Eveniment
Sultana Bănulescu
MAŞINA TIMPULUI: AMINTIRI CU MIRCEA ELIADE
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 2011
I
„Îmi vorbea de Timp şi de maşina care ar fi trebuit să dispară la
miezul nopții, de camera Sambô şi de cerurile care s-ar putea deschide.”
Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene (1955)
„Anul trecut am fost în vizită la omul care mi-a marcat trei sferturi din adolescența literară şi care m-a ajutat să-mi văd de scrisul meu atunci când eram presat
să născocesc altceva decât aş fi vrut să scriu.”
Cristian Teodorescu, „Ştefan Bănulescu: Germinarea speranței,” România literară (1998)
I-am rămas datoare lui Cristian Teodorescu un text despre Ştefan Bănulescu. Deşi pe Cristian Teodorescu ştiu că nu-l plictisesc, încep şi închei totuşi, ca să nu plictisesc pe nimeni altcineva, cu Mircea Eliade. În aprilie 1996 mi s-a solicitat de către revista Spitalul, publicație a Ligii Studenților Medicinişti în care eram membră pe atunci, un articol care să comemoreze 10 ani de la moartea lui Mircea Eliade. Textul, din motive obiective, n-a mai apărut, cel mai probabil fiindcă descria un Eliade literar, uneori fantastic, alteori didactic, ?i nu un Eliade filosofic, mistic sau politic; el vede acum lumina tiparului, cu o întârziere de 15 ani, prin amabilitatea revistei Viața Românească.
Se împlineşte anul acesta, deci, un sfert de secol de la trecerea în eternitate a lui Mircea Eliade. Când în luna iunie 2011, în vreme ce mă aflam în Norvegia unde susțineam o comunicare la un congres de istoria ştiinței – preocupare interdisciplinară cu ajutorul căreia îmi câştig pâinea zilnică când mai bine, când mai prost, ba cu ştiința, ba cu istoria, ba cu amândouă, însă până acum nicidecum cu literatura, de 12 ani de când sunt plecată din România – am primit vestea că tocmai mi se decernase în Statele Unite Premiul pentru Proză „Katherine Anne Porter” pentru nuvela Cerşetori şi hoți, în care naratorul cutremurului din 1977 este o fetiță de 5 ani de o precocitate pe cât de amuzantă pe atât de monstruoasă, obsedată chiar şi în toiul dezastrului de titluri şi de titulaturi, atât literare cât şi sociale, gândurile mele s-au îndreptat nu atât către mica mea eroină sau către marea autoare a romanului Corabia nebunilor, ci către scriitorul român şi profesorul american care m-a încurajat să mă reinventez într-o limbă engleză colocvială şi idiomatică, omul care mi-a vorbit şi mi-a ascultat vorbele de copil de 10 ani ca de la egal la egal, care mi-a câştigat încrederea şi mi-a dăruit-o pe a sa, fără a lua în seamă barierele existente între noi în timp şi spațiu. Mircea Eliade, cu blândețea lui ireală, a rămas pentru mine, din acel septembrie parizian, artizanul unui dispozitiv cu efect întârziat care ticăie pe cât de senin, pe atât de infernal şi de retroactiv, un hibrid anglo-francez ştiințifico-fantastic între Maşina timpului a lui H. G. Wells ?i Maşina de citit gândurile sau psihograful lui André Maurois. Maşina eliadescă o văd de atunci, ori de câte ori recitesc Noaptea de Sânziene, subtilă şi precisă ca un submarin transatlantic şi de o naivitate dezarmantă ca şi carul de fân al copilăriei:
„Nu pentru că mi se părea că un om se poate sustrage Timpului istoric continuând totuşi să rămână în viață şi dobândind prin aceasta o viață plenară, infinit mai prețioasă decât existențele noastre, reduse exclusiv la recepționarea şi asimilarea Istoriei. […] Mi se părea că m-aş putea sustrage Istoriei conducându-mă după presimțiri şi năluciri şi căutând necontenit semne în jurul meu. Tu ştii că ani de-a rândul am fost obsedat de o maşină […] pe care mi se părea că o zăresc, uneori, în fața mea, deşi n-o întâlneam niciodată?”
„Ce înseamnă propoziția asta monstruoasă: să ieşi din timp? – Odată, când eram mic, mă întorceam acasă într-un car cu fân. Asta se petrecea la via noastră, de lângă Râmnicul Sărat. Adormisem şi m-am trezit deodată singur în carul cu fân – şi deasupra mea erau numai stele. Erau numai stele. Şi parcă totul se oprise pe loc. Parcă timpul nu mai curgea. Nu erau decât stele.”
La scurt timp după ce am împlinit 10 ani, Ştefan Bănulescu m-a prezentat lui Mircea Eliade, între altele din cauza scrisului meu care părea că ştie încotro se îndreaptă. Era început de septembrie la Paris în cartierul Montmartre, Place Charles Dullin. Veneam de la Berlin, şi înainte de asta de la Bucureşti, unde aşteptasem vizele doi ani, din clasa I până în clasa a III-a. Lui Ştefan Bănulescu i se aprobase dinainte, cu foc de artificii, însă fără efect. Fără voi nu plec. Eu am mai fost. Cât despre mine, ar fi trebuit să fiu într-a IV-a; reîncepuse şcoala în cartierul nostru, Mântuleasa, începuseră cursurile şi în Berlinul de Vest, primisem înştiințare pe străduța noastră liniştită din cartierul Wilmersdorf, sectorul britanic, să mă prezint la şcoala publică cea mai apropiată, în Halensee, şi în loc de asta bătusem drumul până la Paris. Mircea Eliade venise şi mai de departe: de la Chicago.
Liftul, care părea şi el că ştie încotro se îndreaptă, capotase înainte să ne transporte. Se prăbuşise în gol, iar prima mea amintire este managerul de hotel care odată sesizat, cu dezinvoltură, deschisese larg şi volubil uşa metalică, chemând de parcă invita abisul la o cafea: „Y a quelq’un?”
Camera de hotel avea un pat, un pat pliant în perete şi un fotoliu-pat. Deşi eram numai trei, din prima seară arătase ca o cazarmă când suna stingerea. Stăruie de atunci în mintea mea o carte cu coperți lucioase, între roz şi violet, rămasă în urmă pe raft la Bucureşti, cu un titlu în franceză, Histoire des croyances et des idées religieuses, şi cu o dedicație în limba română pe care o reproduc din memorie: Mihaelei şi lui Ştefan Bănulescu, această carte pe care au avut-o şi au pierdut-o (dar nu din vina lor!)
La un moment dat am coborât pe scări ca să nu urce dânsul în lift. Ivit, ştiam, din clădirea de vis-à-vis, dar răsărit parcă din senin, şi cu o seninătate desavârşită, a apărut un bătrân adus de spate, însă firesc de parcă-i aparțineau nu doar seara şi săptămâna întreagă, ci strada, luna, lumea întreagă.
Mircea Eliade a fluturat cu mâna îngroşată de artrită, fin înmănuşată ca o aripă, spre fereastra camerei de hotel pe care o achitase tot el, invizibil şi în avans.
