Eseuri
Leo Butnaru

LISTA BASARABEANĂ

Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 7-8 / 2010

PRO MEMORIA


*

Auziți, citiți, domnule Hollywood!

Domnule Hollywood, domnule – eventual – mare regizor, generalizat, sintetic, esențializat din toți regizorii pe care îi cunoaşteți, vă rog să-i acordați puțină atenție acelui vagon pentru vite, tixit cu oameni (vii) – copii, bătrâni, femei, tineri, adolescente gingaşe şi sfioase, ruşinoase, bărbați; să-i acordați puțină atenție duducăi Eufrosinia Kersnovskaia sau chiar – însăşi Măriei Sale Istoria – Tristă Măria Sa! – pentru a lua aminte că deja amazoana soroceană iubitoare de „matuşca-Rusia” prindea a se dumeri. Sigur, în sinea sa, – chiar dacă nu mărturiseşte, – duduca se întreba deja: „Chiar aceştia să fie conaționalii mei?... Neoamenii ăştia, care sugrumă oameni?...”
Ajuns la capitolul 1-4 din memoriile Eufrosiniei Kersnovskaia Cât valorează un om, înclin să cred că Hollywood-ul nu a avut prea multe scenarii de un dramatism de-a dreptul sugrumător, precum cel care s-ar putea „extrage” – atât de... filmic prin el însuşi! – din scrisul tinerei moşierese înghesuite şi ea în vacarmul din vagoanele de vite de la gara Floreşti, de pe malul râului Răut, în Basarabia, lângă comuna... Varvareuca! Sigur, numele acelei paşnice şi blânde localități de țărani nu avea nimic în comun cu varvarii bolşevici ce invadaseră pământurile şi spaimele oamenilor. Dar acolo era, parcă dramatic-predestinat: la Floreşti, lângă Varvareuca, deja de un an de zile, în 28 iunie 1940, varvarii imperiului roşu-sângeriu îşi întinseseră bivuacul nelegiuirilor!
Dacă am fi avut şi noi luciditatea, perspicacitatea, onoarea şi puterea evreilor, dădeam nu o singură „Listă...”, analogă celei a lui Shindler, ci zeci de „Liste ale Dramei Basarabene”, provocate, regizate de țarism, apoi de bolşevism, de fiara stalinistă, de inumana putere sovietică! Domnilor cineaşti, domnilor bogătaşi, care ați fi în stare să finanțați un film ce ar putea concura cu vârful de lance hollywoodian, iată o scenă, una doar: în maşina în care erau aruncați oamenii vânați, „rechiziționați”, se aflau şi două fetițe „care mă impresionaseră până la adâncă milă: erau îmbrăcate în rochițe albe de bal şi încălțate cu pantofiori albi cu tocuri înalte. Erau două surori, care absolviseră şcoala medie: astăzi avuseseră „balul alb” – primul bal din viața lor, pentru care se pregătiseră cu atâta emoție şi pentru prima oară în viață îşi puseseră pantofiori cu tocuri înalte şi se coafaseră.
Stăteau lipite una de alta şi țineau împreună strâns de un patefon cu vreo zece discuri lângă el, – aceasta le era toată zestrea. Nu ştiau unde li se află părinții. Nu plângeau, ci doar tremurau mărunt, chiar dacă ziua de iunie era toridă...”
