Revista revistelor

OBSERVATOR CULTURAL 586. Din 5 august 2011. Interviu cu Doina Uricariu: «”Scara leilor” şi ”Maxilarul inferior” sînt cărți ale căror personaje sînt oamenii liberi, care ştiu să-şi păstreze valorile în orice context tragic, sînt liberi de rău şi trădare, în puşcăriile comuniste, la Canal, în leprozeriile deportării. Sînt liberi şi în marea puşcărie care a fost România în dictatură. Părinții mei au fost liberali prin toată ființa lor. N-au fost membri PCR. De la ei am învățat să disprețuiesc papagalii puterii şi ai ideologiilor, intelectualii de serviciu, scriitorii mercenari. Mi-a plăcut să-l citesc pe Sadoveanu, dar e şocant să-l vezi pe lista de servitori ai puterii sovietice şi comuniste, ai „luminii care vine de la Răsărit“. El a votat în Adunarea Națională pe 30 decembrie 1947, cînd Parlamentul era în vacanță, alături de figuranți, Legea nr. 365/1947, prin care Regatul României devenea Republica Populară Română. Fusese ales în prezidiu împreună cu Ştefan Voitec şi Constantin Parhon. Legea a fost anticonstituțională, nulă şi neavenită. Parlamentul (şi cu atît mai puțin un simulacru) nu putea să modifice Constituția din 1923, aflată în vigoare. Sadoveanu semnează sentințe la moarte, epurări, decretînd criminali de război pe marii eroi şi pe adevărații oponenți ai comunismului. Există în cărțile mele şi portretul-robot al cameleonilor, cei veşnic reciclați şi reciclabili, re-re-reconvertiți şi travestiți din foştii securişti şi activişti. Ei sînt aceia care bruiază încontinuu adevărul zilelor noastre». În alte pagini: Istoria ca legătură între trecut şi viitor de Ana Blandiana, Ce s-a întîmplat cu avangardiştii celui „de-al doilea val“ în anul de grație 1947? de Michael Finkenthal, Patriotism de mucava şi valori autentice de Carmen Muşat, Marele poet al erei postbelice (Mircea Ivănescu, dispărut în iulie 2011) de Caius Dobrescu, România dincolo de Băsescu de Bedros Horasangian.

ARGEŞ 7 / 2011. O originală aniversare a lui Şerban Foarță la… 69 de ani. Aflăm de la Dumitru Ungureanu: «Cu prilejul (un moft, un loc comun!) rotunjirii, în iulie curent, a cifrei magice de 69 de ani, Şerban Foarță a publicat la Editura ART cartea 69, pe hârtie roşie, precum una la care se face trimitere parodică pe ultima copertă: „Nu ştim dacă din moşi-strămoşi e / citită, pe la şezători, / această Cărticică roşie, / ca a lui alde Mao; ori // pe şest, sub plapumă sau dună, / pe sub velințe sau sub cergi, - / dar credem că-i o şcoală bună, / căci ea te-nvață cum să mergi...”. Nu vă pripiți să-l apostrofați pe Maestru, care şi-a luat tovarăş de „catedră” pe caricaturistul Ion Barbu, că s-a apucat să dea lecții!». Scrie Luca Pițu: „Pregăteşte canadovalahul Călin-Andrei Mihăilescu, pe şest, ca să nu afle interesatul, un Festschrift de setentón pentru ŞF, cel mai important (după câte se pare) tălmăcitor creativ de cărți dificile al vremurilor noastre postloviluționare, iliesco-constantinesco-băsesciene, coprinse de freamătul oxiuric, dacă nu cumva țunamic, al globalizării viclene… Şerban, şarpele Isadorei Duncan, iată-l perceput, acum, şi drept unul din cei mai mari condeieri ai neamului valahicos (era să spun condotieri, dar el lucrează îndeobşte de plăcere, fără contract), unul din cei mai vânjoşi, mai migăloşi, mai meseriaşi ibovnici eurovalahi ai Muzelor, ai momentului, ai prezentului jucăuş, nu ne îndoim, dar nici-nici nu ne dezdoim. Numai că ceea ce acum e o evidență orbitoare, altădată era acceptat numai de o mînă de cunoscători (între care aveam norocul de a mă numărare, alături poate de Marin Mincu, Gheorghe Grigurcu şi Livius Ciocărlie). Optzeciştii lui Gellu Dorian l-au recunoscut în felul lor, acordîndu-i, la Ipoteştii eminescieni, Marele Premiu Național. Pentru Opera somnia, şi nu numai. Omul de pe Bega, parolierul Fenicşilor de odinioară, ilustrează stihial direcția ludico-experimentală, a treia, din Aisbergul poeziei moderne, doctorala teză a lui Gheorghe Crăciun”. În alte pagini: „Valentin Predescu – un destin mutilat” de Aurel Sibiceanu (poetul Valentin Predescu a fost opozant până la revoluție), „O poezie uitată – Necuvintele, de Nichita Stănescu” de Mircea Bârsilă, „Kalende – revista ce a făcut istorie” de Jean Dumitraşcu, „Ion Barbu – 50 de ani de la moarte. Ermetismul canonic” de Th. Codreanu, „Satul de la capătul vremii. Schițe antropologice”, de C. Eretescu, „De la Bistrița la Hurezi” de Mariana Şenilă-Vasiliu.