„Să nu spuneți nimănui, să fie secretul nostru.”
Ciudat om, m-am gândit. Îți face un dar şi te roagă să nu cumva să-l pomeneşti. Să nu spui cui nu trebuie – desigur, eram doar în 1983, ne îndreptam cu paşi repezi spre 1984 al lui George Orwell, sau într-acolo credeam noi că ne îndreptam, dar să nu spunem nimănui? Nu pare român.
„Dar eu pot să spun cuiva, domnule Eliade?” am întrebat mai în glumă, mai în serios.
„Tu eşti un copil. Până creşti tu se schimbă lumea. Până atunci să nu spui nimănui.”
De multe ori de atunci am crezut că s-a schimbat lumea, şi de fiecare dată m-am înşelat.
II
„Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul dumitale:
ți se fac din toate părțile semne. Încrede-te în semne. Urmăreşte-le…”
Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene
Am scris deja un sfert din ce mi-am propus să scriu, şi dacă scriu azi despre Mircea Eliade aceasta se traduce nu în credința că odată cu un premiu literar sau altul s-a schimbat lumea, ci în convingerea că odată şi odată aş putea extrage esența Istoriei căutând necontenit semne în jurul meu.
Când eram copilă, înainte de a-i cunoaşte pe Christinel şi Mircea Eliade, dusă fiind la Paris, nu-mi plăcuse Parisul. Sentiment absolut normal. Era ca şi cum mi s-ar fi cerut să-mi placă măslinele, caviarul şi stridiile, ca să nu mai vorbesc de absint ?i de țigări. Îmi plăcea Berlinul de Vest, militarizat cum era, pe picior de război şi împărțit în zone de război, îmi plăcea Berlinul cu structura sa rigidă dar lipsită de ipocrizie, cu picnicurile sale de sfârşit de săptămână din pădurea Grünewald, şunca, brânza, pâinea şi berea din coşul de Scufiță Roşie al oricărei familii respectabile, guma, ciocolata şi benzile desenate ce se vindeau frățeşte la tutungerii alături de nicotina adulților, plajele de nudişti unde familiile burgheze îşi duceau copiii duminica fiindcă era gratuit, şi unde coexistau paşnic cu artiştii şi cu non-conformiştii, fără a se dezbrăca însă. Îmi plăcea oraşul aproape ras de pe fața pământului de bombardamentele americane care, reconstruit, nu se sfia să vorbească englezeşte.
Copil fiind, îmi plăceau cluburile americane, soldații cu vorba tărăgănată ce-l păzeau pe Rudolf Hess, ultimul nazist deținut pe viață în închisoarea Spandau, care în timp avea să reuşească să le înşele vigilența şi să se sinucidă, poloneza care venea acasă să mă învețe limba germană, grădina zoologică plină de flamingi şi marmote, acvariul, muzeele de istorie naturală, actrițele de teatru şi de cabaret bătrâne, ridate, retractile ca nişte broaşte țestoase în carapacea unor apartamente minuscule, emigrate din țări estice, pe care le vizitam duminica, stele fără nume cum era, de pildă, Leni Caler, muza lui Mihail Sebastian. La vremea când am cunoscut-o eu avea o voce adâncă şi nişte trăsături aproape masculine. Portrete din tinerețe nu ne arătase şi bine făcuse: Leni Caler, ca şi Mircea Eliade, se număra printre acei oameni care înnobilează orice vârstă odată ce ajung la ea. Ca şi el, vorbea cu setea celor care şi-au câştigat pâinea, într-o altă eră, cu şi prin limba română.
În vara lui 1983, la Berlin, Leni Caler mă antrenase în Jocul de-a vacanța: îmi propusese, pe cât de insistentă pe atât de gânditoare, după ce aflase cât de mult îmi plăcea acesta, să revizităm acvariul într-o zi, pe îndelete, numai noi două. Trăia retrasă şi neştiută, iar la urmă ori n-a avut putere să iasă, ori s-a temut să nu se ataşeze prea mult de o fetiță aflată în trecere. N-aş putea explica de ce cred şi acum că vorbea serios, atât de serios încât în iunie 2011, în drum de la Oslo la Bucureşti, m-am abătut pe la Berlin şi am petrecut o zi întreagă la acvariu printre meduze, recife de coral şi statui de dinozauri în mărime naturală, despărțită doar printr-un perete de sticlă de salamandrele, şerpii şi crocodilii aflați la pândă, încercând să ghicesc – fiindcă în cutiile acvariului, raportat la lentoarea evoluției speciilor pe parcursul erelor geologice gravate pe pereți, în curs de aproape trei decenii nu s-a schimbat nimic – care anume dintre peştii fabulos conturați şi colorați care evoluau muți dincolo de ecran îi rămăsese la inimă reticentei actrițe, odată apusă vremea monologurilor la scenă deschisă. Când am urcat din semiobscuritatea acvariului până la suprafața grădinii pline de copii, dulciuri şi flori, soarele strălucea ca pentru o veche promisiune îndeplinită.
III
„S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole, continuase el fără s-o privească. Dar trebuie să te învețe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. Nu le vezi…”
Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene
Dacă am pomenit-o pe Leni Caler, care trăia ca atâția alții sub clopotul de sticlă al fiecăruia în insula ireală a Berlinului de Vest, nu este ca să-i pierd din vedere pe Mircea Eliade şi maşina timpului.
Odată ajunşi la Paris în apartamentul soților Eliade, după ce ne-am salutat – era mai multă lume acolo dar până azi n-am văzut atmosferă mai primitoare şi n-am auzit vorbindu-se mai frumos româneşte – dânşii s-au închis fiecare în câte o cameră, grăbiți să încerce hainele aduse din țară. Veşmintele, pe care le ceruseră de pânză topită, uşoare şi răcoroase, nu li s-au potrivit chiar de minune: cămaşa destinată lui Mircea Eliade, mai vânjos decât Ştefan Bănulescu deşi nu părea, îi venea cam strâmtă; despre fustă s-a auzit vocea înalt contrariată a lui Christinel Eliade, căreia, în urma unei intervenții chirurgicale (subiect interzis) îi venea largă: Mihaela, de ce n-ai luat-o pe măsura ta?
Odată ce hainele au fost ajustate şi purtate cu drag şi dezamăgire din prima seară, mi-am dat seama, cu intuiția specifică a copiilor, că în casa acestor doi exilați o serie de subiecte erau proscrise, fapt pe care nu l-au înțeles în 1996 colegii mei de la revista Spitalul. N-am auzit în casă la Mircea şi Christinel Eliade, nici la Paris în 1983, nici la Chicago în 1991 când mai trăia numai dânsa însă trăia la fel de fascinant, să se aducă vorba despre boală, despre moarte, despre spitale, despre partide, gândiri sau vremuri de dreapta ori de stânga. În casele lor, de ambele părți ale oceanului, se putea evada, cu strădanie, subtilitate şi succes, din Timp.
