Cronica literară
Grațiela Benga

DIALOG PRIN RICO?EU

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2011

Mă întreb dacă Adam Michnik s-a aşteptat ca un cuvânt al său să provoace în presa românească, pe forumuri sau pe bloguri, reacții de o asemenea amploare, viraje ridicole spre zona relei-credințe şi a militantismului politic. Se ştie că un dialog polemic există atâta timp cât e situat între limitele argumentelor şi ale decenței. Fertilitatea lui e dincolo de orice îndoială, cu condiția ca schimbul de idei să fie autentic. Însă situarea pe poziții de putere discreționară, în care (pseudo)argumentele se smulg din armura convingerilor profitabile, a răstălmăcirilor şi a antipatiilor ireversibile, dizolvă dialogul într-o retorică agresivă, exterminatoare. Spectaculoasă, ce e drept – dar numai dacă mărginim spectaculozitatea la o truculență rudimentară. Or, o parte a discuțiilor de după întâlnirea cu Herta Müller şi, mai apoi, cu Adam Michnik a arătat, o dată în plus, jubilația retoricii resentimentare în fața ideii.
Printre numele des invocate a fost cel al lui Gabriel Liiceanu. Dar nu despre rolul lui în aceste dezbateri am de gând să scriu acum, ci despre nişte pagini care ar fi trebuit să trezească ele însele mai multe discuții. Nu încerc să deturnez atenția celui care urmăreşte „dialogul public”. Îi propun să iasă puțin din peisajul baroc al reacțiilor inflamate şi să încerce, pur şi simplu, un alt tip de dialog.
A fost, în 2003, Uşa interzisă. De acolo a început explorarea deschisă a sinelui, acolo s-a mărturisit destrămarea sistemului de iluzii. Gabriel Liiceanu nu mai era (doar) filosoful care scria despre tragic şi limită – era un om cu nefericirile, iubiri-le, lehamitea, vulnerabilitatea, regretele şi remuşcările lui. Iar ecorşeul confesiv nu s-a oprit în Uşa interzisă : a renunțat la formula jurnalului în favoarea epistolei, în Scrisori către fiul meu (2008). Citisem Scrisorile, la vremea apariției lor, cu destulă precauție. Mi se părea că ascund un pariu riscant, amenințat de pericolul unor redundanțe pâsloase. După câteva pagini, a devenit limpede că epistolele nu numai că duc mai departe o confesiune, nu numai că recuperează un spațiu afectiv şi reflectă un mecanism de gândire, ci (mai ales) confirmă un scriitor.
Scriitor se arată a fi Gabriel Liiceanu şi în Întâlnire cu un necunoscut (Humanitas, 2010), carte în care revine la notațiile flexibile, de o mare mobilitate, cu treceri rapide de la o temă la alta, fără o pregătire prealabilă, de parcă rândurile se ivesc natural din neprevăzutul vieții. Cartea e mai mult decât un jurnal : este, în egală măsură, un spectacol al concentrării şi zbaterii, al seninătății şi dezamăgirii. Cu o febrilitate calmă sau cu fervoare senină, se montează reflecții şi evocări, amintiri şi interpretări, detalii onirice şi formulări aforistice. Rousseau susținea că pentru a te cunoaşte bine trebuie mai întâi să-l fi cunoscut bine pe un altul decât pe tine însuți. Dimpotrivă, Gabriel Liiceanu se află într-un continuu efort de scrutare a lumii prin plonjarea în necunoscutul din el. Plecând de la metoda augustiniană a jurnalului ca regressus animae, ca întoarcere în cavernele sufletului şi memoriei, autorul Întâlnirii cu un necunoscut asimilează jurnalul cu o formă de supraviețuire şi cunoaştere (prin comentariu); pe plan secund, provoacă întâlnirea şi metamorfoza celuilalt (prin actul împărtăşirii).
De la Sfântul Augustin încoace, sufletul omenesc a rămas tot imposibil de cuprins. Gabriel Liiceanu nu-şi face iluzii. Va exista întotdeauna un conținut surprinzător, un profil neintuit, tulburător. Dar întredeschiderea Uşii interzise, prin care sondarea lumii lăsase locul confruntării cu sine, a arătat cum confesiunea diaristică poate scoate la iveală un eu comun, bine ascuns de crusta diferențierilor de tot felul. A arătat cum poate forța o întâlnire cu celălalt. De fapt, o regăsire. Scormonitul în propria interioritate îi poate ajuta pe alții – oricât de puțini. E îndeajuns pentru ca uşa abia mişcată să fie mai apoi larg deschisă, prilejuind o Întâlnire : „Jurnalul meu este până la urmă despre «omul lăuntric», dar nu unul care se laudă că l-a găsit pe Dumnezeu, ci unul care-şi caută în el propria urmă. Nu ştiu exact nici ce caut şi nici ce voi găsi. Dar s-ar putea ca, vorbindu-le celorlalți despre lăuntrul meu, să le stârnesc curiozitatea să se uite înlăuntrul lor. Ne vom întâlni astfel în mod paradoxal în ceea ce e doar al fiecăruia dintre noi. Ei vor afla de la mine cine sunt ei, după ce eu voi fi încercat să aflu de la mine cine sunt eu.” (p. 94) Un egoism capabil să producă descoperiri (întâlniri) esențiale stă la rădăcina acestui demers, paradox care, de altfel, desparte pagina literară de confesiunea autoreferențială, eşuată în marginea senzaționalului autobiografic.