Unde eşti tu, memorie a filmului românesc, a filmului (şi) despre Basarabia?! Unde sunteți, domnule regizor (poate că aude dl Cristian Mungiu?.. sau... sau...), domnule finanțator care s-ar putea întâmpla să fi avut bunici sau părinți deportați, înghesuiți, umiliți în acelaşi vagon de animale cu cele două absolvente ridicate de la balul lor şcolar? În acelaşi vagon cu o femeie care naşte direct pe podelele murdare, în mijlocul gloatei de nenorociți înghesuiți acolo. Mamă care mai are în preajma ei încă alți 12 copii! Soțul ei, jandarm fiind, a rămas dincolo de Prut, în serviciul – dacă ar mai fi fost nevoie de aşa ceva – țării căreia îi jurase credință... Dar, probabil, nu mai era nevoie de el, de jandarmul român, fie şi de proveniență basarabeană, – pentru că în țară intrase jandarmul-jandarmilor – sovieticul trufaş, crunt, prost alfabetizat, grosolan, îndobitocit de ideologie, dar mai ales de frică. Iar spaima el le-o inocula cu nemaipomenită râvnă şi celor a căror țară o invadase, o sfâşiase! Un laş, un rob trăieşte o rânjitoare bucurie ascunsă, dacă vede că, în jurul său, sunt cât mai mulți alți laşi, robi, neoameni...
Înăbuşitor peste poate! Acoperişul de tablă al vagonului de animale e ca o vatră încinsă peste creştetul captivilor. Uşile închise, iar prin cele două dreptunghiuri nu prea mari din lemnul vagonului pare a nu veni aer cât de cât alinător de spasm şi agonie, ci, parcă, o masă densă, sufocantă. Vipie de iunie! Vipie şi viperă! Pestilență, duhoare în amestec cu putoarea de urină şi excremente.
Peste două zile, la 15 iunie 1941, eşalonul osândiților porneşte. Larmă, disperare! „Din toate vagoanele erup vaiete: de obicei, astfel este bocit răposatul. şi nu e a mirării: ei se despărțeau de patrie, de scumpul lor pământ basarabean... În unele vagoane au început să cânte „De ce m-ați dus de lângă voi, / De ce
m-ați dus de-acasă?” (Această melodie pe versurile lui Octavian Goga avea să revină, contrapunctic, ca un refren al disperării şi acolo, în infernul siberian, reluată mereu şi în memoriile Eufrosiniei Kersnovskaia...)
Însă „binefăcătorii” se amuzau: „Trebuie să ai o inimă de piatră, pentru ca să râzi, văzând cum plâng în hohote soțiile, cum îşi frâng mâinile mamele... Însă ei – cei care ne-au eliberat de jugul moşierilor şi capitaliştilor – priveau la ele, râdeau în hohote, făcând glume deocheate, obscene”.
Nu, nu, strânsura bolşevică nu avea inimă! Ea, în iunie 1941, în Basarabia, parcă anunța prologul cinismului şi barbarei care urmau să se arate în toate ale lor în lagărele naziste de concentrare. Sufocantele vagoane de animale în care erau înghesuiți, ucigător, zeci şi zeci de persoane, înclin să cred că aduceau deja cu anticamerele camerelor de gazare! Iar pentru a readuce la tribunalul istoriei aceste ferocități nu ar fi cazul să se implice cineva dintre celebrii regizori evrei de la Hollywood sau „Mosfilm”? Pentru că, domnilor, în acele vagoane pentru vite au fost umiliți, au fost nimiciți şi zeci de mii de conaționali de-ai acelora care, neintrând în Lista lui Schindler, ar trebui să figureze în „Lista din iunie 1941, Basarabia”! Vă asigur, la cele 7 Premii Oscar (dacă nu e cumva trivial doar să şi... amintim de aşa ceva... de recompensă, adică... pentru că, totuşi, se tot aminteşte...) pe care le-a luat filmul marelui regizor Steven Spielberg, Lista basarabeană (de altfel, şi cu foarte mulți evrei în ea) ar putea spori numărul supremelor distincții...
Aşadar (aşa… dar, Doamne!) unde e marele regizor al „Listei din iunie 1941”?! Să-şi treacă privirea peste posibilul scenariu din care eu, cititor înfrigurat, cutremurat, oripilat, îmi permit să-i atrag atenția la unele scene de neimaginat, însă care avuseseră loc, aievea, în acel vagon, destinat transportului de animale, – unul dintre miile de vagoane în care era batjocorit omul, creație divină...