Mircea Eliade citea anevoie (ținea cartea aproape atingând lentilele ochelarilor căci nu se inventaseră încă pentru cataractă implanturile de cristalin artificial pe care Ştefan Bănulescu le-a a?teptat orb vreme de 7 ani şi care în mod miraculos s-au dovedit a corecta şi din gradul de miopie) şi fără alt motiv anume (asta se întâmpla înainte să-mi dăruiască soții Eliade palton şi ghiozdan american – pe cel din urmă îl păstrez şi acum în Bucureşti – înainte şi în timpul plimbărilor nocturne pe care le făceam cu dânşii în Montmartre până sus la Sacré-Coeur) i-am povestit câteva seri la rând, dacă-mi aduc bine aminte fără să am prea mult trac, fiindcă Mircea Eliade avea atâta naturalețe, şi chiar am ascultat pe alții povestindu-i, despre scrisul meu. Acesta se reducea pe atunci la schița mea Prea multă glorie (despre un colonel care îşi pune uniforma şi medaliile, se admiră în oglindă în ținută completă şi rosteşte Prea multă glorie; sfârşit; aveam 5 ani şi tot textul, o singură pagină, era scris cu majuscule, învățasem să citesc după doi ani de strădanie de la 3 la 5 ani, „târziu,” după cum îmi spusese răspicat Geo Bogza, iar de mână nu ştiam încă să scriu); nuvela mea fantastică Domnul Popescu (un om sădeşte în Bucureşti un piersic şi răsare un portocal, apoi încep să se întâmple tot felul de lucruri ciudate; refrenul, obsesiv însă în crescendo, era Un portocal! Un portocal in România! – aveam 7 ani), comediile mele, cu aspirații moliereşti încă dinainte de a păşi pe pământul Franței, în care personajele principale erau Domnul Frison, Doamna Frison şi Profesorul de Gust (tot 7 ani aveam şi, precum Domnul Jourdain pentru vârsta lui, o sumedenie de mentori pentru vârsta mea); jurnalul de călătorie în Rusia al contelui Bliuşkinkin (aici, după cum remarcase cu mărinimie Ana Blandiana ca să suplinească lacunele peisajului abia întrevăzut din goana trăsurii, aveam talent la legătorie; era adevărat că manuscrisului îi cususem cotorul fiindcă se întindea pe foi volante, nu în caiete liniate ca toate celelalte, şi nu mai puțin adevărat că Ana Blandiana, fidelă rolului de zână-naşă, nu pronunța niciodată un verdict negativ cu vocea ei melodioasă); şi nuvela mea picarescă, povestea hanului din Spania ridicat la o răscruce de drumuri de către soții Aragona şi Castil (ea era înaltă şi grasă, el era înalt şi slab, şi amândoi erau mici întreprinzători); lăsasem la urmă romanul Cavalerii Albi.
Tragediile Ştefan Bănulescu mă sfătuise amical să le fac uitate, şi la Bucureşti, şi la Neptun unde le scriam în vuietul mării, şi la Berlin, şi la Paris şi în lumea largă. Ştefan Bănulescu nu spunea talent, spunea dar. La poezie n-ai nici un dar. La tragedie n-ai nici un dar. La proză ai un dar. Ai darul comediei. Dar n-ai să scrii comedie. Ai să scrii proză.
Prea multă glorie îl amuzase teribil pe domnul Eliade, după cum amuza pe toată lumea, şi îl îngrijorase moderat – după cum îngrijora pe toată lumea. „De unde ştiai tu la 5 ani ce este un colonel?” „De la cutremur,” am răspuns prompt, cum răspunsesem de atâtea ori înainte. Era adevărat. Într-unul dintre blocurile vecine locuia un general. Se mişca în sfere diferite decât noi, aşadar de aproape îl văzusem abia la vârsta de 3 ani şi jumătate, în parcul din fața ambasadei Israelului unde ne refugiaserăm cu mic cu mare în noaptea aceea anticipând replica. Replica, crezusem până în noaptea de 4 martie 1977, era numai la teatru, în Visul unei nopți de vară de pildă. Sau în proză: spuse, zise, răspunse, replică, ripostă el. Oricum, în noaptea aceea de primăvară a fraternizării forțate şi pe nepusă masă, generalul poate că-şi menționase şi vreun subaltern, un colonel. Ori poate că nu.
La Domnul Popescu însă lucrurile luaseră o întorsătură nouă. Domnul Eliade întâi remarcase cu naturalețe „Copiii scriu despre fructe,” ceea ce ne făcuse pe toți să ne simțim mai bine, apoi, cu voce ceva mai joasă, „piersic, portocal, Popescu – e bine, Ştefane” (“de unde ştie ce am eu în cap?” – mă mirasem atunci – în minte încă scriam cu litere de tipar. Popescu era un coleg de şcoală cu o bunică zgomotoasă, bine intenționată dar cam lipsită de simțul măsurii de felul ei. Cu un astfel de nume – îmi făcusem eu socoteala de copil în clasa I – se pot întâmpla, nu mai puțin, felurite lucruri ciudate.)
Domnul Frison şi Doamna Frison, poate şi fiindcă ne aflam la doi paşi de Théâtre Charles Dullin (Ageamiii la ei acasă, ca să-l citez pe Mark Twain) au înregistrat un succes trepidant. Cineva a deplâns cu glas tare că nu era de față şi Eugène Ionesco (era plecat în Alpi; dar, după cum mă prevenise Ştefan Bănulescu, în viață nu le poți avea pe toate, iar în viață n-ai să scrii comedie; ai să scrii proză). Peste plebeii Aragona şi Castil am trecut repede, fiindcă hazul lor nebun se măsura cu numele şi nu cu fapta, deşi uneori mi se face un dor şi mai nebun să-l târăsc iar pe discretul, modestul şi uscățivul hangiu Castil în câte o aventură nelimitată şi nemeritată. Dincolo de gluma cu provinciile istorice derivată din palatul pe care şi-l împărțiseră regal şi marital, la vremea lor, Ferdinand de Aragon si Isabella de Castilia, să fi fost Castil o pastişă subconştientă după Pastil, eroul inventat de unchiul şi pediatrul meu, poetul şi traducătorul din elină Alexandru Miran, zis şi Dr. Mircea Pop, iar din vocabularul lui de specialitate la pneumonie, la oreion, la pojar, să fi răsărit oare, la început nebăgați în seamă, Domnul şi Doamna Frison? Cât despre nobilul dar neînzestratul rus Bliuşkinkin, fiindcă nu-l aveam la mine legat şi încopertat şi ştiam că impresionează numai ca artefact de bibliofilie fiind un conte putred de bogat, față de Mircea Eliade l-am sărit cu totul. Ca la şotron.
Între 8 şi 9 ani, tot aşteptând vizele pentru Germania şi Franța, după ce terminasem de bântuit hanuri şi de clădit castele în Spania cu Aragona şi Castil, scrisesem un roman în două volume, Cavalerii Albi. Cavalerii Albi, cum le arăta şi numele, erau nişte cavaleri total ineficienți: în primul rând nu salvau pe nimeni şi în al doilea rând nu-i vedea oricine, ci numai o fată care avea o grădină unde îşi făceau apariția din când în când; pentru restul lumii erau invizibili şi inaudibili. În casele oamenilor nu intrau vreodată, nici în casa fetei nu păşeau, numai prin grădina ei se abăteau uneori.
