Eseuri
Ioan Buduca

UNIFICĂRILE

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2011

Dacă mergi mult în Sus (şi asta înseamnă, în limbajul relativității, mult în Trecut), vezi că omenirea este împărțită în două categorii: cainiții şi abelienii, urmaşii lui Cain şi Abel. Cainiții au ieşit la lumina istoriei atunci cînd au domesticit semințele. Ei sînt „creatorii” neoliticului. Înaintea lor, abelienii domesticiseră deja animale. Jertfa de tip agrar nu i-a plăcut lui Iahve şi, iată, Cain se află la un pas de revoluție. Îl va ucide pe acela a cărui jertfă animală era pe placul lui Iahve. Abel devine astfel prima victimă regală dintr-un lung şir de regicide care vor descrie în istorie un lung şir de mici şi mari revoluții, unele politice, alte religioase, altele şi-şi.
De ce nu-i va fi plăcut lui Iahve jertfa de tip agrar a lui Cain? De ce nu-i va fi plăcut această creație pur umană: domesticirea semințelor şi inventarea agriculturii? De ce era Iahve conservatorul radical care alegea să-i fie pe plac doar ceea ce însuşi crease: animalele domesticibile? Nu crease el şi semințele domesticibile? Răspunsul care deschide mai multe uşi decît închide are a fi acesta: nu, nu Iahve a fost acela care a creat semințele domesticibile.
Un alt Elohim, anterior lui Iahve, trebuie că a creat vegetația lumii. Acelaşi Elohim trebuie imaginat ca fiind tatăl spiritual al cainiților, hăruiți cu o creativitate care urma să ştie a lucra cu toate cele ale Pămîntului. Ele, animalele, au a fi imaginate ca fiind „fructe” ale Elohimului Iahve.
Anterioritatea cosmogonică a Elohimilor unul față de altul are a fi şi imaginea fără de care nu vom găsi nicio explicație rațională a refuzului lui Iahve de a primi jertfele agrare ale lui Cain.
Cainiții şi-au văzut, apoi, după ce s-au lepădat de Iahve, căruia doriseră la început să-i fie pe plac, de treburile lor: au devenit inventatori, au creat numerele şi alfabetele, au descoperit metalele şi metalurgia, au ajuns, azi, să fie cercetători ai adîncurilor cuantice ale materiei. Abelienii au rămas păstori, conservatorii de serviciu ai echilibrelor lumii. Au devenit preoți, mai apoi, păstori de oameni. Lor le datorăm mai încoace toate încercările de domesticire a naturii umane: credința, ideologiile omului nou, supraomul nietzschean.
Dar dacă vegetația lumii a apărut pe lume înaintea sufletelor animale, nu cumva şi Cain a apărut înaintea lui Abel? Biblia lasă nelămurită această anterioritate (sau posterioritate). Avem a înțelege, dacă ducem acest gînd pînă la capătul lui, că Elohimul anterior lui Iahve a cunoscut-o pe Eva înaintea lui Adam. Dar cine să fi fost această Eva? Era ea mamă de suflete întrupate animal? Nu era, pentru că nici nu apăruseră pe lume principiile unor asemenea suflete. Atunci? Nu putea fi decît mama făpturilor vegetale. Dar Elohimul anterior lui Iahve avea să o cunoască şi să zămislească împreună cu ea o făptură pe jumătate vegetală, pe jumătate animală. Acesta a fost Cain, primul om (jumătate de om călare pe jumătate pom). Primul om care nu mai era doar pe jumătate om avea să fie Adam, pe care Iahve l-a zămislit fără Eva, direct din puterea sufletului său spiritual. Apoi, Iahve a asistat din Ceruri la inevitabilul ce urma să se petreacă: Adam a cunoscut-o pe Eva şi astfel a fost zămislit Abel, al treilea om, dar primul născut în chip sexuat. Al patrulea, de fapt. Pentru că în clipa cînd Adam, al doilea om, o cunoaşte sexual pe Eva, şi ea devine om ca fiind sursă biologică a primului om născut în chip sexuat. Urmează, apoi, al cincilea om: Seth. Şi începe istoria aşa cum o ştim din Biblie. De fapt, ce începe? Popularea Pămîntului cu această omenire din care, iată, facem parte, dar care înainte de noi era doar o „omenire” de suflete vegetale. Apoi, şi animale. De unde aceste suflete noi, animale? De la Cain. Care, jumătate vegetal, jumătate animal, avea să umple lumea cu făpturi născute nonsexuat asemănătoare lui.