BUCOVINA LITERARĂ 6 / 2011. Emil Brumaru, „Cântec”: „Mi-au îmbătrânit mîinile / De stat degeaba cu săptămânile. / Palmele mi s-au asprit. / Nu mai ştiu să înghit / Apa din cana adîncă. / Totul mi se întîmplă / Parcă alături. Mă uit ca pe geam, / Sprijinit de sticla rece”… Interviu al redactorului-şef Constantin Arcu cu Emil Brumaru, istoria literară trebuie să ştie câte ceva şi din activitatea cenzurii comuniste, cu ce erau schimbate cuvintele mai delicate (altfel, tot mai specifice poetului, medic de meserie): «C. A. - Ce-a însemnat femeia pentru poetul Emil Brumaru? Dar celebra Tamara? Şi cum te simți lîngă „o iubită cu trei sâni”?!!! E. B. - Adevăru-i că nu am găsit încă o iubită cu trei sîni”! Drept care am inventat-o? Pentru cei doi prieteni, Detectivul Arthur şi Julien Ospitalierul trebuia şi o iubită, eventual comună, ca să fie mai cu chichirez. Aşa a apărut Reparata cea cu trei sîni mistici şi două vagine laice (în ediția cenzurată în loc de „vagine” se foloseau „suspine”!). Socoteala o făcusem simplu: dacă sunt atîtea Stricate de ce nu ar fi şi una Reparată! Una Reparată chiar de mine». Neaşteptat pentru douămiişti, cuvântul vagine era înlocuit de cenzură cu… suspine. În alte pagini, rubrici: „Un bucovinean la Paris” de Matei Vişniec, „O antologie a poeziei româneşti” (Ion Pillat) de Mircea A. Diaconu, „Portret în cărbune” de Al. Cistelecan (despre „Thibaudet şi cele trei critici”), „Liber pe contrasens” de Adrian Alui Gheorghe, „Parabole” de Leo Butnaru, ”Metalepse” de Luca Pițu, „Muzeul de imagini” de C. Dram. ”Eminesciana” – Sabina Fînaru, C. Blănaru, Ionel Savitescu.

