Note clasice
Liviu Franga

MODERNITATEA ŞI ACTUALITATEA ANTICHITĂȚII

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2010

Însemnări retrospective pentru stimularea reflecției (IV)


B. DIN ISTORIA FILOLOGIEI CLASICE CA ŞTIINȚă GLOBALă A ANTICHITăȚII
1. Momentul constitutiv: ştiința cuvântului devine emblema cognitivă a Antichității clasice

Antichitatea greco-romană şi-a definit propriul obiect de studiu încă de timpuriu. Desigur, un obiect parțial. Va trebui să aşteptăm era modernității pentru a vedea configurându-se o ştiință globală, şi nu doar una parțială – şi anume, cum vom nota imediat mai departe, filologică – a Antichității.
Când facem precizarea „timpuriu”, ne gândim la vârstele culturale delimitate în interiorul Antichității clasice, a celei greceşti, în speță. Antichitatea a început să reflecteze asupra producției şi produselor culturale proprii nicidecum la sfârşitul evoluției sale istorice, printr-un fel de recapitulare-bilanț culturală, cum poate ne-am aştepta. Dimpotrivă, momentul constitutiv al reflecției antice asupra propriei activități culturale şi asupra sensului acesteia se plasează înainte cu mult ca Antichitatea clasică să-şi fi etalat ansamblul creației sale culturale. Aceasta este o primă observație.
Cea de-a doua se referă la obiectul de studiu. Reflecția antică, respectiv cea greacă, despre valoare în domeniul cultural-spiritual a început chiar cu producția literară de expresie greacă. Autoevaluarea valorică, precum şi primii paşi în domeniul teoretic al valorizării culturale, au pornit de la fenomenul literar, de la arta bazată pe cuvânt (în primul rând cel rostit, mult mai târziu cel vizualizat, scris). Producțiile literare ale unei Antichități resimțite deja ca arhaice, dar plină de calități modelatoare, au alcătuit cel dintâi obiect de studiu în cadrul procesului de reflecție a Antichității asupra ei înseşi şi, implicit, de autoevaluare. Antichitatea a început, astfel, să-şi contruiască o imagine – şi, apoi, o teorie veritabilă – despre sine însăşi, ca existență în plan cultural, pornind de la literatură, în sens larg, adică de la producțiile artistice ale cuvântului.
Prin urmare, cea dintâi ştiință a Antichității clasice, văzută ca autoreflecție, ca reflecție asupra ei înseşi şi nu ca reflecție în sine şi în general, a fost ştiința cuvântului. Ea s-a numit, în spațiul unde s-a născut – cel grecesc, aşa cum am amintit deja –, filologie.
Termenii „filolog” (gr. philologos, lat. philologus) şi „filologie” (gr. philologia, lat. philologia) au apărut, aşadar, pentru prima oară în epoca elenistică, în spațiul cultural al Alexandriei de la gurile Nilului, undeva în ultima treime a secolului al IV-lea a. Chr. Cei doi termeni desemnau, în această fază inițială şi embrionară, fie persoana ataşată de lectură sau de conversația cultă – gr. ho philon logous, „cel care iubeşte cuvintele”, „iubitorul de cuvinte” –, fie o astfel de preocupare.
Un remarcabil pas înainte aduce următorul veac, al III-lea elenistic. În această explozivă perioadă a dezvoltării culturii greceşti, cei doi termeni vor cunoaşte o restrângere, dar, totodată, şi o semnificativă specializare semantică. Astfel, în veacul expansiunii aproape nelimitate a culturii greceşti în toate regiunile elenofone ale Mediteranei, şi chiar şi în cele anterior neelenofone, termenul philologos va desemna acea categorie specială de intelectuali care s-au dovedit iubitori (philo-, de la verbul philein, „a iubi”) ai cuvântului (logos), acum din ce în ce mai mult transmis pe calea scrisului şi prin intermediul şcolii.
Grecia elenistică a secolului al III-lea a.Chr. va cunoaşte, astfel, prima specializare clară a preocupărilor ştiințifice legate de cuvântul scris şi rostit. Preocupările gramaticilor (gr. hoi grammatikoi) se vor deosebi net de cele ale iubitorilor de creație literară (variată ca subiect şi domeniu, nu neapărat beletristica propriu-zisă), gramaticii tinzând, de acum înainte, să se ocupe de limba operelor literare şi de limbaj în general, de vorbire, de originile, funcțiile şi normele ei. În schimb, „literații”, „filologii” – în interiorul cărei grupări au început să se distingă, tot în secolul expansiunii maxime a culturii (literare) greceşti, criticii (hoi kritikoi), în calitate de valorizatori ai textelor, analizate şi interpretate în sine sau comparativ – şi-au îndreptat atenția cu precădere spre textul scris al unei opere literare sau alta, în vederea epurării de greşelile transmise prin copiere manuală (multiplicare de mână), operație de „curățare” care s-a numit, cu un termen latin ulterior, emendare (emendatio). Pe de altă parte, aceiaşi filologi au căutat să şi comenteze edițiile diferitelor texte literare, fie prin note manuscrise direct ataşate textelor respective, fie prin volume separate de comentarii exegetice: mitologice, legendar-istorice, astronomico-naturale, geografice etc., comentarii destinate unei înțelegeri adecvate, chiar actualizate, a operelor (în primul rând cele vechi: Homer, Hesiod, liricii arhaici etc., dar şi acelea mai apropiate în timp: tragicii şi comediografii, alți autori mai recenți etc.).
Este cunoscut faptul că primul savant grec care a utilizat, să spunem oficial, termenul de „filolog”, aplicat lui însuşi, a fost Eratosthenes din Cirene, succesorul, după anul 236 a. Chr., al celui mai reprezentativ poet elenistic (Kallimakhos) la conducerea faimoasei biblioteci din Alexandria (probabil cea mai impozantă pe care a cunoscut-o Antichitatea). „Emblema” de filolog va fi acordată, de acum înainte, oricărui poet care va activa în cadrul acestei biblioteci sau, cu atât mai mult, o va conduce.
Prin urmare, autentica filologie, în sensul originar, etimologic, al acestui termen, a văzut lumina zilei în epoca elenistică şi în spațiul ei alexandrin. Instituții publice de-a dreptul grandioase, precum „Muzeul” (conceput ca lăcaş al Muzelor: gr. Mouseion < he Mousa, „Muza”) sau numeroase biblioteci, au fost întemeiate de dinastia regală a Ptolemeilor, succesoarea faraonilor egipteni, ori de alte dinastii din alte spații elenistice, precum aceea a Seleucizilor, din regatul Pergamului. Faptul a provocat o emulație extraordinară în domeniul culturii. S-au copiat şi multiplicat extrem de numeroase texte în redactare manuscrisă. Scrisul şi produsul lui direct, cartea (to biblion, de aici, he bibliotheke), au devenit acum un adevărat fetiş. Ordonarea, clasificarea, înregistrarea, păstrarea şi conservarea manuscriselor – pentru a lăsa deoparte multiplicarea lor – au impus un efort efectiv uriaş. Generații după generații de filologi, instruiți şi instruind, la rândul lor, în umbra Muzeului, au adunat şi studiat, în acea veritabil fabuloasă bibliotecă din Alexandria (repet, numită „a Muzelor” sau „lăcaşul Muzelor”, to Mouseion), practic toate cărțile venite din toate colțurile lumii greceşti, existente din cea mai îndepărtată vechime până atunci.
Rezultatul direct cel mai important din punct de vedere cultural-literar a fost o ordonare (mai exact, o limpezire, o clarificare) foarte bine venită a întregului material pe care literatura – în speță, cea scrisă, dar într-un sens foarte larg, de
c u l t u r ă l i t e r a r ă – îl produsese în Antichitatea greacă. Toate operele scrise, inclusiv cele care ieşeau din sfera propriu-zisă a artei, dar rămâneau, în concepția vechilor greci, în sfera şi competența Muzelor – de pildă, operele ştiințifice, cum erau cele de astronomie sau de medicină, sau cele tehnico-aplicative –, au fost supuse unor clasificări riguroase. Spiritul ordonator-clasificator, specific savanților greci elenistici, bazat pe o acribie şi o minuție ce nu-şi vor mai găsi corespondent, cel puțin în Antichitate, a avut o acțiune extrem de benefică în aria specifică a literaturii. Atunci s-au cristalizat pentru prima oară şi pentru totdeauna viitoarele instrumente ale teoriei şi istoriei literare, precum conceptele de gen, specie / categorie, creator / poet, creație / poezie, obiect / produs / poem, reflectare, purificare etc., concepte intuite în mod genial de un filosof de talia lui Platon (de exemplu, cel de mimesis, „reproducere”, ”redare”, „imitație”) sau concepte teoretizate de un alt geniu al ştiinței greceşti, Aristotel (un alt exemplu: faimosul concept al „purificării” estetice, he katharsis) , dar asamblate într-un sistem de sisteme teoretice abia de către erudiții, savanții Alexandriei, Pergamului, Cyrenei etc.
