Cronica literară
Vitalie Ciobanu

POARTA MISTICĂ A IDENTITĂȚII REFULATE

Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 7-8 / 2010

„Să fi rămas teafăr, ar fi fost predestinat să schimbe soarta oamenilor din Republică, unii dintre care, în naivitatea ce-i caracteriza, mai credeau în teoria că formau un popor, alții, de-a dreptul inconştienți, susțineau sus şi tare că erau o națiune. Dar nu erau. Acel grup de oameni încă nu şi-a găsit prorocul ce i-ar purta prin pustiu şi le-ar vorbi despre adevăr…”

Obsesia omului dăruit cu har, legenda „alesului”, a geniului tutelar, chemat să salveze o comunitate debusolată, e veche în mentalul românesc şi extrem de persistentă între Prut şi Nistru, încurajând nu doar un anumit mod, paternalist, de a face politică, ci şi alimentând imaginarul artiştilor basarabeni, conectați la acest „freamăt” al conştiinței colective. Talentat om de teatru, creatorul unor ziare şi, mai nou, managerul primei televiziuni de ştiri din Basarabia, Jurnal TV, dramaturgul Val Butnaru a surprins lumea literară editând la mijlocul lunii mai a acestui an un roman: Cartea nomazilor din B. – rod al unui proiect comun, inițiat de editurile RAO de la Bucureşti şi Prut Internațional de la Chişinău. Volumul, din care am reprodus citatul cu italice, a fost lansat în cadrul unei manifestații de amploare la Uniunea Teatrală din Chişinău, scenariul mai cuprinzând un concert al unei trupe de instrumentişti şi un spectacol după o piesă a dramaturgului: La Veneția e cu totul altfel, scrisă şi montată în anii ’90 – un timp al „marilor speranțe” (ca să citez titlul unui faimos roman de Charles Dickens), când basarabenii descopereau, entuziasmați, Occidentul. Romanul de acum acoperă, dimpotrivă… marile decepții, incapacitatea moldovenilor de a se smulge de sub vraja torționarului cu care s-au înfrățit. Vorbitorii au subliniat la lansarea cărții lui Val Butnaru sugestiile artistice, sursele de inspirație livrate de actualitatea imediată, cum ar fi deportările staliniste sau, la celălalt capăt al impresiilor, anumite situații, descrise cu mult umor, extrase din viața literară de la Chişinău, în care preşedintele Uniunii Scriitorilor este mereu plecat pentru schimb de experiență pe diferite meridiane exotice, în Peru sau Taiwan, iar lumea prezentă la o reuniune literar-mondenă se întrece în elogii gratuite la adresa autorului, executând ritualul provincial al „tămâierii” confratelui pizmuit. şi adevărul este că puțini din cei prezenți la lansarea Cărții nomazilor din B. apucaseră să o citească...
E drept că romanul lui Val Butnaru se lasă mai greu descifrat sau rezumat în câteva propoziții, prin simpla reproducere a tramei gândite de autor. Nu e o istorisire în sensul clasic al termenului şi nici o incursiune în spiritul literaturii „mizerabiliste” de azi, ci o satiră acidă, malițioasă la adresa unei lumi periferice, detracate, dezmățate în moravuri, o narațiune care nu-şi refuză ispita textualistă, autoreferențialitatea: faptul scrierii unui roman cu titlul Cartea nomazilor din B. este un element al subiectului. Autorul agață de ramurile arborelui „realist” globuri colorate, oglinzi cu ape înşelătoare, protuberanțe ce conferă o stranie materialitate, pe alocuri de basm, romanului său, ca în Alice în țara Minunilor , ademenindu-ne în cotloane fantasmagorice şi suprarealiste. Mixajul de planuri pretinde cititorului o acomodare nu tocmai facilă cu textul şi poate să contrarieze până în momentul în care, înarmat cu răbdare, reuşeşti să decodifici formula, să-i accepți convenția insolită.