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ 7 / 2011. Nicolae Breban: „Când vorbim despre Mişcarea legionară, pentru a nu ne adăuga atâtor comentatori perspicace sau mediocri, presați de o optică politică sau alta, noi vom încerca să detectăm, cu un anumit calm şi simț al observației, ceea ce face particularitatea strict românească a acestei mişcări politice. Un grup, o mulțime, un fel de partid care s-a vrut extrem reprezentativ – şi a fost! – pentru sute de mii şi nu numai tineri, din societatea postbelică, a anilor douăzeci şi trei; încercând ei, cum spuneam mai sus, să dubleze într-un fel saltul făcut deja de Românii din cele trei provincii mari, istorice, în constituirea unui stat unitar şi independent, catapultându-ne într-o stare, să-i zicem, paradisiac-naționalistă, în care am fi putut să devenim, din umiliții şi cerşetorii Europei, o națiune stindard. Un port-drapel al unui altfel de creştinism medieval, aspru şi stilizat în exces, propunând în absolut cultul morții, cu aerul, de necombătut cu nici un argument, al revelației ortodoxismului românesc. Ca şi ideea prăpăstioasă a profesorului Nae Ionescu – care, ciudat, părea acceptabilă multor minți critice! – a mântuirii prin națiune”. Semnează în continuare la rubricile lor Irina Petraş, Alex Ştefănescu, Maria Ana Tupan, Ştefan Borbely, Răzvan Voncu, Aura Christi, Bogdan Crețu, Magda Ursache, Marian Victor Buciu, Iulian Boldea. Ancheta: „Îmblânzirea diferenței. Stereotipizarea socială a scriitorului” (răspund Gh. Schwartz, Daniel Vighi, Răzvan ?upa, Şerban Axinte, Emil Rațiu, Dorin Ştefănescu, Mariana Gorczyca). Plus un masiv grupaj: ”Polemice”.


ANTARES 157-158-159. Aprilie-mai-iunie 2011. La „Cutia Pandorei”, Maria Cogălniceanu prezintă („în conformitate cu documentele existente la CNSAS”, unde ea e cercetător acreditat): „O scrisoare interceptată de Securitate aflată în dosarul de urmărire informativă a lui Steinhardt Nicu-Aurelian, semnată de Răsvan Noica – diacon Rafail” din februarie 1965, când N. Steinhardt, ieşit din închisoarea politică, îşi căuta o mănăstire „pentru a-şi desăvârşi viața spirituală”. Şi un raport al unui ofițer de Securitate, din martie 1975, intitulat „Constantin Noica şi discipolul său Andrei Pleşu în Arhiva CNSAS” – citez din acest raport: „Din discuțiile purtate cu Pleşu Andrei, cercetător ştiințific la Institutul de istoria artei, au rezultat următoarele… Pleşu Andrei a relatat că-l cunoaşte pe Noica Constantin din perioada studenției… Îl apreciază mai mult ca pedagog, decât ca filozof, precizând că în ultima perioadă a observat la acesta tendința de izolare, de însingurare… Pleşu Andrei a ținut să sublinieze faptul că în cadrul discuțiilor purtate cu Noica Constantin nu au fost niciodată abordate probleme cu caracter duşmănos împotriva statului, ci s-au discutat probleme de cultură, filozofie, artă. Ca nuanță filozofică, a precizat că Noica Constantin este mai mult hegelian, apropiat de marxism, nu este religios, argumentând, în acest sens, cu cele afirmate de Noica Constantin şi anume că singura sa realizare este cultura, căreia i-a închinat întreaga sa viață. I-a mărturisit lui Pleşu Andrei că una din dramele vieții sale este aceea că fiul său, aflat în Anglia, nu s-a dedicat culturii, aşa cum şi-ar fi dorit el şi s-a călugărit”. Ați reținut, N. Steinhardt se adresa fiului lui C. Noica în 1965… Numărul revistei e dedicat Festivalului „Serile de poezie ale revistei Antares”, ediția a XIII-a şi invitaților săi.

