Cronica literară
Nicoleta Dabija

DJ VU, SCURT MISTER CARE NE MAI REȚINE

Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 7-8 / 2010

Iau partea celor puțini care îşi protejează intactă, chiar dacă ascunsă, încrederea în fenomenul straniu al déjà vu-ului. Deşi nu delimitez pe deplin credința de voința de credință. Căci nu e încrederea mea adevărată în urma trăirii repetate a senzației identității neliniştitoare între o stare prezentă şi un trecut indefinibil, sau nu e în primul rând asta, ci, recunosc, adesea e numai dorul metafizic de mister, greu de descoperit altminteri într-o realitate care nu încetează să ne ajusteze, să ne treacă în corporalitate, să ne măsoare.
Expresia e încetățenită, o folosim uneori, cu sau fără convingere, îi dăm acreditare sau vorbim despre ea însoțindu-ne obligatoriu de un zâmbet ironic, să nu părem cumva naivi ori posesorii unor inocențe care au devenit astăzi grave şi ridicole neajunsuri. Dar măcar în clipa aceea a trăirii, îndrăznesc să mă consolez, fiecare s-a întrebat pe sine dacă nu e cu putință să încapă adevărul şi în senzația de déjà vu, chiar dacă adresarea a fost repede suprimată, catalogată la cele imposibil să li se dea dreptate.
Apariția unui volum, menit să diferențieze nu doar interpretările asupra fenomenului, dar şi istoria îndelungată şi victoriile temporale ale acestuia, este implicit un prilej de uimire şi de întrebare, indiferent de tabăra de opinii la care aderi. Citind cartea lui Remo Bodei, Senzația de déjà vu (traducere din limba italiană de Alex. Cistelecan, Editura ART, Bucureşti, 2009), gândul că s-a scris şi se poate scrie aşa de mult despre un sentiment pe care-l evaluam intim şi misterios, m-a frapat cel dintâi. Stufoasa bibliografie pe care autorul o desfăşoară în note, ca să alunge tocmai impresia că ar fi vorba despre o trăire neglijabilă, a adus cu sine jena asupra propriei ignoranțe. Îmi erau cunoscute anumite teorii, îndeosebi din spațiul filosofiei, dar nu le vedeam originea în senzația de déjà vu, stăpânită şi eu probabil de prejudecata că o trăire marginală, chiar dacă prețioasă, nu poate fi teoretizată, transformată în viziune.
Câteva mostre ale istoriei ei, descrise de Remo Bodei, le punctez de asemenea. Expresia de déjà vu, ca atare, este se pare destul de târzie, apare folosită de Émile Boirac în 1876, iar în formă mai explicită de Louis Dugas, în 1894. Se presupune însă că experiența care trimite sufletul pentru un moment în confuzie temporală a condus şi la doctrina pitagoreică a metempsihozei (regăsită apoi la Platon), şi mai ales la teoria eternei reîntoarceri a aceluiaşi a stoicilor (valorificată mai târziu şi de Nietzsche). Aristotel respinge fenomenul,
clasându-l la capitolul „tulburări psihice”, în timp ce Augustin îl asemuieşte „ispitelor diabolice”, întrucât contravine fundamentelor credinței creştine (nu întâmplător s-a dezvoltat în cultura păgână).
Senzația de déjà vu a cunoscut chiar un secol de glorie, de la începutul veacului al XIX-lea până după Primul Război Mondial (când pare să dea semne de oboseală, şi din pricina absenței de noi teorii filosofice care să o justifice). A marcat interpretări psihanalitice (precum cea a lui Jung, care pune senzația de eternitate pe seama întâlnirii sinelui cu arhetipurile, întâlnire care se manifestă în dublă tendință. Pe de o parte, eul se simte anihilat şi absorbit de forța inconştientului colectiv, iar pe de altă parte, riscă să plonjeze în non-sens încercând să se sustragă arhetipurilor), a fost exprimată în versuri (poeme întregi din Dante Gabriel Rossetti şi Giuseppe Ungaretti sunt inspirate de ea), a generat eliberarea unor viziuni influente în filosofie (cea a „elanului vital”, a lui Bergson, care explică senzația de déjà vu ca neatenție față de viață. Eul ajunge scindat şi se priveşte de la distanță, îndepărtat de sine, identificând prezentul cu un trecut mort. Nietzsche revine cu „eterna reîntoarcere a identicului”. Tot ceea ce trăim am mai trăit cândva şi vom trăi şi altădată, iar senzația de déjà vu este acreditarea acestei idei).