Întrebarea cine sunt eu? poate fi pusă pe tonuri diferite şi suportă abordări radical deosebite. La extreme, răpunsurile dezlănțuie exhibări vulgare sau amplifică dublarea şi deformarea imaginii. I s-a reproşat lui Gabriel Liiceanu fri-volitatea unor subiecte, care ar eroda imaginea lui publică. Ori pericolul asmuțit de recunoaşterea slăbiciunilor. Încă din Uşa interzisă, dar mai ales în Scrisori..., s-a denunțat clivajul imaginii individuale : între imaginea oficială (ceremonioasă, convențională, rigidă) şi cea privată (subterană) punțile fuseseră ridicate. Spațiul public a ajuns un loc al neadevărului, o scenă animată de portrete false. Or, autorul Întâlnirii... insistă să arate că adevărul îşi poate găsi loc şi pe acest teritoriu, în condițiile asumării integrale a umanului. Că se poate trăi şi altfel, în condițiile unui control rațional care să nu fie menit doar imaginii din spațiul public, ci existenței în întregul ei. Întrebarea cine sunt eu? nu e, aşadar, un filtru cabotin, ci o interogație justă, care ar trebui să ne însoțească pretutindeni.
De la această întrebare pornesc, de altfel, toate pârghiile tematice ale cărții. Pe scurt, Întâlnire cu un necunoscut reliefează o patrie mică şi o patrie mare, problematizează moartea şi transcendența, pune în discuție binele şi comerțul cu răsplăți, cugetă asupra scrisului, iubirii, singurătății, muzicii. Dacă patria mare e un țesut necrozat sub dictatură, cu frustrări, umilințe şi un cult pentru impostură, patria mică e un mod de a te salva dintr-o lume străină, un soi de rezervație supusă amenințărilor, dar însuflețită de câțiva prieteni, de Noica, de Alexandru Dragomir, de Petru Creția. De Monica şi Virgil. De alții ca ei, necunoscuți. Însă şi de sufletele celor plecați. Patria mică e un spațiu construit pentru a se opune lumii reale, în care comunismul a activat „tot ceea ce în mod normal (adică într-o lume neaşezată pe protocolul urii) e băgat la fund, ascuns şi care doar dacă e zgândărit cu metodă e făcut să urce la suprafață şi să dea pe-afară. Totul, în societățile umane, e un joc între latențe şi condiții. Or, comunismul, ca nicio altă societate şi pe termen lung, a oferit condițiile ideale (s.a.) de care au nevoie oamenii ca să scoată la lumină monstrul ce stă la pândă în ei.” (p. 65) Un alt soi de pândă se leagă de moarte, idee ce revine cu obstinație în paginile Întâlnirii…. De la raportul dintre greutatea anilor şi legea lărgirii lumii la felurile convenabile de a ieşi din viață, de la măreția extincției la moartea ca simplu ecarisaj, reflecțiile dau glas lucidității grave („Omul e o ființă care consumă timp [s.a.], aşa cum spui despre o maşină că merge cu benzină. Rezervorul timpului meu [s.a.] ajunge la fund.” – p.54) sau seninătății responsabile („Fiecare zi pe care o trăiesc e o porție în plus, un supliment la prânzul încheiat de mult al vieții mele.” – p.117). Cât despre problematica binelui, singura care îi asigură acestuia o continuitate este rentabilitatea lui – ideea că binele făcut se va întoarce asupra celui care l-a făcut. Omul se dovedeşte prea alterat pentru a face bine de dragul binelui. De aceea, mesajul cristic rămâne utopic, oricât de adevărat ar fi.
