. La TNB, în sala Atelier, am avut ocazia să vedem şi un film cu el, o mică poveste vag onirică de Mirel Ilieşiu, evocatoare pentru sussemnatul de două ori, de vreme ce filmările erau făcute în sala şi în culisele Teatrului Național (azi „Lucian Blaga”) din Cluj (azi încă –Napoca). Şi ca o ironie a sorții, ceea ce-şi dorise tânărul Iancovescu, să fie înlăturați bătrânii din Teatrul Național, a făcut regimul comunist, fie şi cu ajutorul Securității, singurul ajutor de nădejde, vorba lor, a acelui tip de regim. Cartea trebuie neapărat citită, nu uitați, Ioan Massoff, Ion Iancovescu artist nepereche, în colecția Galeria teatrului românesc, supliment al revistei Teatrul Azi. Căci nu e de colea să cunoşti o lume nouă, chiar dacă veche în fond.