Spectator
Nicolae Prelipceanu

BAZAR TEATRAL

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2011

Dup` atâta frig ?i ploaie, pardon, după atâta timp, s-au adunat premierele în capul bietului spectator, care nu a fost în stare să aleagă decât câteva dintre cele din ultima lună, pentru a le da aici în vileag, cu relele ?i cu bunele lor. Mă uit la programele de sală ?i constat că, din păcate, nu pot da seama decât de spectacole care s-au ținut în Bucure?ti.

Furtuna de Shakespeare
La Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”, am văzut Furtuna lui Shakespeare, în varianta abreviată a lui Victor Ioan Frunză, o viziune rapidă ?i sintetică asupra celebrei ?i lungii piese a Marelui Will. Cu numai patru actori, Ioana Barbu, George Costin, Alexandru Ion ?i Sorin Miron, Victor Ioan Frunză ?i Adriana Grand (decor ?i costume) au făcut minuni, prezentând un spectacol spumos, o parodie în fond, dar care păstrează, cum făceau adevăratele parodii de pe vremuri, toate caracteristicile originalului. Axa spectacolului, sau punctul de vedere din care se abordează totul, este grupul de marinari e?uați pe insula lui Prospero ?i modul în care ei percep realitatea, deformată de vrăjile acestuia. ?i trebuie spus că actorii, îmbrăcând când chipul unuia, când pe cel al altuia, au dat tot ce au avut mai bun (oare le-a mai rămas ceva?) ?i a ie?it un spectacol pe cinste. Furtuna nu e una într-un pahar cu apă, ci este, foarte ingenios, oglindită într-un geam, acolo începe ?i acolo se termină, acela e ecranul pe care-l dirijează Prospero ?i tot acolo vede ?i Miranda ce se întâmplă. Sigur, într-o traducere mai nouă, beneficiem, ca spectatori, ?i de celebra replică din care reiese că...suntem făcuți din materia din care visele-s făcute (aceasta e o retraducere, personală, ?i din memorie, pe deasupra). Totul, însă, într-un perimetru de 10 metri pătrați, sau cum spune Adriana Grand în textul său din caietul program, „magie în sufragerie”. În acest spațiu, detaliile sunt simbolizate prin obiecte caracteristice fiecărui mediu pe care trebuie să-l întruchipeze. Performanța nu e numai a actorilor, e ?i a regiei, fire?te, ?i a scenografiei. În fine, adaptarea este o operă colectivă, versiunea scenică e semnată „Victor Ioan Frunză, asistat de George Costin ?i Sorin Miron”. Ca-ntotdeauna, un spectacol regizat de Victor Ioan Frunză este de luat în seamă. Pentru că el nu lasă piesa să doarmă în continuare, ci o treze?te, o scutură de-i merg fulgii, dar mai ales de praf, chiar când nu e neapărat necesar, cum era cazul cu capodopera cea lungă a lui Shakespeare.

Mantia de stele
Nona Ciobanu montează la Teatrul Mic un spectacol baroc, balcanic, după cartea lui Milorad Pavi?, Mantia de stele, îndrumar astrologic pentru citit. Totul este elaborat, lucrat până în ultimul amănunt, ceea ce duce – sau poate altceva – în final la o încețo?are a pove?tii, oricum cețoase ?i pline de simboluri, unele nedescifrabile, altele trimițând spre mitologiile popoarelor din zona Balcanilor. Multe-multe personaje, cu actori care sunt când unul sau una, când altul sau alta, încât te încurci la noile lor apariții, rămas la cele dinainte. Povestea alunecă fără să dea de veste chiar de fiecare dată, marcat, în alta ?i alta, cu pitorescul doar acela?i, fiind vorba de acelea?i teritorii pe care eroii le străbat sau, ca să fiu sincer, le străbate chiar povestea mai mult decât eroii. Imagini de o mare ingeniozitate, cum ar fi aceea a bărbaților fără cap ?i jocul lor cu sferele care li se a?ază în cele din urmă în loc de capete populează la tot pasul spectacolul, aglomerat ?i cețos el însu?i, încât, totu?i, până la urmă parcă te-ai întreba “ei ?i?” Actorii Cristian Iacob, Valentina Popa, Mihaela Rădescu, Claudia Prec, ?tefan Lupu, Petre Moraru, Cuzin Toma, Avram Birău, Radu Iacoban, Ruxandra Enescu, Viorel Cojanu, Simona Mihăescu, Ion Lupu, Bogdan Tala?man, Ilinca Manolache, Radu Zetu, Camelia Văduț, Floarea Stănoi sunt angrenați, după puteri, într-o întreprindere dificilă, pe care n-a? spune că au ?i pătruns-o, toți, pe dinăuntru.