„Când se pune titlu în limba română nu se scrie cu majusculă decât primul cuvânt,” îmi atrăsese atenția Ştefan Bănulescu. „Nu e ca atunci când pui titlu în engleză. Titlul corect e Cavalerii albi. Ori deja scrii în mintea ta în engleză, ori iar scrii în mintea ta cu litere de tipar.” „Nu,” răspunsesem eu. „Personaj, nu titlu. Uneori se întâmplă să fie titlul acelaşi cu personajul. Cavalerii Albi. Aşa, ca Iapa-Roşie.” Râsese sec, uscat, aşa cum râdea cu alții, nu cu mine; cu mine râdea gros, în hohote. Cristian Teodorescu i-a auzit adevărata voce; nici de dânsul nu se ferea. „Când vocea i se îngroşa uşor, iar ritmul cuvintelor se rărea, enunța câte o judecată de ansamblu despre starea țării” (Cristian Teodorescu, Ştefan Bănulescu: Germinarea speranței). Într-adevăr, când vorbea sau râdea gros era bine, dar acum râsese şi răspunsese sec fiindcă de cărțile şi de personajele lui nu-i plăcea să audă vorbindu-se: „Semeni cu tatăl meu.” „Tatăl tău scria?” „Nu scria mai nimic. A scris un fel de memorii la sfârşit. A făcut trei războaie. Aşa ai să faci şi tu.” Plecase şi îmi lăsase cavalerii în pace, fiindcă n-avea curaj. Adică, îl delegase pe Mircea Eliade să se lupte cu ei în turnir la Paris.
„Cavalerii Albi nu e roman,” a spus Mircea Eliade. „E basm. Un basm frumos.” „Nu e basm,” am replicat eu. „E roman.” Spuse, zise, replică, ripostă ea. „Fata ta e un copil. Are 9 ani. În grădina ei tot fructe cresc, deocamdată nu cresc oameni. Domnul Popescu e nuvelă fantastică, dar Cavalerii Albi nu e roman fantastic. E basm. Roman fantastic ai să scrii, poate, când ai să mai creşti. Unii nu scriu niciodată. Fiindcă e greu. Domnul Popescu – e bine. Cavalerii Albi – e frumos. Dar nu e roman.”
„Domnul Eliade ştie ce spune,” a intervenit Ştefan Bănulescu. Parcă se temea de ceva. Nu de cineva. De ceva. De cavalerii mei. De domnul Eliade, îmi era limpede, n-avea de ce să-i fie teamă nimănui. Îmi plăcuse când zisese: fata ta. Aşa era. Era fata mea. Deşi eram de-o vârstă. Şi fiindcă ea creştea mai repede ca mine, n-aveam de ce să aştept până creşteam eu.
„Domnul Eliade nu ştie ce se întâmplă în volumul doi,” am spus eu. „Cavalerii Albi e roman.” „Aşa, ca Noaptea de Sânziene?” a întrebat cineva din cei de față, cu bunăvoință. „Aici n-am citit nici eu decât volumul întâi,” am răspuns eu contrariată. „Fiindcă volumul doi nu-l avem.” „Nu-l aveți fiindcă l-au pierdut,” a întărit aprobator Mircea Eliade. „Nu l-am pierdut,” a ripostat Ştefan Bănulescu revoltat. „Ni s-a luat.” (Ediția Ioan Cuşa, într-adevăr, o jinduiseră mulți. Mi-a răsărit iar în minte Histoire des croyances et des idées religieuses: Mihaelei şi lui Ştefan Bănulescu, această carte pe care au avut-o şi au pierdut-o…) Am profitat de vitejie ca să-mi reabilitez eroina şi să-i retrogradez pe cavalerii imaculați acolo unde le era locul.
„Cavalerii Albi e roman fiindcă pe fata din grădină, care în volumul doi are 14 ani, cavalerii n-o apără deloc. N-o apără niciodată. Ei nu ştiu să facă război. Nu sunt în stare şi nici nu vor. Vin numai pe timp de pace. Când e nevoie de ei cu adevărat, atunci nu vin, nici în volumul întâi nici în volumul doi. Ea tot singură trebuie să se descurce. Dacă nu se termină bine, şi nici uşor, atunci cum să fie basm? E roman. Sunt cavaleri, sunt mulți şi vin călare, vin deodată, vin într-un nor de praf, o înconjură, o ascultă, îi povestesc pe unde au fost, dar de apărat n-o apără la nevoie. E roman. Iar de văzut nu-i vede şi nu-i aude decât ea, aşa că e roman fantastic. Lumea din oraş nu vede decât praful din drum din urma lor şi se miră de ce în unele zile e aşa mult. Numai fata asta îi vede. Şi tot degeaba îi vede.”
S-a făcut tăcere. Tăcuse şi cel sau cea cu Noaptea de Sânziene. Era o noapte caldă, de vară încă. Se lăsase tristețe; şi ea firească şi intimă. Cavalerii Albi era roman. Din păcate. Roman cât se poate de realist, şi totodată cât se poate de fantastic.
Cavalerii Albi nu ştiu de unde i-am luat. De la Mircea Eliade sigur nu; lui doar i-am povestit. E posibil să fi aflat de ei de altundeva, dar cel mai probabil este că au fost de la început numai ai mei.
Când am terminat de povestit tot ce ştiam eu, Mircea Eliade m-a trimis să citesc altceva: o singură carte, numai una, în engleză, pe care mi-a ales-o Christinel după ce m-a condus în odaia ei. Era o povestire fantastic-viscerală despre calvarul unor gemeni siamezi (să fi fost Chang şi Eng Bunker? ori doar uniți la nivelul toracelui ca şi aceştia? capul lui Eng murea tot ultimul, dar, în ficțiunea asta nouă, abia după ce ucisese cu mâna lui trupul fratelui geamăn?) însă nicidecum nuvela satirică a lui Mark Twain despre Chang si Eng, pe aceea o citisem la Bucureşti. Întinsă pe patul strâmt al lui Christinel de parcă mă aştepta şi pe mine o operație, o lăsasem să plece înainte să încep. Privită din spate părea o fată de douăzeci de ani. Maşina timpului începuse deja să ticăie infernal.
Nu ştiu ce s-a întâmplat cu biblioteca soților Eliade, sau cu acea parte din biblioteca lor. De cartea aceea, deşi am uitat titlul ?i autorul, am să-mi aduc aminte toată viața, fiindcă m-a fascinat. M-a îngrozit, m-a revoltat, mi-a repugnat, mi-a îndreptat paşii spre universitățile lumii să studiez embriologie, teratologie, medicină legală, istoria ştiinței şi alte specialități cu iz de monstruozități, şi rămâne temeiul în care şi azi scriu nuvelă fantastică şi grotescă, doar că de atunci nu mai scriu predominant despre fructe, grădini şi livezi, deşi de simbolistica unui parc sau a altuia n-am scăpat.
Lui Christinel si Mircea Eliade, această carte pe care au avut-o şi au pierdut-o (dar nu din vina lor!)
