Cronica literară
Florin Caragiu

GABRIEL CHIFU ŞI NOSTALGIA "STĂRII AURORALE"

Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 5-6 / 2010

Volumul O sută de poeme cuprinde versuri, semnate de Gabriel Chifu, selectate dintr-o perioadă întinsă de timp, mergând din 1979 până în 2006, anul apariției acestei antologii la Editura Ramuri. Precursor al optzeciştilor (Nicolae Manolescu) pe linia unui modernism neagresiv, dispus să reabiliteze fiorul poetic la joncțiunea organică dintre viață şi text, Gabriel Chifu nu a căzut pradă ideologiei po(i)etice, care făcea furori printre optzecişti. Nu a aderat la textualismul în ofensivă, cel ce ajungea să dicteze conştiința de sine a poeziei, prin separarea radicală dintre viață şi text. Sterilizarea şi expierea vieții în text, operația de reducție textualizantă, autodafeul textual sunt numai câteva dintre clişeele de gândire care au putut alimenta copios ideea de „sinucidere scripturală” a poetului – făcător de text. Atins de leucemia hârtiei, acesta făcuse din scris o demonstrație insistență a propriilor sale idei fixe. Descrierea practicii poetice cu acest arsenal terminologic agresiv s-a dovedit a fi, însă, un real pericol pentru poezie, care risca astfel să fie deturnată de la menirea ei specifică, aceea de a se folosi de „iluzie” şi de imaginație, nu de a denunța numaidecât „irealitatea” acestora (o chestiune de interpretare).
Poetul Gabriel Chifu face parte din stirpea trăitorilor care consimt să se lase purtați de poezie, împins de curent până departe, unde se descoperă zone inedite ale emoției. „Plăcerea textului”, la care s-a referit Roland Barthes, a rămas sursa fundamentală de generare şi pentru scrierile la care ne referim. Aici fenomenologia spațiului poetic nu e însămânțată cu corpi străini, constituiți din idei preconcepute. Nu trăim cu senzația neplăcută de grefă respinsă şi de crispare într-o explicație ce excede descrierea. Pentru Gabriel Chifu e clar că poezia nu se reduce la o practică ocazională a scrisului. Raportul cu limbajul înclină spre a fi o experiență mai degrabă fericită în sens vital şi spiritual. Cuvintele sunt asimilate în circulația mai largă a vieții şi se contaminează de erosul nediferențiat, pe care poeticul nu face decât să-l potențeze. Livrescul injectat în doze mici acționează cu eficiență homeopatică. Ciocnirile şi rupturile prin care, paradoxal, „se ține” unitatea compoziției poetice sunt privite cu o apriorică încredere, ca şi când ar fi vorba de o conectare la un mecanism producător de „juissance” (Cărtărescu nu e departe).
În sensul sugestiilor lui Barthes, poetul – căruia, trebuie subliniat, îi este străină crisparea – scrie lăsând cuvintele să-şi exercite funcția lor benefică, aceea de a schimba direcția sângelui, înfiorând extremitățile organice. Se atinge acea viteză a fericirii poetice, care îşi taie traiectorii oblice, asemeni unui planor uriaş, necunoscând interdicții la nivel kinestezic. Această hiperventilare a sângelui prin mişcarea verbului trimite la o stare erotică mai degrabă decât spre imaginea autodafeului textual alienant şi anemiant. „Modul cum imaginația în plonjeu traversează limbajul sugerează aşadar o stare de eliberare şi de detentă a simțului kinestezic, în primul rând, şi, prin acesta, un nou mod de a trăi impactul trupului cu lumea” (Carmen Lasswell, „Poezia şi ecoul asupra urechii interne”, în: „Ravivariya Vaskara”, Djavalpur, August 2007).