Adevărată şi inepuizabilă se arată a fi întâlnirea cu eul profund, cu necunoscutul care apare adesea în mod cu totul neaşteptat. Autoscopia eului (activ, melancolic, violent, timid, şovăielnic, ludic, înspăimântat, tandru, sceptic, arogant) îndepărtează măştile convenționale şi expune intimitatea vulnerabilă a celui care nu poate scăpa de senzația provizoratului. De sentimentul neîmplinirii existențiale şi de ispita interpretării sinelui. „Cred că nu există în mine niciun atom de gest sau de trăire care să nu devină în clipa următoare victima eului meu hermeneutic (s.a.). Numesc «eul meu hermeneutic» instanța din mine care o pândeşte fără încetare şi o comentează pe cea care încearcă pur şi simplu să trăiască. Cât de mult şi-ar dori aceasta din urmă să nu mai fie luată în seamă! Din pricina acestui voyeur afurisit care nu ne slăbeşte din ochi, care asistă clipă de clipă fără să obosească la spectacolul care suntem, ajungem noi să ne simțim atât de prost cu noi înşine.” (p.33) Fragmentarea şi recompunerea eului se face în trepte, după o geometrie variabilă care descoperă nu numai grafia lucidității, ci şi starea. În funcție de stare se schimbă tonalitatea însemnărilor – când glacială, când fremătând de patos, corozivă, cinică, dezinvoltă, plină de umor sau atinsă de lirism. Spațiul acela indefinibil dintre eul care priveşte (interpretează) şi eul privit (interpretat) este chiar spațiul generos al literaturii, cu mlădierea lui tensionată, cu mişcările lui imprevizibile. Scrisul însuşi poate începe stângaci, cu convingerea că eşecul nu are cum să fie evitat sau, dimpotrivă, poate prelungi o stare de grație. În acest caz, scrisul „…se erotiza, se contamina de acel nod de fericire care iradia din străfundul ființei mele. Dacă puteam sta la masa de lucru câte douăsprezece ore pe zi, asta se datora unui transfer erotic, unei trăiri analogice. Viața mea se încărca şi se descărca tot timpul ca o uriaşă baterie construită după principiul plăcerii.” (p.81) Însă starea de grație transfigurează doar pentru o vreme existența. Reziduurile unei lumi amputate etic şi estetic se infiltrează fără încetare, se înşurubează în realitate ca un păcat originar şi îşi aruncă pretutindeni sporii.
Întâlnire cu un necunoscut încearcă să ajungă la adevărul subminat de iluzii şi de timp (adevărul eului profund şi adevărul lumii), fiind, totodată, rezonanța unui ecou al memoriei – memoria experienței individuale şi colective. „Să ajungi să te simți singur cu ceea ce ai trăit. Consider că, trăind «în anii aceia», am cunoscut iadul, chiar dacă n-am făcut parte dintre aceia puşi direct la fiert în cazane. Dar aburii iadului, sulful şi putoarea lui le ştiu prea bine, priveliştea acestei văi a plângerii şi memoria ei le am bine în mine, aşa cum eu însumi sunt propriul meu destin frânt vreme de câteva decenii. Şi ca mine au fost milioane. Dar parcă toți, la comandă, au făcut un pas înapoi şi m-au lăsat singur cu iadul meu şi cu amintirile lui. De ce tac toți când vine vorba de «anii aceia»?” (p.35-36) Însemnarea se sfârşeşte aici. Nu include o rezoluție, ci lasă liberă evoluția gândului şi a răspunsurilor posibile. La fel ca alte pagini ale Întâlnirii..., zguduie inerția în care s-a adăpostit lumea. Împrospătează o întrebare şi redimensionează o idee.
Probabil că memoria experienței alături de Constantin Noica i-a sporit autorului delicatețea cu care mânuieşte cuvintele. Cu o eleganță stilistică inconfundabilă şi cu apetit pentru formulările memorabile, Gabriel Liiceanu scrie la fel de firesc despre mahalaua istoriei şi despre salvarea prin istoria care venea de departe – descoperită printr-o revărsare culturală peste lume. Despre cum se asigură continuitatea unei lumi bine aşezate sau despre visul în care dă un recital de pian. Nicăieri altundeva nu a mai probat Gabriel Liiceanu o asemenea sensibilitate onirică, filtrată îndeajuns pentru a stârni imaginația interpretativă a cititorului. Şi nicăieri altundeva nu a dat autorul o mai mare atenție aforismului, căutând să exprime lucrurile ultime în cuvinte simple şi puține. Mărturisesc că prefer enunțurile mai ample în locul reflecțiilor prea concentrate, pentru că pecetea stilistică a autorului (firescul înalt al expresiei sale) se dezvăluie mai ales prin explorările epice ale ideii, prin transferul elasticității gândirii în fluiditatea sintaxei. Gabriel Liiceanu e impregnat de cuvinte ca de o bucurie metafizică, în care se scufundă cu ochii închişi. E o îmbăiere în esențe tari, rafinat alese şi voluptuos drămuite. Portrete memorabile, decupaje cotidiene şi lecturi însoțesc dialogul neîntrerupt cu eul profund, cu necunoscutul din vizuină. Problema este adâncimea la care ajunge autoscrutarea, dacă exigența față de sine o poate sau nu trece de artileria subiectivității sau de ochiurile dese ale plasei de iluzii.
De la redefinirea exigenței ar trebui început orice dialog cu necunoscutul din noi. Acesta e, de altminteri, dialogul esențial – înaintea stabilirii oricărui alt tip de discuție. În funcție de exigența confruntării cu sine, dialogul cu celălalt ar putea izbuti, prin ricoşeu, să (re)devină fertil.