Mă apropii de sfârşit, deşi nu cu asta aş vrea să sfârşesc.
„Îmi vorbea de Timp şi de maşina care ar fi trebuit să dispară la
miezul nopții, de camera Sambô şi de cerurile care s-ar putea deschide.”
Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene (1955)
„Anul trecut am fost în vizită la omul care mi-a marcat trei sferturi din adolescența literară şi care m-a ajutat să-mi văd de scrisul meu atunci când eram presat
să născocesc altceva decât aş fi vrut să scriu.”
Cristian Teodorescu, „Ştefan Bănulescu: Germinarea speranței,” România literară (1998)
I-am rămas datoare lui Cristian Teodorescu un text despre Ştefan Bănulescu. Deşi pe Cristian Teodorescu ştiu că nu-l plictisesc, încep şi închei totuşi, ca să nu plictisesc pe nimeni altcineva, cu Mircea Eliade. În aprilie 1996 mi s-a solicitat de către revista Spitalul, publicație a Ligii Studenților Medicinişti în care eram membră pe atunci, un articol care să comemoreze 10 ani de la moartea lui Mircea Eliade. Textul, din motive obiective, n-a mai apărut, cel mai probabil fiindcă descria un Eliade literar, uneori fantastic, alteori didactic, ?i nu un Eliade filosofic, mistic sau politic; el vede acum lumina tiparului, cu o întârziere de 15 ani, prin amabilitatea revistei Viața Românească.
Se împlineşte anul acesta, deci, un sfert de secol de la trecerea în eternitate a lui Mircea Eliade. Când în luna iunie 2011, în vreme ce mă aflam în Norvegia unde susțineam o comunicare la un congres de istoria ştiinței – preocupare interdisciplinară cu ajutorul căreia îmi câştig pâinea zilnică când mai bine, când mai prost, ba cu ştiința, ba cu istoria, ba cu amândouă, însă până acum nicidecum cu literatura, de 12 ani de când sunt plecată din România – am primit vestea că tocmai mi se decernase în Statele Unite Premiul pentru Proză „Katherine Anne Porter” pentru nuvela Cerşetori şi hoți, în care naratorul cutremurului din 1977 este o fetiță de 5 ani de o precocitate pe cât de amuzantă pe atât de monstruoasă, obsedată chiar şi în toiul dezastrului de titluri şi de titulaturi, atât literare cât şi sociale, gândurile mele s-au îndreptat nu atât către mica mea eroină sau către marea autoare a romanului Corabia nebunilor, ci către scriitorul român şi profesorul american care m-a încurajat să mă reinventez într-o limbă engleză colocvială şi idiomatică, omul care mi-a vorbit şi mi-a ascultat vorbele de copil de 10 ani ca de la egal la egal, care mi-a câştigat încrederea şi mi-a dăruit-o pe a sa, fără a lua în seamă barierele existente între noi în timp şi spațiu. Mircea Eliade, cu blândețea lui ireală, a rămas pentru mine, din acel septembrie parizian, artizanul unui dispozitiv cu efect întârziat care ticăie pe cât de senin, pe atât de infernal şi de retroactiv, un hibrid anglo-francez ştiințifico-fantastic între Maşina timpului a lui H. G. Wells ?i Maşina de citit gândurile sau psihograful lui André Maurois. Maşina eliadescă o văd de atunci, ori de câte ori recitesc Noaptea de Sânziene, subtilă şi precisă ca un submarin transatlantic şi de o naivitate dezarmantă ca şi carul de fân al copilăriei:
„Nu pentru că mi se părea că un om se poate sustrage Timpului istoric continuând totuşi să rămână în viață şi dobândind prin aceasta o viață plenară, infinit mai prețioasă decât existențele noastre, reduse exclusiv la recepționarea şi asimilarea Istoriei. […] Mi se părea că m-aş putea sustrage Istoriei conducându-mă după presimțiri şi năluciri şi căutând necontenit semne în jurul meu. Tu ştii că ani de-a rândul am fost obsedat de o maşină […] pe care mi se părea că o zăresc, uneori, în fața mea, deşi n-o întâlneam niciodată?”
„Ce înseamnă propoziția asta monstruoasă: să ieşi din timp? – Odată, când eram mic, mă întorceam acasă într-un car cu fân. Asta se petrecea la via noastră, de lângă Râmnicul Sărat. Adormisem şi m-am trezit deodată singur în carul cu fân – şi deasupra mea erau numai stele. Erau numai stele. Şi parcă totul se oprise pe loc. Parcă timpul nu mai curgea. Nu erau decât stele.”
La scurt timp după ce am împlinit 10 ani, Ştefan Bănulescu m-a prezentat lui Mircea Eliade, între altele din cauza scrisului meu care părea că ştie încotro se îndreaptă. Era început de septembrie la Paris în cartierul Montmartre, Place Charles Dullin. Veneam de la Berlin, şi înainte de asta de la Bucureşti, unde aşteptasem vizele doi ani, din clasa I până în clasa a III-a. Lui Ştefan Bănulescu i se aprobase dinainte, cu foc de artificii, însă fără efect. Fără voi nu plec. Eu am mai fost. Cât despre mine, ar fi trebuit să fiu într-a IV-a; reîncepuse şcoala în cartierul nostru, Mântuleasa, începuseră cursurile şi în Berlinul de Vest, primisem înştiințare pe străduța noastră liniştită din cartierul Wilmersdorf, sectorul britanic, să mă prezint la şcoala publică cea mai apropiată, în Halensee, şi în loc de asta bătusem drumul până la Paris. Mircea Eliade venise şi mai de departe: de la Chicago.
Liftul, care părea şi el că ştie încotro se îndreaptă, capotase înainte să ne transporte. Se prăbuşise în gol, iar prima mea amintire este managerul de hotel care odată sesizat, cu dezinvoltură, deschisese larg şi volubil uşa metalică, chemând de parcă invita abisul la o cafea: „Y a quelq’un?”
Camera de hotel avea un pat, un pat pliant în perete şi un fotoliu-pat. Deşi eram numai trei, din prima seară arătase ca o cazarmă când suna stingerea. Stăruie de atunci în mintea mea o carte cu coperți lucioase, între roz şi violet, rămasă în urmă pe raft la Bucureşti, cu un titlu în franceză, Histoire des croyances et des idées religieuses, şi cu o dedicație în limba română pe care o reproduc din memorie: Mihaelei şi lui Ştefan Bănulescu, această carte pe care au avut-o şi au pierdut-o (dar nu din vina lor!)
La un moment dat am coborât pe scări ca să nu urce dânsul în lift. Ivit, ştiam, din clădirea de vis-à-vis, dar răsărit parcă din senin, şi cu o seninătate desavârşită, a apărut un bătrân adus de spate, însă firesc de parcă-i aparțineau nu doar seara şi săptămâna întreagă, ci strada, luna, lumea întreagă.
Mircea Eliade a fluturat cu mâna îngroşată de artrită, fin înmănuşată ca o aripă, spre fereastra camerei de hotel pe care o achitase tot el, invizibil şi în avans.
„Să nu spuneți nimănui, să fie secretul nostru.”