„Republica” lui Val Butnaru este condusă de un Preşedinte bețiv, care obişnuieşte să se trezească mahmur diminețile şi pe acest fond depresiv să ia cele mai năstruşnice decizii. Îşi organizează agapele precum oricare funcționar de partid, sovietic, trimițându-şi aghiotantul după votcă şi salam la alimentara din colț. Îi place vânătoarea şi băile de mulțime, e mediocru şi răzbunător, îşi lichidează inamicii politici fără nici o ezitare, îşi bagă la balamuc colaboratorii infideli, se lansează în intrigi meschine, îşi ațâță consilierii unul împotriva celuilalt, e ipocrit cu emisarii occidentali şi cât se poate de tranşant în ordinele date poliției politice. Preşedintele îşi petrece vacanțele la Karlovy Vary. Realizezi cu uşurință ce figură politică din Moldova de azi a inspirat acest personaj literar: unul de care nu putem scăpa ca de o piază rea. Mai ales că Preşedintele din Cartea nomazilor… a avansat în carieră servind cu sârg regimul sovietic şi poartă pe frunte o pată neagră, adică e „însemnat”, cum se zice în popor. Iată o scenă caracteristică, cu Preşedintele şi Madame Furri (o altă figură emblematică, care ne duce cu gândul la coraportoarea CE pentru Republica Moldova), o bătaie gastronomică, demnă de serialul Stan şi Bran, în care marele cârmaci reacționează violent când aude din gura doamnei emisar motivul pentru care aceasta i-a dăruit lui Raul – liderul Opoziției din Republică – o maşină zburătoare:
„Supărat pe decizia Occidentului, apucă cu ambele mâini fața de masă şi o trase energic spre sine, mişcare în urma căreia pe parchetul lucitor începură să cadă felii subțiri de peşte roşu garnisite cu lămâi verzi; urmate de găini umplute cu ficat de batog; sticle pântecoase cu vin de la baza militară; caşcaval mărunțit, împănat cu dungi subțiri de usturoi; vinete răsucite, legate cu fire de țelină, stropite cu sos picant. Vinetele au atras atenția doamnei într-un mod cu totul special şi s-a întrebat, involuntar, de ce oamenii din partea locului le numesc „limba soacrei”? Aceeaşi cale urmară pârjoalele din piept de curcan şi impozantul tort Napoleon (…) În cele din urmă, veniră şi rândul paharelor de cristal şi al ceştilor de porțelan, însoțite de un ibric smălțuit, lucrat de mâna unui anonim meşter chinez. După ce toate aceste bucate şi piese plătiră tributul cuvenit legii gravitaționale a Pământului, Preşedintele înşfăcă de jos o găină umplută cu ficat de batog şi o ridică deasupra capului: – Să zboare deasupra mea? repetă întrebarea şi aruncă găina în direcția Occidentului ingrat. La acea oră însă trăgătorul de elită nu mai întrunea calitățile din tinerețe şi pasărea, preparată de o gospodină harnică, dar anonimă, ca şi meşterul chinez, vâjâi pe deasupra capului lui Furri şi se opri în peretele opus celui cu diplome de onoare. Pentru o clipă, Preşedintele îşi aduse, din nou, aminte de copilărie: tot aşa cădea cu zgomot găina în ceaun când mama pornea o zeamă. – Il est fou! Il est fou!, strigă îngrozită funcționara, căutând disperată calea de salvare.” (p. 55)
Fantasticul se manifestă la nivelul altor personaje. În primul rând, Călugăru (nume propriu) – un oracol neoficial al Republicii, o voce a „societății civile”, un estropiat fizic, fără mâini şi picioare, pe care şi le-a pierdut în copilărie, atacat de nişte porci în grădina unde fusese uitat de maică-sa. Călugăru e cocoțat în spinarea unui Păun zburător şi pendulează între cer şi pământ, colportând mesaje şi profeții, pronunțând sentințe la adresa semenilor săi întregi la trup, dar slabi la minte. „Pocitania” are un suflet ecologic, ca făpturile din Avatar, locuieşte într-o peşteră în pădurea Călăreților, alături de alte zburătoare, pe care le apără de intervenția distrugătoare a trupelor guvernamentale. Împreună cu acele păsări Călugăru călătoreşte prin fascinante tuneluri subterane, de unde contemplă imaginea răsturnată a lumii, ca printr-un tavan de sticlă. Stă de vorbă cu Nucul Bătrân (un rezervor al înțelepciunii ancestrale) care a inventat o poveste despre o femeie ce va încerca să urce pe trunchiul său noduros, dar va sfârşi trist. La marginea unui teritoriu îngrădit, numit sibilinic A&O, nişte muncitori vor instala la sugestia lui Călugăru o Poartă masivă de lemn, cu proprietăți miraculoase: oamenii care trec prin ea nimeresc într-o altă dimensiune existențială, în care noțiunile obişnuite de timp şi spațiu sunt abolite, unde poți să vizitezi trecutul, să-ți cunoşti strămoşii îndepărtați şi unde rişti să te întâlneşti… cu tine însuți. Mai exact cu faptele tale inavuabile, ruşinoase, criminale uneori, aşa cum pățeşte Anghel Rota, zis Îngeru, un sfetnic prezidențial, căzut în dizgrație. Teritoriul ciudat în care nimereşte seamănă cu un platou de filmare, în care se toarnă, concomitent, scene din câteva pelicule istorice. Într-o gară, pufneşte