Cronica literară
Grațiela Benga

DIN GALOPUL SINGURĂTĂȚII

Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2010

În 1993 poetul Ion Monoran se pregătea, în sfârşit, să iasă în lume. Se consacrase în anii ’70 la cenaclul timişorean „Pavel Dan”, se bucurase în anii ’80 de aprecierea redactorilor de la „Amfiteatru” şi „Viața Românească”, dar debutul în volum a întârziat să apară, într-o vreme în care optzeciştii respirau solidar aerul poeziei. Cumpăna din 1989 a fost trecută de Ion Monoran cu firescul sublim al celor capabili să scrie, memorabil, istoria. La câțiva ani după ce predase, în stradă, lecția şi exigențele li-bertății, a găsit răgaz pentru a înmâna editorului un prim volum. Se numea Locus periucundus şi cuprindea versuri scrise între 1975 şi 1989. Poetul avea patruzeci de ani. Dar, deşi nu a întârziat la tipar, Locus periucundus a apărut postum.
Ion Monoran ar fi putut avea un alt destin. O şansă în plus. Poemele lui ar fi putut sta la căpătâiul unei generații. Cu optzeciştii are destule în comun, deşi nu adoptă explicit formula lor poetică. Ar fi devenit, la timpul potrivit, un poet emblematic. Iar douămiiştii ar putea descoperi un poet mai viu decât ar lăsa să se bănuiască încrâncenatele delimitări de etapă. Însă Ion Monoran a avut destinul lui, cu sincope şi fracturi care i-au definit alcătuirea ascunsă. L-au ghidat adevărul, libertatea şi disciplina cunoaşterii. Căci Ion Monoran, rebelul exmatriculat din şcoală pentru că voia să vadă lumea de dincolo de frontieră, solda-tul chinuit într-o unitate specială de muncă, era un autodidact ce se supunea, umil, disciplinei cunoaşterii. Şi poeziei. Nu şi-a căutat drama, ci a trăit-o – transformând-o din rezultat al unor conjuncturi nefericite în catalizator al evoluției. Ori în argila din care se frământă poemul. Biografia şi bibliografia lui Ion Monoran, un „tânăr cu plete”, arată cum poți să alegi singur traseul pentru care ai fost ales şi să-ți exploatezi destinul ca materie primă a efortului creator. „M-am născut în provincie// n-am studiat filozofia dreptul/ nici autor de canțonete celebre nu sunt/ poet angajat sau colaborator la reviste// iubesc viața concretă/ imnul muşchilor libertatea sărutul// oraşul acesta ființă de care v-am mai vorbit// sunt un mesteacăn tânăr// cobor în stradă/ fără regrete// drumul meu contradicția nădejdea/ abia a început.” (p.40)
Drumul lui Ion Monoran nu urmează o cale unidimensională, ci se desfăşoară, mai degrabă, în jurul lui „eu însumi”, conceput ca termen iradiant. De altfel, acesta este şi numele volumului ce adună poemele nepublicate ale lui Ion Monoran. Îngrijită de Viorel Marineasa şi Daniel Vighi, antologia Eu însumi (Cartea Românească, 2009) cuprinde trei secțiuni de poeme inedite, fără titlu, şi câteva fragmente autobiografice. Unitare ca viziune şi (oarecum) deosebite în plan formal, cele trei unghiuri sub care se profilează Eu însumi par să fixeze statutul privilegiat al marginalului, cu gestica lui insurgentă şi cu retorica euforică a beatnicilor.
Însă Ion Monoran e greu de fixat. Aşa cum biografia lui s-a înscris, dincolo de cadrele impuse, într-o evoluție liberă şi într-o neobosită interogare a conştiinței individuale, în poezia sa reperele punctuale lasă loc unei mişcări elastice între filiații şi orientări. Sub calota expresionismului german poate musti prospețimea lui Labiş, Roetke şi Follain se pot întâlni sărbătoreşte cu Paul Celan şi Enzensberger iar Rilke, Trakl şi expresivitatea şocantă a lui Ilarie Voronca dau oricând culoare impactului social, cu tot prozaismul lui contondent. Pe acest fundal poetic, Ion Monoran propune monodersilismul (termen ce reuneşte silabe din numele lui şi ale prietenilor Adrian Derlea şi Mircea Bârsilă) şi îl ilustrează prin modul în care leagă poezia, indisociabil, de viață. Până şi în împrejurări care par lipsite de sens, Ion Monoran vede rădăcina lor comună. Lumea e privită prin ochii poemelor şi redată prin cuvinte cu tăiş de scalpel. La fel ca destinul, poezia îi este lui Ion Monoran consubstanțială. Nu există în afara poetului, nu îi este dată într-o clipă de har pentru ca apoi să-l părăsească secătuit. Poezia intră în conformația lui nativă, îi este coexistentă într-o formă subtilă, redefinind raportul între ceea ce trebuie să facă şi ceea ce are de suportat: „... Am fost un trup bântuit de asceze// ca unul care-a băut bezna din lacri-mile zilei/ ca unul care se îmbată cu inocența/ de cum se lasă seara/ din teama de a nu ajunge un greier steril/ încât uneori când îmi aduc aminte/ mă simt ca un uliu/ şi scriu/ poeme de pradă/ de fapt nişte ghilotine/ pe care le port pe umeri de când mă ştiu.” (p.68) Aflat pe muchia dintre vigoarea explozivă şi incandescența deznădejdii, Ion Monoran percepe nuanțele amestecului neobişnuit în care intră febra aspră a vieții şi efortul conştiinței de a ordona adevăruri într-o lume care, cu obstinație, le refuză.