În vagon se afla şi o domnişoară, elevă în clasele superioare. Muza, pare-se, se numea. Tinerii din Soroca se topeau de drag de ea. Se afla în vagonul blestemului împreună cu doi dintre cei care îi făceau curte – Lotar şi Minca, şi îi era groaznic de ruşine – vă imaginați! – să-şi facă şi ea nevoile acolo, deschis, în prezența necunoscuților speriați; să se ducă la jgheabul de lemn, să se aşeze în necuviincioasă poziție şi să... Din cauza refuzului de a decădea până la acest gest animalic, biata elevă se alesese cu o paralizie spasmodică a sfincterului. „O, oameni buni! Cei dintre voi care cunosc ce înseamnă ruşinea – arzătoarea, chinuitoarea ruşine, – ce insuportabile erau toate astea! În Rusia, multe lucruri sunt înțelese altfel: la şcoală se obişnuieşte să se meargă cu gloata la closet; la baie, femei de orice vârstă se află goale împreună; în sfârşit, foarte mulți oameni au trecut prin puşcărie, unde sentimentul de ruşine nu mai există. Chiar şi controlul medical e făcut fără a ține cont de ruşine! Însă la noi în Basarabia, unde mama nicicând nu se va arăta goală în fața fiicei, iar tatăl – în fața fiului, părea ruşinos până şi să-ți vezi propria imagine în oglindă. Iar aici, față de toți...”, îşi aminteşte ex-boieroaica de Soroca, Eufrosinia Kersnovskaia.
Cineva mai încearcă să facă, la acel loc... – scandalos, umilitor?... – noțiunile prind a se deforma, grotesc, a se vida de sens, a se... – oricum, cineva încearcă să facă la acel jgheab al osândei paravan ba cu vreun cearşaf, ba cu un şal... În timp ce în vagonul vecin se declanşa calvarul unei naşteri în captivitate şi batjocură! Pentru că ce fel de naştere era, Domnule Hollywood?... Mai venea pe (ne)lume un copil, ca să se adauge nenorocirii altor 18 minori, care fuseseră închişi acolo împreună cu părinții lor! Iar mama care născuse era însoțită de... 12 alți copii! A treisprezecea, venise pe lume... nu, – venise în închisoare! – o fetiță. Avea unghişoarele vinete, semn că se născuse înainte de vreme. Mama sângerează neîntrerupt. Ex-boieroaica, amazoana Kersnovskaia, medic veterinar de profesie, înțelegea multe lucruri şi la suferințele omeneşti, încercând să o ajute pe acea nenorocită, dusă în sclavie cu tot cu rodul şi rostul ei de o viață: cu cei 13 copii..
Domnule Hollywood, eventual – domnule Steven Spielberg, luați aminte, dacă e posibil, şi la alte liste. Fie şi la următoarea, alcătuită în baza „conținutului” acelui vagon de animale, în care se afla şi duduca Kersnovskaia, peste ani de suferință – memorialista timpurilor de dezastru în cauză; duduca ce avea să reproducă şi un Pomelnic: pentru sănătate sau pentru moarte? – astfel se intitulează unul dintre capitolele cutremurătorului volum Cât valorează un om. Dintre cele peste patruzeci de suflete omeneşti, care fuseseră încarcerate în vagon, autoarea nu le-a reținut pe toate, însă o parte dintre ele – da, le aminteşte, mai specificând că, din câte avea să afle, nimeni dintre acei nenorociți nu mai avea să se întoarcă la Soroca:
Meier Barzac (50 de ani), patronul unui magazin de încălțăminte. Cu familia: soția bolnavă de diabet şi doi copii, de 8 şi 14 ani. şi mama sa de 92 de ani.
Daniil Barzac, fratele mai mic al lui Meier, patron de birt. Cu soția – extrem de frumoasă, şi fiul de vreo 6 ani. (Deja din Gulag, Kersnovskaia îşi aminteşte că îl văzuse, „într-o scenă de ev mediu”, cum se zvârcolea la picioarele unui mahăr, smulgându-şi părul din cap, sărutându-i picioarele, implorându-l să-şi schimbe furia în milă.)