Revenind la obiectul strict al nou apărutei ştiințe a filologiei, necesitatea alcătuirii de cataloage pentru uzul custozilor, dar şi al publicului bibliotecilor – folosim pluralul, deoarece, într-un interval de 3-4 secole, practic în toată lumea greacă, apoi greco-orientală şi, finalmente, greco-romană a arealului mediteranean, în orice cetate în care a existat un grup, fondator sau nu, dar elenofon, a apărut, mai devreme sau mai târziu, şi o bibliotecă – a condus la apariția unui nou demers pur filologic, întâlnit doar sporadic, ocazional, până atunci: autentificarea operelor atribuite unui autor / scriitor sau altuia, mergând până la certificarea existenței reale – şi nu fictive, imaginare, plăsmuite cu un scop subiacent – a unui autor / scriitor anume. Astfel, pe de o parte paternitatea lucrărilor, pe de alta viața şi activitatea autorilor au intrat, cu fermitatea dreptului de cetate, în aria preocupărilor de bază ale filologului antic, în primul rând şi prin excelență grec.
În consecință, acestea au fost premisele care au condus la apariția istoriei literare, în aceeaşi mirabilă vârstă a Antichității clasice – cea elenistică şi post-elenistică – în care necesitatea creării şi multiplicării de ediții noi ale operelor scriitorilor studiați în şcoală, ca şi pentru publicul (mai mult ori mai puțin larg) iubitor de cultură, ediții însoțite întotdeauna de un larg evantai de comentarii erudite, a determinat mirabila şi rapida dezvoltare a studiilor filologico-gramaticale, răspândite, efectiv, în tot spațiul elenității culte: în Grecia helladică, în Asia Mică şi Mijlocie, în tot nord-estul Africii. Astfel, în afara Atenei şi a Alexandriei – cele două veritabile focare şi tezaure de cultură ale întregii Antichități, şi nu doar greceşti –, s-au ridicat, pe rând, la reputația celebrității oraşe exclusiv culturale, precum – în primul rând – Pergamul, a cărui bibliotecă rivaliza cu aceea din Alexandria, dar şi Efesul, insula Rhodos, Tesalonicul, iar în era creştină Bizanțul, devenit „oraşul lui Constantinus”, gr. Konstantinoupolis, lat. Constantinopolis.
Se poate afirma, fără urmă de îndoială, că, începând cu mirabilul secol al III-lea a. Chr. Şi continuând fără întrerupere până la finele Antichității, ştiința cuvântului – cum ni se pare cel mai potrivit a echivala străvechiul termen grecesc philologia – a dobândit statutul de emblemă cognitivă totalizatoare a Antichității, de ştiință simultan pivot – ca ax al ordonării şi sistematizării celorlalte domenii ale cunoaşterii – şi pilot – rolul de stindard sau port-drapel (dacă pot să mă exprim adecvat pe această cale metaforică) al înainării cunoaşterii, în vederea unei cât mai largi formări a personalității umane pe calea educației instituționalizate, altfel spunând a şcolii. Într-adevăr, marii filologi, greci şi romani, au fost şi mari profesori. Amintesc numele unor reputate personalități ale filologiei şi şcolii alexandrine, ca Zenodot din Efes (cca 284-246 a. Chr.), Aristofan din Bizanț (cca 257-180 a. Chr.), Aristarh din Samothracia (cca 181-146 a. Chr.), Krates din Mallos (cca 210-140 a. Chr.), iar în lumea romană un Aelius Stilo (sec. II-I a.Chr.), elevul său, M. Terentius Varro (116-27 a. Chr.), apoi filologii şi erudiții veacurilor imperiale, ca M. Cornelius Fronto, Aulus Gellius, M. Servius Honoratus, Aelius Donatus, Porphyrio, Charisius şi foarte numeroşi alții târzii (dintre care Macrobius aparține încă Antichității, iar Isidorus Hispalensis deschide deja Evul subsecvent). Intrând şi în uzul latinei, ca împrumuturi neologice, termenii de origine greacă grammaticus, criticus şi philologus au denumit o anumită comunitate de preocupări atât de specifice Antichității clasice – respectiv, preocupările literar-lingvistice –, cât şi fiecare dintre tipurile de specializare consacrate explicitării conținutului sau formei textelor literare şi, de aici, ale vorbirii în general.
Putem observa şi un fenomen de ordin evolutiv, interesant şi semnificativ totodată. Spre sfârşitul Antichității, constatăm sporirea extensiunii, dar şi a ponderii cuplului de termeni philologus-philologia, care tinde să-i înglobeze pe ceilalți şi să-i presupună. Reunite, limba şi literatura se vor scufunda în adâncimile cunoaşterii filologice.