NORMĂ, NORMALITATE, AZI (II)

Nu o dată, în ultimele decenii, realitatea în care trăim cum trăim şi modul de comportament la care am fost şi suntem provocați/dresați, în spațiul public, dar şi, prin invazia media, în cel familial, ne obligă „în tot timpul şi în tot locul” la întrebări de genul:
1. Este lumea aceasta în care trăim o lume normală (la cap)?
2. Suntem noi (sunt eu, care întreb) normal(i) şi lumea a-normală, sau invers?
3. Cât din normalitatea noastră „originală” se datorează experimentului comunist, cât – postcomunismului besmetic în tranzitivitatea lui nenorocită, ad calendas graecas?
4. Este „normalitatea” socială doar un concept irealizabil, idealizant, o iluzie naivă, sau e o stare de fapt, reală, conform(ă) unor norme / principii de viață acumulate, verificate, omologate de-a lungul timpului? Şi încă anormalitatea ar fi doar un derapaj temporar de la normalitate – cronicizat, permanentizat din lipsa normei, a principiului?
5. Într-un dialog cu Dorin Tudoran pe scena Ateneului Român, Nicolae Manolescu definea normalitatea prin norma însăşi: omul potrivit la locul potrivit. Dumneavoastră aveți o definiție / viziune personală a normalității?
6. Prezentarea/relevarea/descrierea a-normalității corpului social, în mass-media, în literatură şi artă, conduc la abolirea acesteia şi la instaurarea normalității, sau dimpotrivă, la perpetuarea şi potențarea „relelor moravuri”? Sau, nici-nici?
7. Mai e de sperat în norma/normalitatea zilei de mâine? Dacă da, în ce rezidă, după dumneavoastră, această speranță?