PRO SAECULUM 3-4. 15 aprilie – 1 iunie 2011. Redactorul-şef Mircea Dinutz, critic, despre condiția scriitorului român: «Când dispare un scriitor / actor / artist plastic de notorietate, iau cuvântul adulatorii de serviciu, mereu cu câțiva paşi în față, că, dacă tot a murit, să-l preacinstim după cum merită, să audă / vadă toată lumea cum şi, mai ales, cine prețuieşte marile noastre valori; despre cei dispăruți numai de bine, nu-i aşa, şi astfel se revarsă abundent, nu îi împiedică nimeni, valuri de elogii, voci tremurate, gesturi emoționante pentru cel „plecat într-o lume mai bună”, mai creştem şi noi în imagine! „În literatura română – precizează Marta Petreu – un scriitor mort este, prin tradiție culturală, mai valoros decât unul viu... Din Moldova, Constantin Călin glosează cu aceeaşi luciditate amară: „E ciudat cât de mulți prieteni are un om mort şi cât de mulți duşmani are un om viu. Acelaşi! Viul, adaugă elegantul eseist, inspiră o irepresibilă pornire de a fi contestat”». În alte pagini: „Ion Barbu şi Ioan Es. Pop” de D.R. Popescu, poeme de Irina Mavrodin, interviuri cu George Astaloş (aflăm că scriitorul a emigrat în Franța „în urmă cu 40 de ani” şi că a fost „nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură”, propus, dacă am înțeles bine, de un… salon literar intitulat „Rotonda Plopilor Aprinşi” din Râmnicu Vâlcea!) şi Ştefan Cazimir („Îl putem întâlni pe Caragiale plimbându-se între Capşa şi Palat… Cu Eminescu e mai greu. În acelaşi timp, e şi riscant”). Semnează şi C. Trandafir, Magda Ursache, C. Coroiu, N. Iliescu, Mariana Bojan, Horia Bădescu, Tudor Cicu, C. Cubleşan, Ana Dobre.

REVISTA NOUĂ 67. Numărul 2 / 2011, apare de opt ani la Câmpina. Florin Dochia, redactorul-şef al revistei: «Literatura ca refugiu, literatura ca divertisment, literatura ca învățare, ca descoperire de sine, ca act gratuit, ca prezență acaparatoare – multiple forme de expresie pentru care există cerere, deci există „piață”, fie şi controlată de grupuri de presiune sau de interese globale. Întrebarea „de ce scrieți?” va mai fi pusă în celebrele chestionare Proust, fără relevanță, desigur, cum s-a cam văzut mai înainte. Sfârşitul literaturii nu va mai avea loc, dar va mai fi anunțat la răstimpuri, ca să ne mai trezească pentru o clipă din visare, producând, prin reflecție asupra ei însăşi, texte noi, o metaliteraură ca apărare în fața tentației neantului». În alte pagini, Codruț Constantinescu cu «„Mea culpa” unui scriitor controversat» („Mea culpa” a lui L.F. Céline, o carte anticomunistă, apărută în 1936) – „Este cunoscut scandalul izbucnit în Franța, în 2011, cu ocazia încercării lui Frédèric Mitterand de a-l strecura în calendarul oficial al sărbătorilor naționale pe Louis Ferdinand Céline (1894-1961), de la a cărui moarte se împlineşte în acest an o jumătate de secol. Serge Klarsfeld, preşedintele FFDJ (Fils et filles des déportés juifs de France) a protestat vehement, forțând, până la urmă, înlăturarea numelui lui Céline din rândul manifestărilor oficiale ale Republicii Franceze”…

ASTRA 1-2 / 2011. Supliment: literatură, artă şi idei, serie nouă, anul II de apariție (Dina Hrenciuc Pişcu coordonator). Interviu cu Ion Mureşan: „Eu sunt stângaci şi mama mi-a dat peste degete când am scris cu stânga, apoi am început să scriu cu dreapta… cu stânga tai lemne, țin cuțitul în mână. Fiind eu stângaci, centrul limbajului este în partea nepotrivită a creierului şi până ajunge gândul la centrul limbajului, până ajunge la limbă ca să pot să-i dau drumul în aer, rămâne în urmă limba față de gând, fuge înainte şi aşa aleargă unul după altul bezmetici, gândul după cuvânt şi cuvântul tot timpul rămâne în urmă, aşa că tot timpul mă grăbesc şi mă poticnesc şi mai tare”. În alte multe pagini, poeme de Nichita Danilov. Alt interviu, cu Dan Lungu: „În lumea literară românească nu se obişnuieşte să dai replica la cronici literare. Nu ştiu de unde vine acest obicei, probabil dintr-un principiu al infailibilității criticului literar!” Şi: „În condițiile în care în Franța se publică între o mie şi două mii de romane pe an, mi-este greu să vorbesc despre o criză a literaturii, a romanului… Mai degrabă, criza este în altă parte, în zona criteriilor după care definim literatura. Iar acestea vin dintr-o criză a criteriilor dominante proprie postmodernismului”. Lectura poeziei – Al. Cistelecan.