După al Doilea Război Mondial, fenomenul reintră în atenție, dar cu deosebire în mediul psihanalitic şi medical, unde preocuparea se reduce la localizarea cerebrală şi la cauzele clinice ale senzației de déjà vu. Cea mai frecventă explicație este aceea că fenomenul depinde de un fel de epilepsie care loveşte lobii temporali, mai ales pe cel stâng. Se petrec uneori disfuncții trecătoare a mecanismelor cerebrale. Dar fireşte, oricâte ar fi şi oricât de elaborate, explicațiile ştiințifice sunt limitate, căci nu comunică ceva despre efectele pe care le are fenomenul asupra conştiinței umane, despre cum o ia el în stăpânire. Nu aflăm nimic despre mirarea care ne împietreşte dintr-odată, însoțită de îndoială şi generatoare de nelinişte, nici despre „dezorientarea temporală” care atrage şi tulbură deopotrivă.
Dacă ar fi reductibil la defectele de construcție corporală, la slăbiciunile fizice ale creierului, cum am explica „familiaritatea stranie” în care ne cufundă fenomenul de déjà vu, ori faptul că suntem vrăjiți de trăirea lui, dar totuşi refuzăm adevărul pe care-l şopteşte? Ce importanță are o disfuncție cerebrală întâmplătoare pusă față în față cu efectul ei, cu acel „ca şi cum” al timpului care nu şi-a oprit mersul, deşi un alt sine iese din noi şi îşi permite să devieze, să staționeze şi să privească de la oarecare distanță eul situat în ireversibilitatea temporală? Ne locuieşte oare un străin, care ştim că ne aparține, dar nu-i putem distinge trăsăturile? Cum să valorifici ştiințific un moment în care nu mai faci diferența între fragmentele de timp, în care le percepi pe toate într-o misterioasă omogenitate?
Răspunsul la întrebări este negativ. Ceea ce nu presupune că explicațiile de alt tip o duc mai bine. Epoca atenției intense pentru fenomenul de déjà vu a trecut, misterul a căpătat caracterele unei trăiri excepționale, desuete sau utopice. A trecut timpul crizelor de identitate, sau sunt spirite rare cei care mai au răgazul să le resimtă. Încet-încet, ne-am lăsat absorbiți de societate, de limitele ei şi de grabnica-i evoluție. Realitatea stranie se deschide astăzi doar pentru eul aflat într-o altfel de evoluție, pentru cel care nu se poate acorda prezentului fără să se pună în acord mai întâi cu trecutul său. Pentru acesta senzația este terapeutică, mângâietoare sau funcționează ca un refugiu-avertisment, semn că omului i-a scăzut pofta de viață, şi că este timpul re-echilibrării.
Restul, mereu în majoritate, caută să uite grabnic fenomenul straniu al identității dintre prezent şi trecut, privându-l de profunzimi, de sensuri, reducând-l la dimensiunea corporală şi inevitabilele-i neajunsuri. O realitate fără mister e comodă şi preferată de cei obişnuiți de-acum să trăiască doar în afară. Bunul interpret refuză să creadă însă că dorința metafizică de necunoscut a luat sfârşit. În lăuntrul lui, ea îşi joacă încă rolul, aşa, neaşteptat şi bizar cum se întâmplă să fie. Nu în zadar continuă să valideze visul eternei reîntoarceri a aceluiaşi, pe cel al metempsihozei ori măcar priveşte ca pe un pariu câştigat cu viața revelațiile de-o clipă ale déjà vu-ului, care îl scot din cotidian şi îi reamintesc gustul neobişnuitului. Cartea lui Remo Bodei este o justificare şi o confirmare a căutării şi credinței interpretului în încă prezența misterului.