Sex on the bici
Piesa americanului John Tobias se vrea una bulevardieră ?i poate că este, dar după Dineul cu pro?ti al lui Francis Veber, care se joacă la Naționalul bucure?tean, spectatorul se a?teaptă la ceva mai mult de la acest tip de piese ?i de spectacole. Povestea cuplului îmbătrânit care vrea să-?i regăsească sexul pierdut este tratată destul de vulgar ?i din topor de autor, dar nici cu actorii nu mi-e ru?ine. Când îl pui pe Florin Călinescu într-un rol principal nu prea mai ai ce să a?tepți, căci, eheu, eheu, nu mai e acel Florin Călinescu din anii ?80, care, tânăr actor, promitea mult într-un spectacol după Dario Fo de la Teatrul Odeon, dacă mai țin eu bine minte. Nu mai e, pentru că î?i compune destul de ciudat rolul, cu mi?cări ?i inflexiuni ale vocii care vor fi făcând furori în altă parte decât pe scenă, care nu mai roste?te destul de sonor cuvintele, astfel încât cam trebuie să-i întrebi pe vecinii de rând „ce-a zis, ce-a zis?” Cu mici insule de comic curat, restul e de natură să întristeze. Singurele personaje create cu talent ?i imaginație sunt cele ale Adrianei Trandafir ?i ale Andreei Grămo?teanu, aceasta din urmă o apariție proaspătă ?i absolut convingătoare, față de grațiile ofilite ale unor Doru Ana sau Sorin Medeleni. Spectacolul, o comedie pentru unii, este de fapt o tristețe, un pas pe loc inexplicabil pentru această regizoare, cândva speranță, Nona Ciobanu. În schimb, ce citim în program? Un text de Petre ?uțea despre eros ?i nici Nietzsche nu este lăsat să se odihnească, fiind convocat la petrecere.
De la Mantia de stele, a?a cum e ea, la Sex on the bici (da, da, nu beach!), ce distanță totu?i. Dar de la Povestirile din Canterburry…?i aceasta, tot la Teatrul Mic. Ai spune că Teatrul Mic se face ?i mai mic…

Doamna ?i specialistu’
O adaptare de Catrinel Dumitrescu după o idee de Pauline Daumale, cu Catrinel Dumitrescu ?i Carmen Trocan, regia de Radu Nichifor, la Teatrul „George Ciprian” din Buzău, dar jucată ?i la Nottara, nu e un spectacol de aruncat. O comedie de tip bulevardier, cu acro?uri la public. Catrinel Dumitrescu într-un rol de instalatoare, grosolană la început, băiețoasă ?i efervescentă, în raport cu doamna cam fanată care î?i a?teaptă alesul în seara de Anul Nou. Până la urmă, ați ghicit, alesul nu mai vine, iar cele două î?i petrec singure noaptea, plângând, fiecare în felul ei, una pe umărul celeilalte, deoarece ?i instalatoarea î?i pierde, cel puțin pentru moment, perechea, bărbatul nemaisuportând ideea că aceasta lucrează ?i când ar trebui să fie lângă el. Nu ai prea multe de spus despre un asemenea spectacol care, totu?i, nu te lasă, în final, asupra dorinței de teatru, pentru că, fie ?i în forma aceasta mai u?oară, ți-l serve?te. Carmen Trocan, după o absență de pe scenă, după cum mărtusrise?te în foaia-program, face față provocărilor unei actrițe cu mai mult aplomb ?i experiență cum este Catrinel Dumitrescu.

TEATRUL RECE

Un Iulius Caesar actualizat mult, după moda vremilor noastre, la Timi?oara. Traducerea ?i adaptarea Peca ?tefan, că Shakespeare trebuie adaptat în zilele noastre. Adaptat, înțeleg, la limba epocii, de?i nici traducerea lui Tudor Vianu, din ediția Shakespeare de acum vreo două decenii ?i ceva, nu era în limba cronicarilor. Dar ca să ajungi să-i spui cezarului, „Cezar, o să ți-o iei în cap”, admit, trebuie o adaptare.
Regia lui Alexander Hausvater face uz de toate mijloacele spectacolului politic, de la seminarul cu citate din politologi ?i gânditori precum Hannah Arendt sau Platon, dar ?i mulți alții despre politică, ?i până la discursuri ale lui Mussolini sau Fidel Castro, proiectate pe ecrane, în original, ca să zic a?a. Actorii se zbat ?i se chinuie, unii pe alții ?i fiecare pe sine însu?i, totu?i tu, spectator, „rămâi la toate rece”. Oricum, revoluția care se desfă?oară la un moment dat în spectacol, cu salve de automat ?i fum, aminte?te timi?orenilor mai copți de un decembrie de acum 21 de ani ?i asta e bine. Că nu trebuie să uităm. Regia demontează atent mecanismul crimei politice, Brutus accentuează de mai multe ori că el a comis crima împotriva lui Cezar din dragoste pentru cetate ?i ca să nu lase Roma pe mâna unui tiran, altminteri îl iube?te ?i îl admiră pe cel care amenința să devină imperator, ba chiar ?i devenise. În scopul obținerii unor efecte durabile, se folosesc ?i mă?ti ?i alte auxiliare ale teatrului, plus un Răzvan Mazilu subliniind prin dans momentele tragice, cu mască ?i doar la final fără. Altfel, Ion Rizea face un Brutus plauzibil, Doru Iosif un Caesar oscilând între siguranță ?i nesiguranță, Colin Buzoianu e Cassius, Cătălin Ursu e un Casca extrem de mobil. De altfel, mobilitatea este caracteristica acestui spectacol, care nu sparge, totu?i, bariera teatralului spre emoția artistică presupusă a prezida actul. Mi?carea rapidă ?i alura ritmică este semnată, ați ghicit, de Răzvan Mazilu, iar Victor Manovici, Romeo Ioan, Andreea Tokai, Alina Reus, Matei Chioaru, Ana Maria Cojocaru etc. se conformează cu aplomb ?i imaginație. Totul e impecabil, dar rece. Până ?i a?teptatele artificii hausvateriene care î?i fac apariția la momentul oportun parcă subliniază răceala aceasta, pe care chiar tehnica impecabil folosită o subliniază. Dacă mă gândesc la nu de mult văzutul spectacol al lui Kordonsky de la Bulandra, cele două sunt la extreme, acela e lung ?i sentimental, acesta e scurt, ceea ce e, totu?i, o calitate, ?i rece. Cine ?tie dacă nu e preferabilă răceala aceasta postmodernă căldurii cam înăbu?itoare ruse?ti.