Ciudat om, m-am gândit. Îți face un dar şi te roagă să nu cumva să-l pomeneşti. Să nu spui cui nu trebuie – desigur, eram doar în 1983, ne îndreptam cu paşi repezi spre 1984 al lui George Orwell, sau într-acolo credeam noi că ne îndreptam, dar să nu spunem nimănui? Nu pare român.
„Dar eu pot să spun cuiva, domnule Eliade?” am întrebat mai în glumă, mai în serios.
„Tu eşti un copil. Până creşti tu se schimbă lumea. Până atunci să nu spui nimănui.”
De multe ori de atunci am crezut că s-a schimbat lumea, şi de fiecare dată m-am înşelat.
II
„Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul dumitale:
ți se fac din toate părțile semne. Încrede-te în semne. Urmăreşte-le…”
Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene
Am scris deja un sfert din ce mi-am propus să scriu, şi dacă scriu azi despre Mircea Eliade aceasta se traduce nu în credința că odată cu un premiu literar sau altul s-a schimbat lumea, ci în convingerea că odată şi odată aş putea extrage esența Istoriei căutând necontenit semne în jurul meu.
Când eram copilă, înainte de a-i cunoaşte pe Christinel şi Mircea Eliade, dusă fiind la Paris, nu-mi plăcuse Parisul. Sentiment absolut normal. Era ca şi cum mi s-ar fi cerut să-mi placă măslinele, caviarul şi stridiile, ca să nu mai vorbesc de absint ?i de țigări. Îmi plăcea Berlinul de Vest, militarizat cum era, pe picior de război şi împărțit în zone de război, îmi plăcea Berlinul cu structura sa rigidă dar lipsită de ipocrizie, cu picnicurile sale de sfârşit de săptămână din pădurea Grünewald, şunca, brânza, pâinea şi berea din coşul de Scufiță Roşie al oricărei familii respectabile, guma, ciocolata şi benzile desenate ce se vindeau frățeşte la tutungerii alături de nicotina adulților, plajele de nudişti unde familiile burgheze îşi duceau copiii duminica fiindcă era gratuit, şi unde coexistau paşnic cu artiştii şi cu non-conformiştii, fără a se dezbrăca însă. Îmi plăcea oraşul aproape ras de pe fața pământului de bombardamentele americane care, reconstruit, nu se sfia să vorbească englezeşte.
Copil fiind, îmi plăceau cluburile americane, soldații cu vorba tărăgănată ce-l păzeau pe Rudolf Hess, ultimul nazist deținut pe viață în închisoarea Spandau, care în timp avea să reuşească să le înşele vigilența şi să se sinucidă, poloneza care venea acasă să mă învețe limba germană, grădina zoologică plină de flamingi şi marmote, acvariul, muzeele de istorie naturală, actrițele de teatru şi de cabaret bătrâne, ridate, retractile ca nişte broaşte țestoase în carapacea unor apartamente minuscule, emigrate din țări estice, pe care le vizitam duminica, stele fără nume cum era, de pildă, Leni Caler, muza lui Mihail Sebastian. La vremea când am cunoscut-o eu avea o voce adâncă şi nişte trăsături aproape masculine. Portrete din tinerețe nu ne arătase şi bine făcuse: Leni Caler, ca şi Mircea Eliade, se număra printre acei oameni care înnobilează orice vârstă odată ce ajung la ea. Ca şi el, vorbea cu setea celor care şi-au câştigat pâinea, într-o altă eră, cu şi prin limba română.
În vara lui 1983, la Berlin, Leni Caler mă antrenase în Jocul de-a vacanța: îmi propusese, pe cât de insistentă pe atât de gânditoare, după ce aflase cât de mult îmi plăcea acesta, să revizităm acvariul într-o zi, pe îndelete, numai noi două. Trăia retrasă şi neştiută, iar la urmă ori n-a avut putere să iasă, ori s-a temut să nu se ataşeze prea mult de o fetiță aflată în trecere. N-aş putea explica de ce cred şi acum că vorbea serios, atât de serios încât în iunie 2011, în drum de la Oslo la Bucureşti, m-am abătut pe la Berlin şi am petrecut o zi întreagă la acvariu printre meduze, recife de coral şi statui de dinozauri în mărime naturală, despărțită doar printr-un perete de sticlă de salamandrele, şerpii şi crocodilii aflați la pândă, încercând să ghicesc – fiindcă în cutiile acvariului, raportat la lentoarea evoluției speciilor pe parcursul erelor geologice gravate pe pereți, în curs de aproape trei decenii nu s-a schimbat nimic – care anume dintre peştii fabulos conturați şi colorați care evoluau muți dincolo de ecran îi rămăsese la inimă reticentei actrițe, odată apusă vremea monologurilor la scenă deschisă. Când am urcat din semiobscuritatea acvariului până la suprafața grădinii pline de copii, dulciuri şi flori, soarele strălucea ca pentru o veche promisiune îndeplinită.
III
„S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole, continuase el fără s-o privească. Dar trebuie să te învețe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. Nu le vezi…”
Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene
Dacă am pomenit-o pe Leni Caler, care trăia ca atâția alții sub clopotul de sticlă al fiecăruia în insula ireală a Berlinului de Vest, nu este ca să-i pierd din vedere pe Mircea Eliade şi maşina timpului.
Odată ajunşi la Paris în apartamentul soților Eliade, după ce ne-am salutat – era mai multă lume acolo dar până azi n-am văzut atmosferă mai primitoare şi n-am auzit vorbindu-se mai frumos româneşte – dânşii s-au închis fiecare în câte o cameră, grăbiți să încerce hainele aduse din țară. Veşmintele, pe care le ceruseră de pânză topită, uşoare şi răcoroase, nu li s-au potrivit chiar de minune: cămaşa destinată lui Mircea Eliade, mai vânjos decât Ştefan Bănulescu deşi nu părea, îi venea cam strâmtă; despre fustă s-a auzit vocea înalt contrariată a lui Christinel Eliade, căreia, în urma unei intervenții chirurgicale (subiect interzis) îi venea largă: Mihaela, de ce n-ai luat-o pe măsura ta?
Odată ce hainele au fost ajustate şi purtate cu drag şi dezamăgire din prima seară, mi-am dat seama, cu intuiția specifică a copiilor, că în casa acestor doi exilați o serie de subiecte erau proscrise, fapt pe care nu l-au înțeles în 1996 colegii mei de la revista Spitalul. N-am auzit în casă la Mircea şi Christinel Eliade, nici la Paris în 1983, nici la Chicago în 1991 când mai trăia numai dânsa însă trăia la fel de fascinant, să se aducă vorba despre boală, despre moarte, despre spitale, despre partide, gândiri sau vremuri de dreapta ori de stânga. În casele lor, de ambele părți ale oceanului, se putea evada, cu strădanie, subtilitate şi succes, din Timp.