Cât priveşte absența conduitei evitante, care este atât de proprie gestului poetic intempestiv, aceasta implică inevitabil (pe linia fluxului de asociații psihologice) ideea impactului, imaginile ciocnirii şi ale secționării. În context, însă, ele îşi pierd semnificația distrugerii, reducându-se la nişte jerbe de apariții reziduale, pur inerțiale, trenante, care trec şi se şterg, fără a fi reținute pe retina unei inimi fericite. După cum se poate observa, Gabriel Chifu deține arta de a primi o imagine: uneori, pur şi simplu lăsând-o să treacă şi să se stingă, fără a o reține pentru a o interoga (eventual, mai mult decât e necesar). Căci poezia ne pune în față imagini, şi imagini. Unele sunt menite din primul moment evanescenței, altele se impun tocmai prin caracterul lor neinfluențabil, ireductibil la sensul local al vecinătăților sau la interpretările de conjunctură. Chiar prin această calitate a lor, dau dominanta tonală a compoziției artistice. În mare măsură, instinctul poetic sigur ține de arta de a nu insista, de puterea de a trece cu vederea. De aceea, simțul duratei, al echilibrului dintre descriere şi interpretare (implicite, în limbajul poetic) sunt esențiale în destinul unei reuşite artistice.
Metafizica lui Chifu (cel ce s-a arătat preocupat de „starea aurorală a poeziei”) e discretă, nesistematică, şi mai ales destinată să traverseze trupul, sediul fiorului organic. Fapt pentru care imaginile de înălțare la cer au un aer concesiv, chiar duios-condescendent, față de situația acestui trup, pe care, natural, nu-l putem vedea urcând la cer decât cu un aparat de zbor. Aici, eufemismul (discret ironic) este ținut în viață prin ton, tonul menit să nu discrediteze scenariul naiv, dulcea simulare care, oricât de precară, sună serios şi „prinde la cititor”.
„Dropia” impresionează prin ştiința construirii fenomenologice a imaginii: „Tatăl tatălui meu i-a spus tatei/ că a văzut-o şi a orbit. (…) Ea trece pe câmpuri: e piciorul pe care-l aşază / luna în iarbă (…) Ea trece doar / prin locul liber dintre două ore, / dintre două zile ce-şi urmează, de aceea / timpul nu o rugineşte (…) Un vânător/ a vrut s-o împuşte, dar glonțul/ s-a întors în armă, puşca s-a risipit şi a curs (…) într-o iarnă/ s-a apropiat de o aşezare – / şi noaptea odăile s-au luminat (...) casele noastre sunt nişte grăunțe răcoroase/ bune pentru dropie” (Dropia). Descrierea spațiului cu dimensiunile timpului marchează, conform esteticii fenomenologice, „apariția calității” (Roman Ingarden). Este vorba de spațiul-durată, spațiul-calitate, venit în existență pe măsura trecerii, cu paşi inefabili, a păsării, imagine de o suavitate angelică.
Îngerii sunt vizitatori frecvenți pe acest teritoriu poetic. Dualismul înger-demon nu este tematizat după legile contrastului dur, ci mai degrabă tinde să se dezvolte ca o mică parabolă, în maniera lui Sorescu, fără a exlude surâsul, dar nici absurdul.
Poemul dedicat făpturii argintii condensează o poetică de factură postmodernă. E vorba – nu?... – de vechea şi mereu noua „întâlnire amoroasă dintre obiecte eteroclite” (la care se referise odinioară Gherasim Luca, aproape cu cuvintele lui Barthes).
Pe lângă o poetică, ni se oferă şi o posibilă metafizică a poeziei, şi chiar una cu iz romantic, centrată în inimă, sursă de regenerare a vieții ca text şi a textului ca viață: „cum ştergi cu guma/ bastonaşele greşite din caietul de clasa întâi aşa/ mi-a şters el ochii, nasul, buzele, întregul chip (…) pământul pe care păşeam, şi chiar paşii, şi chiar picioarele (…) veacurile de dinainte/ şi veacurile de după, ca să nu am/ unde să mă duc (...) gândurile din creier şi chiar creierul. // mi-a lăsat numai inima vie. // candelă aprinsă într-un univers absent/ uşă rămasă întredeschisă în vid. // (din ea, în jurul său, / se va reface încă o dată totul, / după măsura ei?)” (Cum ştergi cu guma bastonaşele).