Zeilic Malcic, patronul unei prăvălii. (Atenție, domnule regizor, domnule Hollywood, – să-i urmăriți destinul: peste câteva luni, în Gulag, lui Zeilic i-a fost scos un ochi de un disperat care, sărind pe umerii vecinului său, călca direct peste creştetele gloatei ce se înghesuia la ghişeul de unde se elibera hrana, – el, să ajungă înaintea altora! Mai apoi, Zeilic a fost găsit spânzurat în pădure, iar cineva din rudele sale s-a înecat...)
O tânără pereche de evrei, cu un băiețel de vreo şase anişori, vioi, neliniştit, care se interesa dacă va fi posibil să întâlnească în taiga vreun tigru...
O tânără de o frumusețe rară, ce se căsătorise cu un dughenar bogat, ridicat şi el, împreună cu fiul de vreo 6 ani. Ea nu-şi putea ierta prostia de a se fi legat sub pirostrii cu un bătrân, cu gândul la moştenire, dar, iată, nimerise în vagonul de animale ce o ducea în ocna deportării!
Învățătoarea Ana Muntean împreună cu fiul-student, pe care Kersnovskaia îi consideră cei mai simpatici şi mai inteligenți din vacarmul vagonului infernal.
O altă învățătoare împreună cu fiul-student.
Mulți țărani, necunoscuți. Printre care o săteancă împreună cu o fiică şi doi feciori. Biata de ea, atât de mult se pierduse cu firea, încât luase de acasă... o glastră cu muşcată, iar fiica – un felinar aprins! (Recunoaşteți, domnule Hollywood, şi aceste amănunte ar fi de mare efect în posibilul film cutremurător Lista basarabeană!)
O preoteasă, două reprezentante ale „profesiei libere” – prostituate din Soroca. Surori, de altfel. Şi de o ținută plină de demnitate... În comparație cu o altă prostituată, din Bălți, dezmățată, lipsită de scrupule care, curând, sub pretextul că e femeie de serviciu, fusese luată în vagonul vecin, unde era exploatată nesățios de ostaşii care escortau eşalonul.
O fostă morăreasă care, măcinată de beție, decăzuse rău de tot.
Şi mulți alții dintre cei peste 40 de nenorociți închişi în acel vagon de vite... Ceva din... mai ceva decât Din adâncurile piesei lui Gorki...
Dar, domnule Hollywood, dat fiind că eşti un celebru producător de filme, dat fiind că eşti un neîntrecut maestru în această a şaptea artă, bineînțeles că vei accepta să mai detaliem puțin, să mai schimbăm planurile, optica, racursiul şi toate celelalte, spre a puncta şi cu alte detalii care fac „sarea şi piperul” – ba nu – fac smoala şi infernul! – unei opere de... artă (dacă nu e un sacrilegiu să amintim de asta...).
