Ancheta VR
Liviu Antonesei

SĂ SCOȚI O REVISTĂ CU BANI MULȚI, APOI FĂRĂ, ACUM, CU BANI PUȚINI...

Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 5-6 / 2010

Ehehei, dragii bunicului! La început numai eu am fost greu de convins! Dl. Viorel Cataramă cumpărase revista săptămînală de cultură Timpul pe la sfîrşitul lui 1991, a transformat-o în săptămînal social-politic şi a constatat că aceasta îi consumă o mulțime de bani fără să aibă vreunul din efectele scontate! Aşa că a decis să o retransforme în revistă de cultură, însă cu apariție lunară. Printr-un „emisar”, salariat al său şi prieten al meu, m-a întrebat dacă nu vreau să preiau eu revista. Nu-mi venea uşor, că eram redactor şef-adjunct la Convorbiri literare, însă după o întîlnire cu dl. Dan Constatinescu, persoană cheie atunci în firmele d-lui Cataramă, inclusiv la Viitorul Românesc, cu profil editoral, sub egida căreia apărea şi revista, am acceptat. Oferta era mai mult decît generoasă – deplină autonomie editorială, 25 de redactori salariați – pentru o revistă lunară de cultură! – plata unor drepturi consistente de autor colaboratorilor, un onorariu lunar pentru mine care depăşea salariul de la Universitate şi cel de la Convorbiri Literare luate laolaltă! Primul număr a apărut în august 1993. A fost bine. A fost bine pînă la începutul lui 1999, cînd dl. Cataramă, care cam intrase în vrie cu afacerile, nu a mai putut susține revistă. Sigur, între timp, mai redusesem echipa, la solicitarea finanțatorului, dar salariile şi drepturilor de autor au rămas mai departe la acelaşi nivel înalt pînă la despărțirea amiabilă de finanțator. Care a mai fost odată generos, cedîndu-ne gratuit revista.
Şi a început să nu mai fie uşor! Cum avusesem o finanțare privată continuă şi satisfăcătoare în vremea celor „şapte ani graşi”, nu ne pricepeam la sursele de finanțare, la proiecte etc., aşa că un an am scos revista pe banii noştri, adică ai mei şi ai lui Gabriel Cucuteanu, diectorul executiv, ca să spun aşa. Cînd voiam să renunțăm, am reuşit să obținem o finanțare tipar-hîrtie din partea Fundației Soros. Ne-am mai deşteptat puțin şi am înființat Fundația de cultură Timpul, prin mijlocirea căreia am „aplicat” pentru finanțări, ba la Consiliul Județean, ba la AFCN, ba la Primărie, ba în mai multe locuri în acelaşi timp, cu mai mult sau mai puțin succes, şi astfel revista apare fără întrerupere sau întîrzieri. De cîțiva ani, subvenția de la Primărie – pentru tipar-hîrtie – măcar e permanentă, aşa că ne descurcăm, dacă punem la socoteală şi ceea ce obținem din mediul privat, chiar şi în aceste vremuri de criză. Drepturi de autor am mai reuşit să oferim uneori, dar aleatoriu, de salarii însă n-a mai fost vorba vreodată! Între timp, am rămas fără sediul inițial şi „am locuit” pe hol la Casa Cărții, apoi, în două camere de hotel, pe urmă, în vechea Casă Conachi, pînă cînd a fost pierdută într-un proces de revendicare de Primărie, iar de anul trecut sîntem găzduiți de Universitate, în noua clădire achiziționată de la Romtelecom. Dacă ar fi să fac lista tuturor celor care ne-au ajutat în acest interval şi a celor care au colaborat şi colaborează la revistă fără să aştepte vreo plată, cred că aş ocupa şi spațiul celorlalți invitați.
Dar omul, se pare, n-are linişte dacă nu-şi mai face singur probleme! La puțină vreme după înființarea Fundației, a apărut şi editura, care a scos totuşi cîteva zeci de titluri, am lansat Serile Timpul, cu frecvență săptămînală – recitaluri de muzică şi poezie, spectacole de teatru, lansări de cărți etc. –, iar Festivalul de teatru EuroArt a ajuns în acest an la a cincea ediție. Fiind an de criză, desigur că l-am dezvoltat, am învățat anul trecut de la dl. Nicolae Rațiu, cu prilejul festivalului de film românesc de la Londra, că o criză nu trebuie suportată, ci sfidată! Aşa că, pe lîngă cele opt spectacole de comedie obişnuite, dintre care trei premiere, am mai adăugat lansări de cărți legate de dramaturgie şi arta spectacolului, dezbateri, expoziții de caricatură, plus spectacolul stradal oferit de voluntarii noştri pe picioroange. Şi, pentru că anul trecut a fost mare aglomerație, am închiriat o sală cu o sută cincizeci de locuri în plus. Nu va fi suficient, dar nici sală mai mare nu mai există!
Dacă țin seama de toate cele scrise pe scurt mai sus, aş spune că societatea românească începe să fie pregătită pentru asemenea evenimente, procese, situații, mai întîi, pentru că artiştii înşişi, ieşiți de sub pulpana opresiv-ocrotitoare a statului, au început să fie, mai întîi, ei pregătiți. Iată, ne-am pregătit şi juridic, devreme ce am cîştigat vreo zece procese cu dl. Cassian Maria Spiridon, care-şi imaginase că i-a vîndut d-lui Cataramă nişte dulapuri, nu titlul revistei. Cum nu ştii cum evoluează lucrurile, l-am înregistrat la OSIM şi ne amuzăm, doar ne amuzăm cu gîndul dacă n-ar trebui să-i interzicem prin tribunal d-lui CMS să ne utilizeze numele la editura dumisale! Sau să-i cerem d-lui Isărescu un ban, ceva, pentru că a pus frontispiciul revistei pe bancnota de 500 de lei!