?ora/95
Călin-Andrei Mihăilescu
TOATE VIN DIN SENS OPUS
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 2011
Finalul Faust-ului tradus de Doinaş ne spune că „Eternul Feminin ne trage în sus”. Şerban Foarță ne spune că „Eternul Feminin ne trage în piept”. Din acest vortex, cum puteți ieşi? Şi chiar de-ați putea-o, la ce bun, băieți? Spre-a vă aplatiza-n koan pe palma timpului? Încolo trecînd, şi încoace, uneori, arareori pare timpul a se-opri. Cunosc doi oameni în preajma cărora timpul nu se face doar că se opreşte, ci, de-a binelea ek-static, apare ca o boare în mirare. Unul dintre ei e Mihai Şora. Prin faldurile longevivacității lui, cu pas elastic, uimitor taie calea timpului Mihai. Pasul elastic îl poartă egal grațios pe bulevarde, prin biblioteci şi parcuri cu inerția de catifea a lui Rubinstein; prin cea de mătase a nefilmatului Heraclit, mersu-i-i dans.
Chit că distanța dintre seize şi dix-sept e incalculabilă, Mihai s-a născut cu un an înaintea revoluției bolşevice. A tăiat-o-apoi de-a lungul vremii cum Jünger, Gadamer ori Jakobson; cum Neagu Djuvara, Beligan sau Veşnicul Moş Mihai Pop. L-ar tăia mereu un popă-n alb, cu sabia făcînd cruce, în om şi opera ex opere operata, fonfănind că Unul e Unul şi celălalt – Acelaşi. Trecînd prin timpul care bate din față, viața lui gînditoare s-a învîrtit nu o dată în maelström-uri belice, pre– şi post-: în maquis, în mărăcinişurile vieții de sub comunism, care i s-a instalat sub piele după reîntoarcerea din Franța, în 1948, şi în viața buruienoasă de după 1989.
L-am cunoscut cînd crescusem deja citindu-l – discret, gentil & grand seigneur. Ne întîlneam la librăria Hugendubel din müncheneza Marienplatz la mijlocul anilor ’80, unde citeam împreună, schimbînd apoftegme, poante şi bibliografii şi apoi bătînd bulevardele drepte. Ne vedeam cu Mariana şi Sanda Şora, cu Nego, Gelu Ionescu şi Ivi Stoichiță, tot pe atunci. Et il effleurait chaque floraison.
Une femme – deux livres. Gîndirea-i şoră cu Mihai, om al stîngii moderate, cîntătoare cînd se poate. Filosofia lui are prea puțin de-a face cu felurile de gîndire care umplu pîn’la buză memoria ultimei jumătăți de secol românesc: gîndiri de cîrciumă, cu ştaif metaforic, de Machiste de Amvon, de academie scrobit-scopită, ori de umplutură. Defectiv de nerv sectar ca o reală aleg(o)rie, Mihai nu a făcut nici şcoală, nici nu a creat epigogomănii naționale. Dar de la el au învățat toți, mai puțin cei care nu s-au priceput. El e un aristocrat biocentric – maestru şi învățăcel al dialogului continuu. I s-a imputat scrisul complicat. De ce să i se impute, cînd el l-a creeat? Francezii îşi bat capul să-l înțeleagă pe Deleuze; românilor li se cuvine să se deie cannabic huța între două dealuri pe deasupra văii mioritice fără de abis. De-aceea Mihai nu are loc în crița categoriilor; şi de aceea timpul îl priveşte fratern: el este spectacolul revenirii din viitor, originea unor lucruri încă neîntîmplate. Mihai este vortextul propriu.
Dacă filosofia românească şi-ar încheia butoniera cu el, n-ar fi deloc un prost sfîrşit.
Chit că distanța dintre seize şi dix-sept e incalculabilă, Mihai s-a născut cu un an înaintea revoluției bolşevice. A tăiat-o-apoi de-a lungul vremii cum Jünger, Gadamer ori Jakobson; cum Neagu Djuvara, Beligan sau Veşnicul Moş Mihai Pop. L-ar tăia mereu un popă-n alb, cu sabia făcînd cruce, în om şi opera ex opere operata, fonfănind că Unul e Unul şi celălalt – Acelaşi. Trecînd prin timpul care bate din față, viața lui gînditoare s-a învîrtit nu o dată în maelström-uri belice, pre– şi post-: în maquis, în mărăcinişurile vieții de sub comunism, care i s-a instalat sub piele după reîntoarcerea din Franța, în 1948, şi în viața buruienoasă de după 1989.
L-am cunoscut cînd crescusem deja citindu-l – discret, gentil & grand seigneur. Ne întîlneam la librăria Hugendubel din müncheneza Marienplatz la mijlocul anilor ’80, unde citeam împreună, schimbînd apoftegme, poante şi bibliografii şi apoi bătînd bulevardele drepte. Ne vedeam cu Mariana şi Sanda Şora, cu Nego, Gelu Ionescu şi Ivi Stoichiță, tot pe atunci. Et il effleurait chaque floraison.
Une femme – deux livres. Gîndirea-i şoră cu Mihai, om al stîngii moderate, cîntătoare cînd se poate. Filosofia lui are prea puțin de-a face cu felurile de gîndire care umplu pîn’la buză memoria ultimei jumătăți de secol românesc: gîndiri de cîrciumă, cu ştaif metaforic, de Machiste de Amvon, de academie scrobit-scopită, ori de umplutură. Defectiv de nerv sectar ca o reală aleg(o)rie, Mihai nu a făcut nici şcoală, nici nu a creat epigogomănii naționale. Dar de la el au învățat toți, mai puțin cei care nu s-au priceput. El e un aristocrat biocentric – maestru şi învățăcel al dialogului continuu. I s-a imputat scrisul complicat. De ce să i se impute, cînd el l-a creeat? Francezii îşi bat capul să-l înțeleagă pe Deleuze; românilor li se cuvine să se deie cannabic huța între două dealuri pe deasupra văii mioritice fără de abis. De-aceea Mihai nu are loc în crița categoriilor; şi de aceea timpul îl priveşte fratern: el este spectacolul revenirii din viitor, originea unor lucruri încă neîntîmplate. Mihai este vortextul propriu.
Dacă filosofia românească şi-ar încheia butoniera cu el, n-ar fi deloc un prost sfîrşit.