Aşadar, unele amănunte din acea uriaşă, groaznică tragedie: bătrâna Barzac de 92 de ani! (ce vroia diavolul roşu de la un biet suflet ce-şi putea deja număra ultimele respirații?); băiețaşul de 6-7 ani, ce se interesează dacă în taiga ar putea să întâlnească... un tigru; alt preadolescent – epileptic; tânăra frumoasă care
nu-şi poate ierta că s-a căsătorit, din interes, cu un târgoveț bătrân şi, în loc să ajungă la bogăția lui, ajunge-va în Siberia (ştii dumneata, domnule regizor, cum să scoți în relief „cazul”: un monolog, un aparteu, ceva basarabean-shakespearean...); duduița care suferă îngrozitor, pentru că nu se hotărăşte să-şi facă nevoile direct în fața celorlalți inşi din vagon, în special – în prezența celui care îi făcuse curte; preoteasa Lupuşor (în filme, fețele bisericeşti sau cele legate de ele arată oarecum deosebit, sobru, creează atmosferă, nu?...); două prostituate-surori din Soroca; o prostituată din Bălți care, să vezi, nu se pierde, ci ajunge „dereticătoare” în vagonul vecin, de serviciu (peste 2-3 pagini, o precizare a autoarei: la prostituată intrau oştenii de escortă, îşi făceau treburile dezmățului direct acolo, în vagon. Odată, la fața locului apare şi comandantul eşalonului, pe care protagonista-memorialista noastră Kersnovskaia îl roagă să pună capăt acelui dezmăț, pentru că, vedeți, tovarăşe şef, aici, cu noi, mai sunt şi copii. Iar gradatul ce credeți că-i răspunde? – Sunt sigur, domnule Hollywood, veți aprecia la justa valoare replica, deoarece sunteți obişnuit să angajați, pentru filme, virtuozi ai dialogului; pe lângă cele ce dă scenaristul, există anume munca-arta acestora, dialoghiştilor – zice acel mucalit, pervertit, cinic ins: „Da, vă înțeleg: ea, prostituata, e oarecum nemulțumită că a fost egalată cu dumneata, fostă moşiereasă. Dar ce să-i faci? Va trebui să vă suporte societatea!”).
Domnule (eventual) regizor, nu am făcut decât să remarc doar câteva detalii, excepțional-zguduitoare din potențialul dumitale film; detalii culese doar de pe o pagină din memoriile duducăi Eufrosinia Kersnovskaia; dar imaginați-vă câte sunt ele, cutremurătoarele, în cele 12 caiete ale volumului Cât valorează un om, ce are sute şi sute de pagini, plus peste 700 de desene şi acuarele ale autoarei! Pentru că filmul trebuie să aibă şi un pictor, nu?... (şi) din toate astea se înțelege că cacofonicul comunism a fost primul – înaintea nazismului! – cel care a început a împinge omul în animalitate, a-l arunca în abjecție, în insignifianță!
Ar mai fi nevoie şi de alte groaznice detalii din eventualul scenariu încă nescris, din eventualul film Lista unui vagon încă neturnat, pentru atâtea Oscaruri care încă nu au fost acordate?!... Dar, în genere, de ce s-ar acorda Oscaruri pentru marile filmele despre nimicnicia, despre mizeria omenească; despre barbaria comunistă sau cea nazistă?... Nu ştiu dacă am sau nu dreptate, întrebând. Însă e o întrebare, totuşi...
(Apropo, domnule Hollywood, dacă tot sunteți de pe meleaguri americane, vreau să vă spun că şi memorialista noastră, Eufrosinia Kersnovskaia, recurge la o paralelă literară peste un şir de meridiane geografice – iat-o, de la gările deportării-disperării, unde, pe linie moartă, stau vagoanele pentru vite, tixite cu oameni: „Ce am reținut eu mai acut-dureros în primele zile de captivitate?... Trierea? Răzlețirea? Sfâşierea familiilor? Ceva asemănător scenelor pe care le descrie Beecher-Stowe în Coliba unchiului Tom, când familiile de negri sunt vândute pe părți. Numai că aici nu era vorba de negri. Şi toate astea se întâmplau în secolul XX”... – Eh, matuşkă Rusia, ajuns-ai tu precum cea care, ca ieri-alaltăieri, ținea atât de mult la tine, poate că te iubea cu adevărat, să te asemene – şi pe drept! – unei nenorocite țări sclavagiste... În plin secol XX... Cum ai vrea atunci tu, matuşkă, să te îndrăgească „întreaga omenire”, căreia îi promiți eliberarea prin exportul de revoluție proletară care, de fapt, e una – proclet...ară?! Cum să te iubească străinii, dacă până şi ai tăi se lasă de tine?)




*Fragment din eseul inspirat de memoriile basarabencei Eufrosinia Kersnovskaia (1908-1994), intitulate Cât valorează un om.