Vizibil în toate cele trei secțiuni ale antologiei, acest efort ordonator pe care îl face conştiința îşi limpezeşte sensul odată cu trecerea dintr-o vârstă la alta – a omului şi a poeziei, deopotrivă. „Bună ziua, poezie românească ar trebui să-ți spun/ dar până una alta trebuie să mă resemnez la un bună seara./ Dar dacă vreți să fiu optimist faceți două ture de/ coniac şi-am să te laaaaud şi-am să te laaaaud.../ Să nu-mi spuneți mie cuc dacă frații mei papagalii/ n-au să mă imite după ce oi scrie un ditamai poem cu rimă/ garnisit cu vreo trei-patru nume/ de voievozi, cu țara mea de dor/ cu niscaiva lanuri de grâu/ după care voi jubila/ cu strămoşii noştri daci care în frunte cu Partidul i-au învins/ pe romani să contribui şi eu cu ceva la/ formarea omului nou, bogdaproste/ muncitorii de la fabrica de unelte şi scule/ prefa-bricate care aşa m-au aplaudat... zău!” (p.29) Nici lirismul confortabil adăpostit în concavitatea imaginilor edulcorate nu scapă de o şarjă care îi descoperă caracterul de reziduu defunct, fără temei real şi fără orizont: „...Madam Liric ah madam Liric/ la gară priviți pe fereastră/ lăptarul tocmai cară la gară/ geamantanele cu cocori ale toamnei.// cred că am să îmi aprind o mărăşască, madam/[...] // Şi totuşi cât de profund suspinați, madam, în aceste versuri/ în care prin chestii cu curcubeul/ poemul aproape că explodează de optimism în final.// Sunteți de-a dreptul nemuritoare, madam.// Ascultați-mă pe mine/ de-a dreptul nemuritoare deîndată ce voi termina de scris/ aceste rânduri.” (p.30-31) Gestul insolit, impulsionat – în prima parte a antologiei – de un deja dat cu totul inconfortabil, de o realitate socială şi estetică adânc pervertită, va lăsa loc (în celelalte două secțiuni) unui adevăr propriu, creator, distinct de normele imanenței. Implicat profund în registrul contingent al vieții, față de care accentele ironice rămân de cele mai multe ori în plan secund, Ion Monoran descoperă un postulat care îl transcende.
Orizontul poeziei lui înglobează un miez etic a cărui finalitate vie îi conferă elanul eternei reînceperi. Al necontenitei înnoiri. Totul poate fi (încă) făcut, atâta timp cât, în loc să zăbovească între polii existenței – iubire, moarte –, poezia poate deschide individualul spre desăvârşirea lumii. Sensibilitatea etică a poetului intuieşte acel interval al orientării şi al spe-ranței, fiind, în acelaşi, timp, cu totul lipsită de iluzii: „Se cațără pe mine cuvintele a două guri care vorbesc despre dragoste/ dar asta nu mă interesează pentru că multă vreme/ am de gând să nu mai scriu nimic despre dragoste/ N-am de gând să scriu nimic nici despre toamnă/ chiar dacă mai descopăr din când în când/ înăuntrul frunzelor veştejite câte-o prăpastie/ în care pe un os lung şi neobişnuit de alb/ printre nenumărate altele de acelaşi fel, scrie numele meu./ Pur şi simplu aş vrea să scriu despre/ alții, despre cuvintele care de multe ori/ se simt obligate să spună lucrurilor pe nume/ şi asta pentru că în unele cazuri nu-i totul adevărat într-un adevăr/ şi asta pentru că niciodată nu-i destul adevăr într-un adevăr.” (p.99) În lucrurile spuse pe nume se află materia invariabilă a poeziei lui Ion Monoran, chiar dacă apare uneori doar ca îmbobocire finală a unei creşteri care a cunoscut alternanța (şi simbioza) dintre vitalitate şi incredibilă şubrezenie. Sau care a experimentat suprapunerile de sens şi modificările neaşteptate de ton.