În descrierea stărilor agonice, poetul nu se sfieşte să cultive expresivitatea imaginii, folosind metafora: „cum fac albinele miere, / de la început corpul tău secretă tristețe, / tristețe care se pietrifică în ani. / pe această tristețe pietrificată locuieşti tu, / doar tu, / ca într-o țară cu un singur locuitor” (Tristețe pietrificată); „în oraşul meu nimeni n-a înviat niciodată. / nu ştim toți decât să murim. / infinitul n-a intrat în viețile noastre/ precum vântul într-o casă cu geamuri deschise. / nimeni n-a fost în stare să îmbrace/ ca pe o cămaşă/ cerul cu stele. (…) munți tociți, la nivelul caldarâmului. / inimi cu pânze de păianjen, inimi-şlepuri/ încremenite pe dune de nisip. / biserici plecate din propriile lor ziduri. / aici nimeni n-a înviat niciodată. / nimeni nu s-a lăsat răstignit pe cruce” (Oraş sigilat în moarte). Astfel, autorul reuşeşte să nu cedeze agitației psihologice şi să păstreze echilibrul descrierii. Luminozitatea tinde să fie una dintre calitățile metafizice (aşa cum o vedeau esteticienii fenomenologi) a acestui spațiu poetic.
În unele poeme ale sale, autorul manifestă reflexe intimiste în sens religios, dovedind încă o dată disponibilitatea sinceră şi maximă de a priza existențialul cu simțul poetic. Astfel, întâlnim stări de nostalgie şi chiar însetare după comuniunea cu Dumnezeu, cu o tendință evidentă de a asuma problematica umanului în totalitatea sa şi în dimensiunea sa iconică: „când
e-n flux/ făptura aceasta a mea prăpădită cu gastrită, / reumatism şi insomnii/ se întinde până departe pe buzele lui Iisus, / în cuvintele din rugăciunea sa. / când e-n reflux însă/ pentru făptura mea întunecată, ghemuită şi mută/ până şi furnicile par gigantice” (Fotografie de grup); „cel mai bine văd cu ochii aceştia ai mei/ care nu sunt ai mei, ci ai lui. / cel mai bine merg cu picioarele acestea ale mele/ care nu sunt ale mele, ci ale lui/ şi înaintează pe ape. / cel mai tare mă dor palmele acestea ale mele/ care nu sunt ale mele, ci ale lui/ şi sângerează în Ierusalim. //eu mă întunec, el luminează/ eu, partea lui agonică, el, partea mea vie. / sunt legat de el cu frânghii invizibile, nu mă lasă: / el, aerostatul meu, mă trage după sine în văzduh/ pe mine, săculețul său cu nisip, rucsacul său cu nimicuri, / pe mine, nesfârşita întristare a inimii sale” (Eu, nesfârşita întristare a inimii sale); „misterul şi miracolul oamenilor au viața neînchipuit de scurtă. / cam cât o scăpărare de amnar. / sau atât cât îi trebuie sufletului să iasă din trupul celui mort. (…) încă o dată fiul meu mă întreabă cum am întrebat şi eu: / cum să găsesc ceea ce caut? / eu ştiu că el caută altceva decât caută, / dar nu-i spun ceea ce nici mie nu mi s-a spus, / fiindcă el nu aude, cum nici eu n-aş fi auzit: / du-te spre lucrurile umile, în ele, / în ele se adăposteşte cel de sus” (Poemul tatălui, al fiului său şi al fiului fiului său; poemul tatălui).