Mircea Eliade citea anevoie (ținea cartea aproape atingând lentilele ochelarilor căci nu se inventaseră încă pentru cataractă implanturile de cristalin artificial pe care Ştefan Bănulescu le-a a?teptat orb vreme de 7 ani şi care în mod miraculos s-au dovedit a corecta şi din gradul de miopie) şi fără alt motiv anume (asta se întâmpla înainte să-mi dăruiască soții Eliade palton şi ghiozdan american – pe cel din urmă îl păstrez şi acum în Bucureşti – înainte şi în timpul plimbărilor nocturne pe care le făceam cu dânşii în Montmartre până sus la Sacré-Coeur) i-am povestit câteva seri la rând, dacă-mi aduc bine aminte fără să am prea mult trac, fiindcă Mircea Eliade avea atâta naturalețe, şi chiar am ascultat pe alții povestindu-i, despre scrisul meu. Acesta se reducea pe atunci la schița mea Prea multă glorie (despre un colonel care îşi pune uniforma şi medaliile, se admiră în oglindă în ținută completă şi rosteşte Prea multă glorie; sfârşit; aveam 5 ani şi tot textul, o singură pagină, era scris cu majuscule, învățasem să citesc după doi ani de strădanie de la 3 la 5 ani, „târziu,” după cum îmi spusese răspicat Geo Bogza, iar de mână nu ştiam încă să scriu); nuvela mea fantastică Domnul Popescu (un om sădeşte în Bucureşti un piersic şi răsare un portocal, apoi încep să se întâmple tot felul de lucruri ciudate; refrenul, obsesiv însă în crescendo, era Un portocal! Un portocal in România! – aveam 7 ani), comediile mele, cu aspirații moliereşti încă dinainte de a păşi pe pământul Franței, în care personajele principale erau Domnul Frison, Doamna Frison şi Profesorul de Gust (tot 7 ani aveam şi, precum Domnul Jourdain pentru vârsta lui, o sumedenie de mentori pentru vârsta mea); jurnalul de călătorie în Rusia al contelui Bliuşkinkin (aici, după cum remarcase cu mărinimie Ana Blandiana ca să suplinească lacunele peisajului abia întrevăzut din goana trăsurii, aveam talent la legătorie; era adevărat că manuscrisului îi cususem cotorul fiindcă se întindea pe foi volante, nu în caiete liniate ca toate celelalte, şi nu mai puțin adevărat că Ana Blandiana, fidelă rolului de zână-naşă, nu pronunța niciodată un verdict negativ cu vocea ei melodioasă); şi nuvela mea picarescă, povestea hanului din Spania ridicat la o răscruce de drumuri de către soții Aragona şi Castil (ea era înaltă şi grasă, el era înalt şi slab, şi amândoi erau mici întreprinzători); lăsasem la urmă romanul Cavalerii Albi.
Tragediile Ştefan Bănulescu mă sfătuise amical să le fac uitate, şi la Bucureşti, şi la Neptun unde le scriam în vuietul mării, şi la Berlin, şi la Paris şi în lumea largă. Ştefan Bănulescu nu spunea talent, spunea dar. La poezie n-ai nici un dar. La tragedie n-ai nici un dar. La proză ai un dar. Ai darul comediei. Dar n-ai să scrii comedie. Ai să scrii proză.
Prea multă glorie îl amuzase teribil pe domnul Eliade, după cum amuza pe toată lumea, şi îl îngrijorase moderat – după cum îngrijora pe toată lumea. „De unde ştiai tu la 5 ani ce este un colonel?” „De la cutremur,” am răspuns prompt, cum răspunsesem de atâtea ori înainte. Era adevărat. Într-unul dintre blocurile vecine locuia un general. Se mişca în sfere diferite decât noi, aşadar de aproape îl văzusem abia la vârsta de 3 ani şi jumătate, în parcul din fața ambasadei Israelului unde ne refugiaserăm cu mic cu mare în noaptea aceea anticipând replica. Replica, crezusem până în noaptea de 4 martie 1977, era numai la teatru, în Visul unei nopți de vară de pildă. Sau în proză: spuse, zise, răspunse, replică, ripostă el. Oricum, în noaptea aceea de primăvară a fraternizării forțate şi pe nepusă masă, generalul poate că-şi menționase şi vreun subaltern, un colonel. Ori poate că nu.
La Domnul Popescu însă lucrurile luaseră o întorsătură nouă. Domnul Eliade întâi remarcase cu naturalețe „Copiii scriu despre fructe,” ceea ce ne făcuse pe toți să ne simțim mai bine, apoi, cu voce ceva mai joasă, „piersic, portocal, Popescu – e bine, Ştefane” (“de unde ştie ce am eu în cap?” – mă mirasem atunci – în minte încă scriam cu litere de tipar. Popescu era un coleg de şcoală cu o bunică zgomotoasă, bine intenționată dar cam lipsită de simțul măsurii de felul ei. Cu un astfel de nume – îmi făcusem eu socoteala de copil în clasa I – se pot întâmpla, nu mai puțin, felurite lucruri ciudate.)
Domnul Frison şi Doamna Frison, poate şi fiindcă ne aflam la doi paşi de Théâtre Charles Dullin (Ageamiii la ei acasă, ca să-l citez pe Mark Twain) au înregistrat un succes trepidant. Cineva a deplâns cu glas tare că nu era de față şi Eugène Ionesco (era plecat în Alpi; dar, după cum mă prevenise Ştefan Bănulescu, în viață nu le poți avea pe toate, iar în viață n-ai să scrii comedie; ai să scrii proză). Peste plebeii Aragona şi Castil am trecut repede, fiindcă hazul lor nebun se măsura cu numele şi nu cu fapta, deşi uneori mi se face un dor şi mai nebun să-l târăsc iar pe discretul, modestul şi uscățivul hangiu Castil în câte o aventură nelimitată şi nemeritată. Dincolo de gluma cu provinciile istorice derivată din palatul pe care şi-l împărțiseră regal şi marital, la vremea lor, Ferdinand de Aragon si Isabella de Castilia, să fi fost Castil o pastişă subconştientă după Pastil, eroul inventat de unchiul şi pediatrul meu, poetul şi traducătorul din elină Alexandru Miran, zis şi Dr. Mircea Pop, iar din vocabularul lui de specialitate la pneumonie, la oreion, la pojar, să fi răsărit oare, la început nebăgați în seamă, Domnul şi Doamna Frison? Cât despre nobilul dar neînzestratul rus Bliuşkinkin, fiindcă nu-l aveam la mine legat şi încopertat şi ştiam că impresionează numai ca artefact de bibliofilie fiind un conte putred de bogat, față de Mircea Eliade l-am sărit cu totul. Ca la şotron.
Între 8 şi 9 ani, tot aşteptând vizele pentru Germania şi Franța, după ce terminasem de bântuit hanuri şi de clădit castele în Spania cu Aragona şi Castil, scrisesem un roman în două volume, Cavalerii Albi. Cavalerii Albi, cum le arăta şi numele, erau nişte cavaleri total ineficienți: în primul rând nu salvau pe nimeni şi în al doilea rând nu-i vedea oricine, ci numai o fată care avea o grădină unde îşi făceau apariția din când în când; pentru restul lumii erau invizibili şi inaudibili. În casele oamenilor nu intrau vreodată, nici în casa fetei nu păşeau, numai prin grădina ei se abăteau uneori.