Însă luciditatea etică nu poate ignora căderea sub timp, situarea perpetuă între energia vitală şi refluxul discernământului. Sau între invazia multitudinii şi o singurătate esențială – în fața lumii, a conştiinței şi a morții. „...Miliarde şi miliarde în căutare, mereu în căutare/ învârtind vechile burghie ale memoriei/ prin care viața ne pătrunde în oase,// epoca noastră fără ieşire la mare/ întâmpinând marea de forme invizibile a dimineților,// [...] în timp ce// primăvara trece prin muguri/ odată cu viermii albaştri ai țarinei/ şi singur soarele cu cască de radiofonist pe urechi/ ascultă furnica neagră a eterului.” (p.73) Ascunsă în trepidația contingenței, disoluția existențială nu poate fi oprită de „oratori idilici”. În schimb, imaginea poetică surprinde negativul unei lumi care nu-şi recunoaşte deficiențele. Aşază umbrele în lumină, amplificând transferul subtil de la regimul nocturn la cel diurn (şi invers). Parte din natura lăuntrică a lui Ion Monoran, acest transfer reflectă (în chip personal) limbajul temporalității şi drama omului.
Explorarea concretului, cu oraşe, moloz şi conducte, cu „satul sterp cu casele morților în paragină”, potențează un timp al dizlocării tragice, în care omul nu are doar o problemă de dozaj, ci mai ales una de opțiune. Deriva infernală a luat locul delirului ascendent, ale cărui urme se păstrează totuşi în armonia (auto)definirilor poetice. „Ce să mai gândeşti sau să scrii/ când propria ta viață/ e o jumătate de cearşaf alb/ cealaltă jumătate, irecuperabilă, fiind iubirea/ căreia, aşa, încerci să-i defineşti/ cât mai explicit forma/ o proiecție a unui obiect alb şi pur/ ce se interpune relației dintre tine şi tine/ un vis căzut în formă/ şi care împrumută ceva din voluptatea mistică/ a unui însingurat/ care toată viața n-a făcut decât să creadă/ în poeme cu vârste mult mai mari decât cele pe care le avea el/ şi care azi nu mai pot să-i inspire încredere/ chiar dacă născute cu darul unei prospețimi instinctive/ [...] de parcă între arbori şi cer/ între case şi râuri/ există o oglindă/ care ne poate face să trecem de propriile noastre limite/ ca şi de ale lucrurilor/ pentru a ne face să ne dăm seama/ că acolo liniile şi culorile/ nu stau locului nici măcar o clipă/ ci aleargă.” (p.132) Ion Monoran vede realitatea (şi) ca un poem în curs de formulare. Se confundă tainic cu naşterea versului, trăieşte prin aburul respirației lui, dar îl pune, totodată, la îndoială. Insondabilă, poezia rămâne ascunsă în plină epifanie, obligându-l pe poet să se adune în sine din risipirile diverse („poemele mele sunt călătorii ale sufletului de foarte departe”) şi să se interiorizeze, concentrându-se nu asupra cuvântului-ima-gine, ci asupra stării induse de o prezență mascată, fascinantă şi cutremurătoare: „...La douăzeci de ani am învățat să fiu singur.// Poezia e o motocicletă sub piele/ îmi spuneam.// Eu care înțelegeam totul prin metaforă/ sunt convins/ că nu mai e de aşteptat mare lucru de la ea.” ( p. 69)
De la impetuozitatea poemelor care deschid antologia până la discursul amplu, cu pretexte livreşti (Laocoon, Minotaurul, Iov) din ultima secțiune, Ion Monoran resimte cu intensitate variabilă, dar pe o traiectorie constantă, „galopul electric al Singurătății pe şira spinării”. În derizoriul social sau în scenarii vizionare, în irepresibile alunecări tragice, arte poetice sau în arti-culările vocației etice, descoperă armonii riscante, (aparent) contradictorii, alternanțe între verva translucidă şi densitatea mată. Scrise în urmă cu câteva decenii, poemele lui Ion Monoran evoluează surprinzător pe o amplă claviatură de posibilități, sfidător de autentice şi de actuale.