un mărfar ticsit cu deportați basarabeni, sub supravegherea soldaților sovietici, oamenii încarcerați ling picăturile de apă de pe pereții vagonului, după ce li s-a dat să mănânce peşte sărat şi li s-a aruncat apă ca unor animale; un copil de 5 ani plânge pentru că i-a intrat o aşchie în limbă; o femeie îşi caută fiul printre cei arestați, e snopită în bătăi de un tânăr locotenent cu pată neagră pe frunte (e viitorul Preşedinte al Republicii); sora mai mică a acesteia e maltratată într-un subsol al NKVD de acelaşi ofițer, prilej cu care Îngeru (alias Anghel Rota) află identitatea tatălui său, având cumplita revelație că s-a născut în urma unui viol, săvârşit de anchetator. Un tătar din Bugeac, Ghirai Mârza, fuge cu o fată creştină pe care o leagă de oblâncul şeii, încercând să scape de ceata urmăritorilor înarmați cu lănci – episodul s-a întâmplat cu vreo două sute de ani mai devreme; într-o cocioabă, pe malul unui râu, câteva străduțe mai la vale, un domn elegant şi două femei, în veşminte de la începutul secolului, fac conversație şi beau vin franțuzesc, ca într-o piesă de Cehov sau Ionesco (reminiscențe de dramaturg!). Cea mai în vârstă, imobilizată într-un cărucior, este strănepoata fetei răpite de tătar. Anghel Rota şi vărul său, Fedos, zis şi F.F., care vizitează acest ținut fabulos, trecând prin Poarta mistică, sunt spectatori invizibili, nu pot interveni în derularea evenimentelor la care asistă – evenimente încremenite într-o repetitivitate de coşmar, interminabilă. Că e vorba de Îngeru, care şi-a asasinat, când era tânăr, două iubite într-un acces de gelozie, într-un oraş de pe Volga, sau de Fedos, directorul rezervației A&O, copilul din trenul cu deportați căruia i-a intrat aşchia în limbă. Aventura lor în teritoriul interzis seamănă cu un fel de revizitare a propriei conştiințe, ei trec printr-un un purgatoriu de felul „camerei” din Stalker-ul („Călăuza”) lui Tarkovski – refugiul sufletelor rătăcite. Întâlnirea cu „eul” refulat se dovedeşte însă o încercare prea dură, şi F.F. incendiază Poarta, spre deosebire de personajele cineastului rus, care-şi reprimă în ultimul moment pornirile distructive față de „camera” din Zonă.
În comparație cu acest trecut damnat, ascuns în pliurile conştiinței individuale – sunt, după părerea mea, cele mai memorabile secvențe din roman –, prezentul Republicii (cu sau fără „îngeri”) apare ca o caricatură: agapele, evenimente literare, scandalurile politico-sexuale, traficul de influență, coruperea Opoziției şi chiar crima au o tentă hilară, derizorie, grotescă. Conturul pe alocuri dramatic al personajelor se stinge în scenografia suprarealistă a „reprezentației”, alimentează un orizont de tip fantasy – pitoresc, fastuos, excelent stăpânit stilistic (Val Butnaru ar putea da lecții de scriitură şi unora dintre romancierii noştri… licențiați!), dar mai puțin convingător din punct de vedere estetic, compozițional.
Convenția romanului scris pe măsura lecturii rămâne insuficient exploatată, unele idei, cu încărcătură simbolică şi moralistă, sunt mai degrabă enunțate tezist decât sugerate prin acțiune. Autorul imaginează un final lirico-filozofic: întâmplările cărții sunt derulate în sens invers, precum banda unui film, prin zborul subteran al pustnicului estropiat, care poartă spre o lume mai bună sufletele unor tineri omorâți într-un accident de maşină, accident regizat de serviciile secrete ale Preşedintelui. Moartea profetului care a vorbit în deşert (un fel de „resorbție” a lui Călugăru în sânul naturii-mamă) expune un mesaj legat de reversibilitatea fatalității: cât de departe ar trebui să coborâm în istorie, pentru
a-i preveni consecințele negative, pentru a face alegerile potrivite, pentru a ne schimba destinul?... O atitudine mai degrabă elegiacă, defetistă, favorizând lunecarea în reverii mitice, răscumpărând nişte realități mereu mai puternice decât voința noastră. Sunt întrebările retorice ale unui popor învins, cu o mentalitate mult prea străină de etica protestantă, de spiritul Occidentului, un popor care a sfârşit prin a-şi contempla, extatic, propriul dezastru.


Val Butnaru, Cartea nomazilor din B., Editurile RAO şi Prut Internațional, 2010