„Când se pune titlu în limba română nu se scrie cu majusculă decât primul cuvânt,” îmi atrăsese atenția Ştefan Bănulescu. „Nu e ca atunci când pui titlu în engleză. Titlul corect e Cavalerii albi. Ori deja scrii în mintea ta în engleză, ori iar scrii în mintea ta cu litere de tipar.” „Nu,” răspunsesem eu. „Personaj, nu titlu. Uneori se întâmplă să fie titlul acelaşi cu personajul. Cavalerii Albi. Aşa, ca Iapa-Roşie.” Râsese sec, uscat, aşa cum râdea cu alții, nu cu mine; cu mine râdea gros, în hohote. Cristian Teodorescu i-a auzit adevărata voce; nici de dânsul nu se ferea. „Când vocea i se îngroşa uşor, iar ritmul cuvintelor se rărea, enunța câte o judecată de ansamblu despre starea țării” (Cristian Teodorescu, Ştefan Bănulescu: Germinarea speranței). Într-adevăr, când vorbea sau râdea gros era bine, dar acum râsese şi răspunsese sec fiindcă de cărțile şi de personajele lui nu-i plăcea să audă vorbindu-se: „Semeni cu tatăl meu.” „Tatăl tău scria?” „Nu scria mai nimic. A scris un fel de memorii la sfârşit. A făcut trei războaie. Aşa ai să faci şi tu.” Plecase şi îmi lăsase cavalerii în pace, fiindcă n-avea curaj. Adică, îl delegase pe Mircea Eliade să se lupte cu ei în turnir la Paris.
„Cavalerii Albi nu e roman,” a spus Mircea Eliade. „E basm. Un basm frumos.” „Nu e basm,” am replicat eu. „E roman.” Spuse, zise, replică, ripostă ea. „Fata ta e un copil. Are 9 ani. În grădina ei tot fructe cresc, deocamdată nu cresc oameni. Domnul Popescu e nuvelă fantastică, dar Cavalerii Albi nu e roman fantastic. E basm. Roman fantastic ai să scrii, poate, când ai să mai creşti. Unii nu scriu niciodată. Fiindcă e greu. Domnul Popescu – e bine. Cavalerii Albi – e frumos. Dar nu e roman.”
„Domnul Eliade ştie ce spune,” a intervenit Ştefan Bănulescu. Parcă se temea de ceva. Nu de cineva. De ceva. De cavalerii mei. De domnul Eliade, îmi era limpede, n-avea de ce să-i fie teamă nimănui. Îmi plăcuse când zisese: fata ta. Aşa era. Era fata mea. Deşi eram de-o vârstă. Şi fiindcă ea creştea mai repede ca mine, n-aveam de ce să aştept până creşteam eu.
„Domnul Eliade nu ştie ce se întâmplă în volumul doi,” am spus eu. „Cavalerii Albi e roman.” „Aşa, ca Noaptea de Sânziene?” a întrebat cineva din cei de față, cu bunăvoință. „Aici n-am citit nici eu decât volumul întâi,” am răspuns eu contrariată. „Fiindcă volumul doi nu-l avem.” „Nu-l aveți fiindcă l-au pierdut,” a întărit aprobator Mircea Eliade. „Nu l-am pierdut,” a ripostat Ştefan Bănulescu revoltat. „Ni s-a luat.” (Ediția Ioan Cuşa, într-adevăr, o jinduiseră mulți. Mi-a răsărit iar în minte Histoire des croyances et des idées religieuses: Mihaelei şi lui Ştefan Bănulescu, această carte pe care au avut-o şi au pierdut-o…) Am profitat de vitejie ca să-mi reabilitez eroina şi să-i retrogradez pe cavalerii imaculați acolo unde le era locul.
„Cavalerii Albi e roman fiindcă pe fata din grădină, care în volumul doi are 14 ani, cavalerii n-o apără deloc. N-o apără niciodată. Ei nu ştiu să facă război. Nu sunt în stare şi nici nu vor. Vin numai pe timp de pace. Când e nevoie de ei cu adevărat, atunci nu vin, nici în volumul întâi nici în volumul doi. Ea tot singură trebuie să se descurce. Dacă nu se termină bine, şi nici uşor, atunci cum să fie basm? E roman. Sunt cavaleri, sunt mulți şi vin călare, vin deodată, vin într-un nor de praf, o înconjură, o ascultă, îi povestesc pe unde au fost, dar de apărat n-o apără la nevoie. E roman. Iar de văzut nu-i vede şi nu-i aude decât ea, aşa că e roman fantastic. Lumea din oraş nu vede decât praful din drum din urma lor şi se miră de ce în unele zile e aşa mult. Numai fata asta îi vede. Şi tot degeaba îi vede.”
S-a făcut tăcere. Tăcuse şi cel sau cea cu Noaptea de Sânziene. Era o noapte caldă, de vară încă. Se lăsase tristețe; şi ea firească şi intimă. Cavalerii Albi era roman. Din păcate. Roman cât se poate de realist, şi totodată cât se poate de fantastic.
Cavalerii Albi nu ştiu de unde i-am luat. De la Mircea Eliade sigur nu; lui doar i-am povestit. E posibil să fi aflat de ei de altundeva, dar cel mai probabil este că au fost de la început numai ai mei.
Când am terminat de povestit tot ce ştiam eu, Mircea Eliade m-a trimis să citesc altceva: o singură carte, numai una, în engleză, pe care mi-a ales-o Christinel după ce m-a condus în odaia ei. Era o povestire fantastic-viscerală despre calvarul unor gemeni siamezi (să fi fost Chang şi Eng Bunker? ori doar uniți la nivelul toracelui ca şi aceştia? capul lui Eng murea tot ultimul, dar, în ficțiunea asta nouă, abia după ce ucisese cu mâna lui trupul fratelui geamăn?) însă nicidecum nuvela satirică a lui Mark Twain despre Chang si Eng, pe aceea o citisem la Bucureşti. Întinsă pe patul strâmt al lui Christinel de parcă mă aştepta şi pe mine o operație, o lăsasem să plece înainte să încep. Privită din spate părea o fată de douăzeci de ani. Maşina timpului începuse deja să ticăie infernal.
Nu ştiu ce s-a întâmplat cu biblioteca soților Eliade, sau cu acea parte din biblioteca lor. De cartea aceea, deşi am uitat titlul ?i autorul, am să-mi aduc aminte toată viața, fiindcă m-a fascinat. M-a îngrozit, m-a revoltat, mi-a repugnat, mi-a îndreptat paşii spre universitățile lumii să studiez embriologie, teratologie, medicină legală, istoria ştiinței şi alte specialități cu iz de monstruozități, şi rămâne temeiul în care şi azi scriu nuvelă fantastică şi grotescă, doar că de atunci nu mai scriu predominant despre fructe, grădini şi livezi, deşi de simbolistica unui parc sau a altuia n-am scăpat.
Lui Christinel si Mircea Eliade, această carte pe care au avut-o şi au pierdut-o (dar nu din vina lor!)
Mă apropii de sfârşit, deşi nu cu asta aş vrea să sfârşesc.