Ce avem aici? Tot acest „mit” a fost dezvăluit mai întîi în mediile rosicruciene. Apoi, la începutul secolului al XX-lea, a fost făcut public (în cercuri restrînse) de Rudolf Steiner. Axioma cosmogonică de la care se trage imaginațiunea „mitului” este aceea că lumea a fost creată de o pluralitate de Elohimi (şapte), Iahve nefiind decît ultimul dintre ei, cel care a intervenit la urmă şi l-a creat pe Adam, strămoşul omului în sens actual, adică o făptură avînd şi corp fizic, şi corp eteric, şi corp astral, şi un început de Eu. Înainte de Adam, făpturile erau aşa: minerale (corp fizic), vegetale (corp fizic şi corp eteric), animale (corp fizic, corp eteric şi corp astral). Iahve a pus pe lume, în Adam, sămînța a ceea ce urma să fie Eul. Dar Eul n-a fost pe deplin Eu înainte de venirea în trup de om a Logosului.
Ce are a fi Eul, aşadar, potrivit acestui „mit”? Eul are a fi (căci încă nu este pe deplin Eu nici la 2000 de ani după întruparea Logosului decît în cazuri rare de mari inițiați) conştientizarea naturii spirituale a corpurilor anterioare: fizicul, etericul, astralul. Eul are a fi, aşadar, o conştiență pe deplin spiritualizată. Aşa cum a fost conştiența lui Iisus Hristos.
Şi cainiții de azi? Rolul lor care are a fi? Rolul lor are a fi acela de a descoperi natura spirituală a lucrurilor lucrînd în adîncimile materiale ale lucrurilor. Abelienii? Ei păstoresc ceea ce mai poate fi conservat din vechea conştiență spirituală a omenirii, căci pînă să crească „stejarul” Eului, omenirea a fost condusă de „stejarii” Eurilor elohimice, din afara acestui Eu omenesc încă prea copil.
Potrivit mitului rosicrucian, sensul de mers al omenirii este către o stare naturală a Eurilor omeneşti care să facă posibilă autoconducerea omenirii din interiorul ei. Toată filosofia libertății, zice Rudolf Steiner, are de a face cu această viitoare autoconducere a omenirii, una pe deplin conştientă de constrîngerile sale spirituale.
Cea mai înaltă autoconstrîngere spirituală, tot mai conştientă de sine, vine, vedem cu ochiul liber, din lucrările cainiților, care, în chip de fizicieni, au marcat întreg secolul al XX-lea cu o dezvăluire perfect întemeiată experimental: adevărul de necrezut că lumea a avut un început, iar acel început a avut un Ce înaintea lui. Acest Ce face azi temeiul operei de unificare a forțelor din natură, dar are a face, mîine, şi temeiul unificării cainiți-abelieni, fără de care războiul tuturor contra tuturor va face prăpăd. Acestei unificări cainiți-abelieni i-a fost consacrată toată opera lui Rudolf Steiner, continuată acum, în format spiritual creştin, de Serghei O. Prokofieff, Judith von Halle şi alți cîțiva. Profeția lui Steiner a fost că va fi necesar ca la sfîrşit de secol XX să existe 48 de unificatori cainiți-abelieni pentru ca echilibrele lumii să poată fi restaurate.
Vom afla dacă au fost sau nu abia cînd vom fi aflat deja că unul dintre aceşti 48 a fost reîntruparea lui Steiner însuşi, el însuşi reîntrupare a lui Toma d’Aquino, el însuşi reîntrupare a lui Aristotel. I-am pierdut deja pe abelienii creştini cu aceste afirmații. Nu şi pe cainiți.